„Paul Taylor” şi „Alvin Ailey” cuceresc din nou Europa

„Dansul modern este forma de artă americană prin excelenţă, aşa cum baletul este forma privilegiată a artei europene”, afirmă Michelle Fleet, dansatoare a “Companiei Paul Taylor”, al cărei sediu se află la “Koch Theatre” din Lincoln Center, la New York.

New York-ul pulsează şi impulsionează cu energia sa şi cu istoria-geo coregrafică. Duminica, la slujba de la Judson Church, “oare totul nu este decât o problemă de timp şi de spaţiu?”, se întreabă în predica sa pastorul. O vizită la Studioul Cunningham se impune. În această sală care domină acoperişurile, cu vedere către Hudson, s-au născut multe capodopere. New York cu străzile sale deschise către lume, unde pot fi întâlniţi Paul Taylor şi compania sa, dar şi Robert Battle şi compania “Alvin Ailey”.

Variaţiuni pe teme de Brahms şi Haydn

Cu falsa sa alură de Jiminy Cricket, Paul Taylor, la 83 de ani, încarnează conştiinţa dansului modern american. Şi reprezintă, el însuşi, diversitatea curentelor, în asemenea măsură coregrafiile lui diferă unele de altele. Dacă în Europa lumea îşi aminteşte în primul rând de “Aureole”, de la a cărei apariţie se împlineşte anul acesta o jumătate de secol, sunt mai puţin cunoscute “Big Bertha”, din 1971, balet care îngheaţă sângele în vene, în care un desen animat împinge o familie americană către incest, cu un umor sarcastic, şi “Gossamer Gallants”, în care autorul mărturiseşte, cu un amestec de ironie sardonică şi de inocenţă agreabilă, că a comparat oamenii cu insectele, studiind cu lupa lumea acestora din urmă şi ritualurile ei amoroase. Li se adaugă “Renegade”, “Coloves Kingdom”…

Între latura roz şi neagră a coregrafiilor lui Paul Taylor

În Gossamer Gallants, Taylor studiază sub lupă lumea insectelor

Paul Taylor a prezentat în această vară, şi în Europa, 12 coregrafii, ale căror date de creaţie se întind între 1962 şi 2011. Din punctul de vedere al dansatorilor, această varietate este o şansă. “Lucrând cu Paul Taylor, ai impresia că eşti responsabil de istoria coregrafiei”, îi explica Michelle Fleet jurnalistei Agnes Izrine, adăugând că “principala calitate a unui dansator al companiei este adaptabilitatea”. Majoritatea dansatorilor actuali trebuie să înţeleagă din exterior conceptele sau evoluţia izvorâtă din dansul contemporan, deoarece coregrafii cu care lucrează au avut această experienţă. “Noi ne-am adaptat de la sursă”, explică Eran Bugge, din aceeaşi companie.

Performanţă şi artă

Dar aceasta presupune şi o dificultate. A păstra un asemenea repertoriu înseamnă un angajament total al dansatorilor şi o formă perfectă. “Trebuie să înveţi să te rupi în bucăţi pentru a putea dansa tot şi a asimila noile creaţii”, mărturisea Michael Apuzzo. Forma fizică face parte din meserie, dar Paul Taylor caută uneori momente de slăbiciune, de umilinţă, ceea ce este o provocare. Coregraful mărturiseşte, cu o candoare dezarmantă, că şi-a văzut de atâtea ori piesele încât s-a săturat de ele, mai ales de “Aureole”, dar aceasta este utilă din punct de vedere comercial, şi că numai prezentul contează, adăugând că nu există întotdeauna o adecvare între gustul lui şi cel al publicului. Oricum, piesele prezentate, dincolo de atracţia diversităţii, sunt adevărate capodopere. Pot fi descoperiţi cel puţin doi Taylor, între latura neagră şi cea roz a coregrafiilor sale. Unul are o scriitură rafinată, o muzicalitate impecabilă care distilează un climat emoţional şi o atmosferă poetică. Celălalt, cu un stil mai narativ şi caustic, este moştenitorul Marthei Graham, care nu uita să fie maliţioasă şi grotescă. Un amestec bizar, dar pasionant.

