Parisul îşi deschide cuferele şi prezintă somptuoase creaţii impresioniste

Defileu de modă la Muzeul Orsay

Pictura şi moda sunt oare indisociabile? La “Muzeul Orsay”, o expoziţie etalează 60 de capodopere impresioniste selectate pentru a răspunde la această întrebare.

Anatole France afirma cu maliţiozitate: “Dacă mi s-ar permite să aleg în noianul de cărţi ce vor fi publicate la 100 de ani după moartea mea, ştiţi ce aş lua? Nu, nu un roman. Aş lua un jurnal de modă pentru a vedea cum se îmbracă femeile la un secol după dispariţia mea. Şi aceste bucăţi de şifon mi-ar spune mai mult despre umanitatea viitoare decât toţi artiştii, romancierii, filosofii”.

El sugera astfel că moda nu numai că are o contribuţie la crearea spiritului unei epoci, dar îl şi sesizează mai bine decât o descriere.

Tablou de James Tissot

Nici Roland Barthes nu spunea altceva constatând că funcţia principală a modei este de a “semnifica”. Veşmântul este un semn al puterii, dar şi unul care distinge clasele sociale, meseriile, indivizii. El are deci relaţii foarte strânse cu istoria societăţii.

În timp ce Vechiul Regim, în Franaţa, era ahtiat după ornamentele extravagante, după pene şi panglici, Revoluţia Franceză impunea sobrietatea.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Monet şi prietenii săi îşi expuneau primele pânze, ei voiau să-şi afirme opoziţia faţă de arta oficială. Zola i-a numit atunci “actualişti”. Impresioniştii erau actuali nu atât prin referinţa la modă, ci prin alegerea subiectelor, excluzând istoria, mitologia, religia… Subiectele lor sunt deci moderne, luate din viaţa cotidiană în ceea ce avea ea mai banal, din scenele de bal, din cafenele şi dejunuri pe iarbă.

O splendidă rochie ce aduce cu tablourile impresioniste ale lui James Tissot

Atenţi să redea viaţa cotidiană, ei nu ignoră moda şi când turnura urmează crinolinei, ei descoperă că aceasta amplifică cambrarea taliei. În pictura impresionistă, şi mai ales la Manet, nu se întâlneşte descrierea modei, ci viziunea artistului despre ea. Ei observă jocul luminii pe materiale şi pe carnaţie, devenind în acest fel martori ai modei timpului lor.

În timp ce Săptămâna Modei de la Paris era în toi, “Muzeul Orsay” a oferit un defileu în afara timpului, în care rochiile celui de al Doilea Imperiu se învecinează cu capodoperele Impresionismului. Un frou-frou poetic.

Aşezată pe terasa unei cafenele, o femeie frunzăreşte o revistă de modă. Într-un magazin, o tânără probează pălării. Un cuplu se plimbă nu departe de magazinele de modă. Secvenţe de viaţă de pe străzile Parisului din anii 1860. Aceste instantanee imortalizate de maeştrii picturii impresioniste au fost etalate în jurul rochiilor cu turnură, pălăriilor cu flori şi fructe, alături de reviste ilustrate – martori ai unei mode în plină democratizare – în expoziţia de la “Muzeul Orsay”.

Jean Beraud, Serată

De patru ani, iniţiatoarea acestui proiect colaborează cu Gloria Groom, conservator la Institutul de Artă din Chicago. Prin intermediul “Portretului Doamnei Charpentier şi al copiilor săi”, de Renoir, al celui intitulat “Nana” de Manet sau al “Lojei” lui Renoir, dar şi al unor opere de Caillebotte, Degas sau Monet, este etalată întreaga garderobă burgheză a celei de a doua părţi a secolului al XIX-lea: rochii de interior, ţinute de călărie, de oraş, de vizite în trăsură, de dineuri…

August Renoir, Dansând în oraş

Cu excepţia lui James Tissot, pictorul-croitor, atent la detalii, artiştii picturii moderne sugerează veşmintele prin jocuri de lumină pe stofe. Ai impresia că auzi foşnind mătasea, taftaua şi satinul. O incursiune într-o epocă celebrând triumful siluetei filiforme.

“Este interesantă perioada în care se renunţă la crinolină – armura la modă până în 1865 şi la victoria turnurii cu perniţa sa acoperită de drapaje”, explică Philippe Thiébaud, comisarul expoziţiei. Pentru a exemplifica acest lucru, rochii excepţionale care somnolau de 150 de ani au fost scoase din sertarele muzeelor “Galliera” şi de “Arte Decorative”.

