Pictorul profilurilor cosmice, al creaturilor fantastice, al fluturilor în zbor, al bărcilor magice şi al misterului...

Contemporan cu impresioniştii, la a căror expoziţie de grup din 1886 a participat, Odilon Redon rămâne unul dintre marii artişti ai misterului şi ai subconştientului, într-o epocă în care interesul pentru realitatea imediată era suveran.

El a jucat un rol esenţial în geneza „Simbolismului”, mai ales prin desenele sale în cărbune şi prin litografii, celebrele „Negruri”, înainte de a fi admirat pentru pastelurile şi picturile sale pline de culoare de către tinerii pictori nabişti şi fovi de la începutul secolului al XX-lea.

Expoziţia, prima organizată la Grand Palais din Paris după 1956, cuprinzând 70 de picturi, pasteluri, desene, dintre care multe inedite, şi gravuri, formează un parcurs cronologic care pune în evidenţă evoluţia stilistică şi tematică a artistului, de la neliniştitoarele „Negruri” la explozia cromatică a ultimelor opere. Pentru prima dată, decorul mural, realizat de artist pentru colecţionarul său şi mecena, baronul Robert de Domecy, la castelul cu acelaşi nume, a fost reconstituit în dispunerea şi cu dimensiunile originale.

Buddha în tinereţe

La începutul secolului al XX-lea, artistul a realizat mari decoruri, ce se numără printre capodoperele necunoscute ale veacului, cum ar fi cel de la Abaţia Fontfroide, dar şi cartoane de tapiserie pentru Manufactura Gobelin.

Un maestru în afara modei

Decorul castelului Domecy din Sermizelle, realizat în 1900-1901, donat statului în 1977, este cadrul Retrospectivei „Odilon Redon”. Sufrageria respectă nu numai dimensiunile originale, dar şi amplasarea ferestrelor şi a surselor de lumină. O muncă de conservator a fost destinată să introducă vizitatorul în atmosferă.

Beatrice

Redon s-a născut în 1840, la Bordeaux, la câteva zile după ce părinţii lui sosiseră de la New Orleans. În jurnalul său, initulat „À Soi-même”, transpare regretul de a nu se fi născut în largul oceanului, „loc fără patrie deasupra abisului”. Regret ce a inspirat poate pastelurile cu bărci plutind în imensitatea mării, din ultimii ani de viaţă. Poartă numele mamei sale, Marie-Odile Guerin, născută în Louisiana. De fapt, în acte, prenumele lui este Bertrand, dar a vrut întotdeauna să i se spună Odilon. Primii 10 ani a trăit departe de familie, pe domeniul viticol al acesteia de la Peyrelebade, la 30 de kilometri de Bordeaux. Un început de viaţă care pare să fi determinat contururile vagi ale vieţii şi uneori ale operei viitorului artist. Un sentiment al abandonului, o amărăciune a singurătăţii. Dar legătura cu pământul nisipos, cu drumurile pline de tufişuri formează matricea operei sale întunecate. Gravurile cele mai puternice sunt născute din umbra acestui pământ a cărui pierdere l-a marcat profund.

Întors în mijlocul familiei, pentru a merge la şcoală, se adaptează dificil disciplinei impuse de aceasta, tot aşa cum, peste ani, nu se va putea obişnui cu atelierul pictorului Gerôme, cu care ar trebui să studieze.

Două tinere printre flori

Gustul pentru desen apare sub influenţa profesorului Stanislas Gorin, care îl face să descopere, în muzeul oraşului, arta lui Corot, a lui Millet şi Delacroix, pe care tânărul încearcă să-i copieze, aşa cum va face mai târziu la Luvru cu operele marilor maeştri. La dorinţa tatălui său, începe studiul arhitecturii, dar eşuează. Formaţia lui intelectuală se datorează frecventării filososfiei, literaturii, poeziei, lecturii lui Flaubert, care va inspira mai târziu o serie de stampe, a lui Baudelaire, Edgar Poe şi poeţilor hinduşi. Gravorul Rodolphe Bresdin, admirator pasionat al lui Dürer şi Rembrandt, admirat la rândul lui de Baudelaire şi Stéphane Mallarmé, îl iniţiază în tehnicile gravurii, îl învaţă să obţină dintr-un obiect „subiectul cel mai straniu”.

Carul lui Apollo

După războiul din 1870, în care luptă ca soldat, Odilon Redon se stabileşte la Paris. Solitar ca structură interioară, este totuşi o persoană sociabilă. Frecventează cenaclul Doamnei de Rayssac, loc de întâlnire al scriitorilor şi muzicienilor epocii, cum ar fi Ernest Chausson, care-i devine prieten, graţie pasiunii lor comune pentru muzica lui Wagner sau a lui Schubert, pe care o interpretau în duet, Redon cântând la vioară. Aici îi întâlneşte pe Fantin-Latour, dar şi pe frumoasa creolă Camille Falte, care îi va deveni soţie. Urmează un deceniu marcat de câteva expoziţii la Paris, dar şi la Haga şi Bruxelles.