Renegade şi dansatorii lui Paul Taylor

Taylor, care a dansat cu Graham şi Cunningham, care i-a cunoscut pe Humphrey şi chiar pe Ted Shawn, afirmă ca s-a inspirat înainte de toate de la oamenii care nu mai sunt. Ceea ce se ştie mai puţin în Europa este faptul că el a inventat, în 1957, anti-dansul sau non-dansul, numit astfel după unul dintre programele sale, creând “Seven New Dances”, în care se mişca puţin sau chiar deloc pe muzica lui Cage, asociindu-şi pe Robert Rauschenberg, Jasper Johns sau Morton Feldman, încă de când dansa în compania Martha Graham. De asemenea, puţini ştiu că a avut în compania sa o tânără, numită Pina Bausch, pentru care a creat rolul insectei numite “călugăriţă”. “Aparent i se potrivea. Era, de asemenea, minunată în «Tablet», o iubeam mult. Era atât de slabă, atât de tristă şi nu voia niciodată să mănânce. I-ar fi plăcut lui Balanchine…”, îşi amintea el. Printre dansatorii pe care i-a format se numără Twyla Tharp, Daniel Ezralow, Laura Dean şi Paul Wagoner…

James Samson, în tinereţe, un apreciat gimnast

Paul Taylor a consacrat o carte memoriilor sale, intitulată “Private Domain”, şi se pregăteşte să publice o culegere de nuvele, “Facts and Fantesies”.

Ar fi putut fi înotător sau pictor. A ajuns la dans din întâmplare, descoperind o revistă în timp ce aranja biblioteca Universităţii din Syracusa. Nu se ştie nici acum dacă a fost frapat de imagini sau de texte. Taylor mărturiseşte că n-a creat decât după două direcţii: lucruri văzute când era copil şi amintiri gravate în memorie. Detalii se vor găsi, după cum afirmă, în “Private Domain”. Ultimul gigant în viaţă dintre pionierii dansului contemporan, el mărturisea: “Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat este că nu trebuie să pierdem prea mult timp explicând, repetând. Lucrurile se aşază de la sine, graţie termenului stabilit. Şi, de asemenea, că există întotdeauna posibilitatea unui mai bine, cu condiţia să trăieşti destul de mult”.

“A dansa este modalitatea noastră de a ne exprima ideile”

Balerinii de la Paul Taylor în Cloven Kingdom

În magnifica companie de dans contemporan “Alvin Ailey” evolueză acum a treia generaţie de la moartea fondatorului, în 1989. Având aproape aceiaşi maeştri, Ailey a conceput opere impregnate de lumea contemporană lui, văzută prin prisma afro-americană. Numeroase balete sunt inspirate de condiţia negrilor.

Revelations în coregrafia lui Judith Jamison

Găzduită într-o splendidă clădire de şase etaje, este singura companie care-şi poate permite un asemenea lux la New York. Asta arată în ce măsură celebritatea şi succesul ei sunt stabile. Cursurile şi programele pedagogice, care includ 1.500 de elevi, au contribuit din plin la acest lucru. Robert Battle, director artistic din 2011, după seducătoarea balerină Judith Jamison, despre care presa scria că are “picioare de autostradă”, aminteşte în ce măsură graniţele între susţinătorii modernităţii sunt permeabile: “Paul Taylor face parte integrantă din formaţia mea, am lucrat cu Carolyn Adams care a fost la Paul timp de 17 ani!”. De altfel, în afara marilor succese, “Revelation”, “Night Creature” sau “Love Stories”, compania prezintă şi strălucitorul “Arden Court” al lui Paul Taylor, dar şi piese semnate de Ohad Naharin, Ulysses Dove, Joyce Trisler şi, evident, Robert Battles. “Această tradiţie a programului eclectic exista încă din timpul lui Ailey, mărturiseşte Battle, noi trebuie să continuăm explorarea unor noi teritorii, să lărgim perspectivele artistice. A dansa este modalitatea noastră de a ne exprima ideile. Compania s-a născut pe fondul lupei pentru drepturile civice. Ea se înscrie deci într-o mişcare, o reflecţie asupra timpului nostru şi a istoriei. Trebuie să urmăm această dinamică”.