Moda, o eternă reîntoarcere

James Tissot influenţează moda secolului XXI

“Era o datorie pentru Paris să-şi deschidă larg porţile şi cuferele, să-şi scoată cele mai frumoase piese şi să le prezinte cu excelenţă şi preţiozitate”, mărturisea Olivier Saillard, directorul Muzeului Galliera.

Înainte de a “defila”, aceste “frumoase adormite” au avut dreptul la un lifting care să îndepărteze daunele timpului. Pete, porţiuni îngălbenite, rupturi au fost restaurate graţie mecenatului “Casei Dior”.

La Muzeul Orsay, defilează manechine de azi

Spiritele mohorâte care consideră încă moda ca pe o artă minoră n-au decât să zică ce vor. În sălile de la Orsay, în care tablourile şi veşmintele dialoghează, vizitatorul poate surprinde jocul asemănărilor.

O rochie neagră din tafta de mătase din 1878 este replica exactă a celei din “Pariziana” de Manet din 1875. Rochia purtată în pictura “În seră” de d’Albert Bartholomé este şi ea replica unui model real într-o ţesătură reiată. În rotonda centrală, “Dejunul pe iarbă” al lui Manet pare să ofere un vals lent al rochiilor cu turnură. Pălăriile cu flori şi funde, care făceau furori la modistele vremii, umbrelele, bastoanele, evantaiele şi alte accesorii vorbesc despre spiritul epocii.

Rochie albă din dantelă

Contrapondere sobră a hainelor feminine, siluetele masculine se relevă în detalii şi ţesături variate, printre care şi stofele cu model “picior de cocoş”. Toate dovedind că moda este şi ea o eternă reîntoarcere.

Pictorii impresionişti dau o serie de indicii asupra comportamentelor, obiceiurilor epocii, gesturilor, codurilor corporale şi, prin extensie, modei, care nu este altceva decât emanaţia prin veşminte şi gesturi ale unui statut social. Revelarea individului în raport cu corpul intim şi social.

Creaţie Vivienne Westwood

Moda şi impresionismul au crescut împreună. În secolul al XIX-lea s-au elaborat codurile modei aşa cum le ştim astăzi. Atunci au început să apară hainele ce se puteau cumpăra de la magazin, actual pret-a-porter, şi modelele individualizate. Şi tot atunci au apărut marile magazine. Un citat al lui Zola, din “Au bonheur des Dames”, este relevant: “Ele sunt catedrala comerţului modern”. Cumpărarea hainelor se face într-un “templu”, a cărui imagine este preluată de gravuri, mai ales imaginea din “Grand magasin du Louvre”.

Pânzele epocii vorbesc despre jupoane şi dantele.

“Spaţiu pentru imaginaţie”

Impresionismul şi moda, în muzeu

„Aşa cum prietenii impresionişti se foloseau de pictura lor ca de un mijloc de expresie, eu am folosit de multă vreme veşmintele pentru a mă exprima. Avem în comun faptul că nu arătăm în totalitate fiecare detaliu, ci lăsăm întotdeauna fiecărui privitor loc pentru a-şi imagina urmarea.

În «Balconul» lui Manet, s-ar putea crede că personajele observă lucruri diferite. Privitorii îndrăgostiţi s-ar putea gândi că acestea urmăresc persoana iubită. Alţii şi-ar putea spune că sunt străine unele de altele. Creatorii de modă folosesc aceeaşi tehnică, iar privitorul poate reinterpreta creţiile în funcţie de propria personalitate”, mărturisea creatorul Yohji Yamamoto.

“Toate acele rochii aveau viaţă”

Volanele dialoghează cu valurile apei din fundal în pictura lui James Tissot

Karl Lagerfeld declara într-un documentar pe “Arte”: “Ador alura Parizienei impresioniste.

Am descoperit impresionismul şi arta franceză în tablourile pe care le-am văzut în muzeele din Germania. «În seră» a lui Manet este o operă magnifică pe care o pot vedea cu ochii închişi. Îmi place ambianţa ei: umbrela femeii, bărbatul din spatele ei… Închid ochii şi văd tabloul. E ca şi cum aş atinge panoul unei vieţi care nu mai există, care s-a pierdut în timp şi pe care o pot înţelege vizual.