Drumul de la întuneric la lumină

Norii ca nişte flori

Desenele şi gravurile sale nu conving cu adevărat publicul, dar suscită interesul criticii prin noutatea lor. Huysmans, care devine unul dintre apropiaţii artistului, scrie despre „talentul lui bizar” şi plasează desenele lui în casa lui Des Esseintes, eroul decadent din „A rebours”, publicată în 1884. „De copil, căutam umbrele. Îmi aduc aminte ce bucurie aveam atunci când mă ascundeam sub draperii, în colţurile întunecate ale casei. Iar afară, la ţară, eram fascinat de cer. Petreceam ore întregi privind norii, infinitul şi splendoarea lor schimbătoare”, mărturisea Redon.

Odilon Redon devine un obişnuit al „conversaţiilor de marţi”, din locuinţa lui Stéphan Mallarmé, la care soseau Paul Gauguin, André Gide, Emile Verhaeren, ale cărui cărţi, de altfel, le-a şi ilustrat. Relaţia lui cu literatura simbolistă îi atrage admiraţia publicului bruxellez. Personalităţi de renume din epocă se declară „prietenii gândirii sale”, îi cumpără lucrările sau îi devin mecena. După 1890, Redon pare să se însenineze. Desenul lasă locul pastelului, sinonim al clarităţii şi al culorii. Începe să primească în fiecare vineri, în locuinţa sa, unde sosesc colecţionarii, prietenii sau tinerii artişti „nabis”, ca Bonnard, Vuillard, Seruisier, portretizaţi în 1900 de Maurice Denis în tabloul „Omagiu lui Cézanne”.

Ofelia sau Fluturi eterni

Odilon Redon a fost un „prinţ al viselor şi un maestru al ambiguităţii”, al contradicţiei. „Mes noirs” (negrurile mele), „mes ombres” (umbrele mele), aşa îşi califica Redon desenele în cărbune şi litografiile care formează partea importantă a operei lui până în 1890. El însuşi a acreditat ideea unei evoluţii în doi timpi, mergând de la alb şi negru către culoare. Melancolia din „negrurile” sale este legată de copilărie. Clar-obscururile apar în lucrările cu caracter oniric sau fantastic, cum ar fi „Ochiul ca un balon bizar se îndreaptă spre Infinit”, din seria intitulată „Lui Edgar Poe”, sau „Caliban pe o creangă”. Când Redon a abordat litografia, tehnica era folosită cu scopuri comerciale. Artistul este un inovator. Litografii de meserie nu-l acceptă pentru că artistul nu respectă nicio regulă. Dar operele lui îi vor influenţa pe nabişti şi vor contribui la difuzarea artei lui. Multe albume de litografie şi planşe sunt dedicate operelor literare: deja amintitul „Lui Edgar Poe”, apoi „Ispitirea Sfântului Anton” de Flaubert, „Florile răului” ale lui Baudelaire, „Apocalipsa Sfântului Ioan”, „Omagiu lui Goya”, titlurile fiecărei creaţii, adesea lungi ca nişte legende, prelungind, în intenţia autorului, magnetismul poetic al imaginii.

Barca

Compoziţiile din această perioadă sunt construite după o simbolistică asemănătoare visului. „Les Origines”, influenţat de teoria darwinistă, reflectă evoluţia şi degenerescenţa speciilor, prilejuind fiinţe hibride, cum ar fi „Oul”, combinaţie de obiect şi figură umană.

Triumful culorii

Buddha

Drumul spre culoare este relativ lung, dar pastelurile şi picturile sunt strălucitoare. „Să pictezi înseamnă să creezi diamant, safir, agată, metal preţios, mătase, carne”, declara Odilon Redon după 20 de ani de cărbune şi litografie. Culoarea lui are tonalităţi de geme în „Fantasmagorie submarină”, inspirată de Flaubert, lumini de vitraliu în „Profil pe meandre roşii”. Triumful culorii în creaţia tardivă a artistului rămâne un secret. În zorii veacului al XX-lea, când se apropie de 60 de ani, pictorul wagnerian al tulburărilor sufletului mărturiseşte: „Mai mult ca niciodată, iubesc viaţa”. Decadentele „Tentaţii ale Sfântului Anton”, întunecaţii „Păianjeni” ai lui Poe sau scheletele şi oamenii-cactus inspiraţi de Mallarmé dispar. A venit rândul florilor de câmp, al fluturilor în zbor, al zeului Buddha, al carului lui Apollo traversând albastrul cerului. Îndrăzneşte chiar, el care era speriat de sexualitate, să abordeze nudul, ca în „Naşterea lui Venus”.

