După două secole de uniune, încheiate în 1795 cu dispariţia statului, Polonia şi Lituania au în acest moment cele mai proaste relaţii dintre toate statele membre UE. Mărul discordiei este folosirea limbii poloneze în Lituania, un lucru de la sine înţeles în urmă cu 500 de ani, nu însă şi acum. Cu o populaţie de 3,5 milioane de locuitori, dintre care 2,9 milioane de vorbitori de lituaniană, Lituania se simte amenintaţă de dorinţa minorităţii poloneze, prezentă în special în zona capitalei, de introducere în documentele oficiale a unor litere caracteristice alfabetului polon.
Ministrul de Externe de la Varşovia, Radek Dikorski, a declarat că nu va vizita Lituania până când guvernul de la Vilnius nu le va permite minoritarilor polonezi să-şi scrie numele în paşapoarte cu caractere specifice limbii lor materne. Mai simplu, polonezii doresc să scrie Viljamas Šekspyras, sau Vinstonas Čerčilis în loc de William Shakespeare sau Winston Churchill, aşa cum o fac lituianienii. Desigur, reticenţele guvernului de la Vilnius se explică şi prin deschiderea drumului pentru introducerea unor plăcuţe bilingve. Ambasadorul polonez de la Vilnius a ridicat şi problema restituirii proprietăţilor poloneze din zona capitalei lituaniene şi a educaţiei în limba poloneză.
Plecată de la alfabetul folosit, disputa se extinde însă asupra participării Lituaniei în aşa-numitul „grup de luptă Weimar”, alături de Germania, Franţa şi Polonia, Varşovia opunându-se primirii lituanienilor. Mai mult, presa lituaniană este îngrijorată de posibilitatea ca PKN Orlen, compania poloneză care deţine cea mai importantă uzină lituaniană, rafinăria Mazeikiai, să vândă acest complex Rusiei. Rafinăria a fost cumpărată de compania poloneza, în 2006, tocmai pentru a nu o lăsa în mâinile Rusiei. Atunci Polonia era condusă de guvernul lui Jaroslaw Kaczynski, foarte intransigent în politica faţă de Rusia.