Exista în general într-o rochie ceva care să acopere, pentru că femeile erau destul de pudice, chiar dacă erau galante. Talia era subţire şi se purtau nasturi mici, de sus până jos pentru că nu existau fermoare, lucru ce nu trebuie uitat. Era turnura care se drapa în spate. Şi fusta care cădea sub ea. Erau mânecile până la cot, realizate în dantele. Nu trebuie să uităm că în secolul al XIX-lea, existau în Franţa 350.000 de producători de dantelă. Ador alura acelei epoci. Toate acele rochii aveau viaţă”.

Valul de volane evocă senzualitatea

O rochie asemănătoare celei din pictura lui Tissot

Jean-Charles de Castelbajac se destăinuia: “Opera lui Manet se înrudeşte cu puterea mimetică a camuflajului.

În opera «Seaside» a lui James Tissot, veşmântul participă în mod fundamental la evocare. Valul de volane din faţă evocă senzualitatea apei ce se vede în fundal. Senzualitatea pozei evocă figura mitologică a unei sirene. Există, la nivelul concepţiei, şi ceva din «naşterea lui Venus» în modul de tratare a pliseului. În colecţiile mele dimensiunea narativă este foarte importantă. Materialele pe care le folosesc participă, ca şi în acest tablou, la forţa de seducţie misterioasă.
Tabloul «Dejunul pe iarbă» al lui Manet îmi evocă tema apariţie-dispariţie. Opera lui Manet se învecinează cu puterea mimetică a camuflajului. Aşa cum impactul pensulaţiei artistului se învecinează cu confuzia pe care o provoacă privitorului. La fel ca modul de a folosi umbrele, de a filtra lumina şi comuniunea natură-om. La fel ca abstracţia ce se naşte cristalizând dimeniunea ectoplasmatică a unui incident banal. Eu folosesc camuflajul în colecţiile mele de pese 40 de ani”.

Elogiul feminităţii

Defileu la Musee d’Orsay

Christian Lacroix: “Crinolina era simbolul unei clase ce nu ştia să muncească. M-am dus pe această terasă a domeniului Meric de la Montpellier, proprietate viticolă pe cât de superbă, pe atât de discretă, chiar austeră. O austeritate palpabilă în ţinutele acestei familii a burgheziei protestante. Femeile, în pofida crinolinelor, afişează aceeaşi severitate ca şi bărbaţii, fixată de pasta cam prea «insistentă», care rigidizează stofele şi pozele, ca la fotograf, pentru că toate personajele ne privesc în «Réunion de famille» de Frédéric Bazille. Modestia de bon ton a soţiei şi fiicelor este foarte departe de modele mai îndrăzneţe care, în 1867 (anul în care a fost pictat tabloul), ar fi dictat o talie mai înaltă, o linie mai conică pentru crinolinele exagerate în spate. S-ar spune «eliptică pentru că forma nu mai era circulară în jurul taliei, ci ovală». Privind atent «Jurnalul» domnişoarelor din 1867, aceste femei din opera lui Bazille, constatăm că sunt îmbrăcate în nota clasică a sezonului, cu pălăriile lor, cu pieptănătura cu bandouri, canotierele şi rochiile reiate. Este amuzant să faci o paralelă cu «Femei în grădină» de Monet, pictat în acelaşi an. Ţinutele sunt aproape identice, rochiile fiind realizate practic din aceeaşi stofă cu buline. O singură diferenţă: detaliile mai pariziene la Monet.

Modista de Degas

Toate aceste femei aveau desigur acelaşi furnizor, aceeaşi croitoreasă. Spre deosebire de zilele noastre, atunci ele doreau să afişeze legăturile afective, îmbrăcându-se aproape identic. Din secolul al XVII-lea până către 1968, moda este uniformă. Parisul dictează codurile de la New York la Sankt Petersburg”.

Hepburn, icoană a stilului la New York

Katharine Hepburn într-o fotografie de la începutul carierei

Diva Katharine Hepburn a fost una dintre primele femei care au purtat pantaloni, iar acum, la 9 ani de la moartea ei, “New York Public Library for the Performing Arts” îi dedică o expoziţie intitulată “Katharine Hepburn: îmbrăcată pentru scenă şi ecran”, ce va fi deschisă până în 12 ianuarie 2013.