Desigur fantasmagoria nu-i părăseşte opera. Florile se încarcă de o simbolistică specială, a pământului, a somnului, a uitării. Iar fluturii, ca în „Art Nouveau”, sunt semnul metamorfozei fiinţelor vii. Chiar prozaicele veliere pictate în Bretagne se transformă în incandescente bărci magice. Figurile lui urmează curbe cosmice, ca în ezotericul „Copil” în faţa ferestrei galbene, din 1894.

Bust de bărbat înconjurat de flori

Locul negrului este luat de izbucnirile de lumină, într-o orchestraţie amintind de muzica lui Debussy. Culorile au strălucirea icoanelor. Pentru prima dată, în 1904, Statul îi cumpără o lucrare, „Cu ochii închişi”. În portrete foloseşte creioanele colorate pentru a trasa conturul figurilor. Uneori, ca în „Scoica”, creează încă forma în negru sau adaugă, în creion colorat, petale florilor din naturile statice. Straturile succesive de culoare sunt la început saturate până la sufocare. Treptat, după 1912, operele încep să aibă o strălucire fragilă, ce se bucură de succes la public. I se comandă paravane şi mari picturi decorative, printre care şi decorul pentru castelui Domecy. Redon păstrează în uleiuri fluiditatea şi transparenţa pastelului. Armonii fine animă fondul pânzei, ca în „Flori”.

Fantastic şi real

Portretul Domnişoarei Simone

Artistul transfigurează, după cum singur apreciază, „Simbolismul”, ducându-l către o artă aproape abstractă. Simbolistă, arta lui Redon este ancorată totuşi în real, dar un real traversat de fantasmele inconştientului. „Regimul meu cel mai fecund, cel mai necesar expansiunii a fost, am spus-o adesea, copierea directă a realului reproducând atent obiectele naturii exterioare în ceea ce are ea mai subtil, mai special şi accidental. După efortul de a copia minuţios o pietricică, un fir de iarbă, o mână, un profil sau orice altceva viu sau anorganic, simt venind o efervescenţă mentală; atunci simt nevoia să creez, să mă las dus de reprezentarea imaginarului. Natura astfel dozată şi infuzată devine izvorul, fermentul”, scria Redon.

Profil pe meandre roşii

Una dintre cheile principale ale artei pictorului este situarea la frontiera dintre real şi imaginar. Interesat de ştiinţă, combinând cunoştinţele anatomice cu viziunea animistă, îmbrăţişând marile religii ale umnităţii, de la păgânism la budhism, trecând prin creştinism, opera lui este o stratificare de referinţe. Omniprezenţa monştrilor, a creaturilor fantastice, îngeri, sfincşi, pegaşi, Orfeu, Apollo, Andromeda sau Venus, este un fragment al poveştilor puse de el pe pânză sau pe hârtie. Dar ele pot deveni înfricoşătoare pentru că par să se mişte în universul nostru cotidian. Monştrii lui sunt obţinuţi prin fragmentare, prin detaşarea capului de corp, prin autonomizarea ochiului… Forme cel mai adesea elementare, cum ar fi motivul sferei, pot duce către ochi sau către balonul cu aer cald. Circulând între regnuri, între registre, de la cel imens la cel microscopic, formele lui dau imagini ambigui, pline de multiple înţelesuri. Este desigur trăsătura caracteristică „Simbolismului”.

Principele somnului, explozie de culori

Arta lui Redon a cucerit câţiva bogaţi şi cultivaţi colecţionari, apropiaţi de avangarda artistică. Aşa se explică, de exemplu, decorarea bibliotecii lui Gustave Fayet, de la Fontfroide, care cuprinde şi panourile „Ziua”, inspirate de broderiile bizantine şi persane. „Carul lui Apollo”, figurat pe unul dintre ele exprimă triumful luminii asupra tenebrelor. Panoul alăturat, „Noaptea”, reia estetica stranie a „Negurilor” primei sale perioade de creaţie. Tot aici, se regăsesc portretele lui Madeleine Fayet şi al fiicei sale Simone, surmontate de un fel de geniu înaripat, cu ochii închişi. Presăraţi de-a lungul unei ghirlande invizibile, se află portretele oaspeţilor casei: Ari Redon, Camille Redon, Deodat de Severac, Gustave Fayet şi fiii lui, dar şi Robert Schumann, compozitorul admirat de Redon. O a treia compoziţie, deasupra uşii de la intrare figurează, pe un fond de aur, „Liniştea”. Ea invită parcă vizitatorul la reculegere. Odilon Redon a murit în 1916. La Crăciunul din 1915, s-a dus pentru ultima dată la Fontfroide, unde artist şi mecena se lăsau în voia pasiunii lor comune, muzica.