Stilul masculin, mărturisea ea, stă bine femeilor. Jachetele ample, pantaloni cu talie înaltă, cămăşi extralargi, destinate atât femeilor cât şi bărbaţilor, îi exaltau feminitatea. Încă de copil, Katharine a trăit într-o familie progresistă. Mama sa, Katharine Martha Houghton, a fost una dintre fondatoarele “Planned Parenthood”, care promova avortul. Contactul său cu lumea sportului a făcut-o să preţuiască stilul masculin, comod şi practic. Katharine obţinuse medalia de bronz la un concurs de patinaj artistic la Madison Square Garden din New York şi ajunsese în turneul final de golf feminin de la Connecticut.

Două rochii ce i-au aparţinut lui Katharin Hepburn, ale căror modele sunt şi acum moderne

“De fiecare dată când am auzit spunându-se despre un bărbat că preferă femeile cu fustă, am ripostat: «probează-i şi ai să vezi că te simţi altfel»”, mărturisea Diva. Katharine Hepburn totuşi nu era numai o mare actriţă. Cu stilul ei nonconformist dicta legea modei.

Miss Hepburn, în cariera ei ce a durat peste 60 de ani, a primit 12 nominalizări la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi l-a cucerit de patru ori, performanţă de neegalat până azi.

Expoziţia etalează, în afara celor 40 de veşminte ale starului, imagini din filme, dar şi pantofi şi accesorii.

Katharine Hepburn, icoana modei la New York

A fost una dintre primele actriţe care s-au îmbrăcat cu ţinute masculine, dându-le o tuşă feminină.

Se povesteşte că îi plăcea să meargă la plimbare în pantaloni kaki şi bluze albe elegante, dar când era pe scenă nu-i lipseau costumele, fustele şi rochiile pretenţioase. Printre ele se află faimoasa rochie de mireasă din dantelă, creată de Howard Green pentru rolul Stella Surrege din pelicula “The Lake”. Modul ei de a se îmbrăca a influenţat enorm pret-a-porter-ul din Statele Unite.

Costumele de scenă ale lui Katharine Hepburn

Pentru marele ecran lucra în strânsă colaborare cu creatorii de costume pentru a decide cu ce trebuie să se îmbrace în film, mărtursind că nu-i plac decât hainele comode şi îi ruga să creeze costume adaptate personajelor interpretate. Adeseori le cerea să realizeze copii în culori şi ţesături diverse ale costumelor care îi plăceau foarte mult. Acest lucru l-a făcut şi pentru o rochie din mătase şi un mantou, din “Scandal în Philadelphia”, unde i-a avut alături pe doi monştri sacri, James Stewart şi Cary Grant. Aceleaşi costume le purta interpretând rolul ironicei avocate, soţia lui Spencer Tracy din “Coasta lui Adam”, 1948, dar şi în pelicula din 1982, “Pe lacul auriu”.

Modul său de a se îmbrăca era fără îndoială neconvenţional pentru epoca anilor ‘30-‘40. Confortul era fundamental, aşa cum povesteşte în cartea “Katharine Hepburn, Rebela şic”. Cu stilul său de avangardă, a devenit o adevărată icoană a eleganţei, dovedind că nu există un singur mod de a demonstra că eşti femeie.

Diva Katharine Hepburn îi inspiră şi acum pe creatori

Expoziţia povesteşte despre femeia-actriţă în alb şi negru, despre viaţa sa trăită între succese, iubiri şi solitudine. Fiecare creaţie, de la hainele de stradă la cele de spectacol, vorbeşte despre vocea unui mit, dar şi despre iubirile sale extreme. Înainte de lunga ei legătură cu Spencer Tracy, marea ei iubire, cu care a jucat, printre altele, în “Ghici cine vine la cină”, în regia lui Stanley Kramer, actriţa a fost legată sentimental de Leland Hayward, de John Ford, de Howard Hughes. Tocmai de aceea expoziţia vorbeşte despre această femeie obsedată de perfecţiune, dar de o frumuseţe imperfectă, dură, cu trăsături androgine, capabilă în acelaşi timp de a fi fascinantă şi senzuală.

Costumele pentru ea au fost create de adevăraţi guru ai modei teatrale din epocă, de la Valentina la Howard Greer, de la Cecil Beaton la Jane Greenwood, dar şi de costumieri de cinema de calibrul lui Walter Plunkett, Irene, Muriel King şi Margaret Furse.