Poolouri, adică Paranoia Schwartz (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Vaccinatorul

Dacă în ziua aceea ar fi călătorit cu trenul, Gough ar fi avut, desigur, următorul dialog:

– Am nevoie urgentă de un voluntar, ar fi spus el cu o voce în care s-a fi citit, cu siguranţă, bucuria unui mare sacrificiu de sine.

Oamenii, în mod cu totul firesc, s-ar fi uitat miraţi unii la alţii:

– Ce fel de voluntari?

– Du-te, domnule, şi caută-ţi voluntarii la clasa a doua!

– Ştiţi, eu sînt vaccinator, ar fi lămurit situaţia Gough. Şi, după cîteva clipe cît ar fi urmărit, fără să-şi poată ascunde satisfacţia, efectul spuselor sale, ar fi continuat: Ştiţi, anul acesta nu am avut nici o epidemie şi nu pot să-mi fac norma. Eu mă aflu în perioada de practică. Joi am examenul de vaccinator principal.

La asta, bineînţeles, toată lumea ar fi sărit plină de admiraţie în picioare, i-ar fi strîns mîna, o bătrînă l-ar fi sărutat pe frunte, iar o doamnă i-ar fi căutat cu insistenţă inelarul mîinii stîngi spre a vedea dacă viitorul vaccinator principal e liber, ignorînd cu desăvîrşire că fiica ei, căreia Gough părea să-i fie hărăzit, era cam cu o jumătate de metru mai înaltă decît ipoteticul candidat.

– Acum, să vedeţi, şi-ar fi continuat Gough explicaţiile, dacă nu duc o dovadă că am vaccinat zilnic patru persoane, n-am dreptul să mă prezint la concurs.

– Ah! E concurs?! ar face dezamăgită lumea din jur, iar controlorul de bilete l-ar privi cu o asprime foarte rău disimulată.

– Dar voi fi singurul candidat.

În continuare s-ar fi pus problema cine să se prezinte drept voluntar. (Ar fi fost admişi doar cetăţeni majori, absolvenţi a cel puţin şase clase primare sau studii complete echivalente. Acest lucru ar fi făcut situaţia jenantă pentru mai mulţi călători, mai ales că ne-am fi aflat într-un compartiment de clasa I.)

– Şi eu am cunoscut, pe vremuri, un domn vaccinator, şi-ar fi adus cineva aminte – fără a-şi dezvălui identitatea şi competenţa în materie –, dar dînsul era mai înalt decît dînsul.

– Mde…, ar spune altcineva, neîncrezător.

– Ei, ar întreba Gough, pregătindu-şi instrumentele.

Aici s-ar fi deschis două posibilităţi: fie că trenul tocmai ar fi intrat într-un tunel (şi atunci, desigur că nu s-ar mai fi putut face nimic, în vagon intrînd majestuoase, ca un giulgiu colectiv, tenebrele întunericului), fie că ar fi mers mai departe sub soarele arzător şi n-ar fi fost nici vorbă de vreun tunel.

– Ei? Ei?

Un tînăr pistruiat ar fi propus drept voluntar pe un individ înalt şi cu o servietă atît de frumoasă, încît n-ar fi existat ca stăpînul ei să nu fi avut studiile corespunzătoare. O altă propunere nu s-ar mai fi făcut, toată lumea găsindu-l foarte potrivit pe domnul înalt şi cu o servietă atît de frumoasă.

După felicitările de rigoare şi în timp ce Gough şi-ar fi terminat pregătirile, ar fi ieşit la iveală surpriza cea mai neaşteptată.

Dar, din păcate, în ziua aceea Gough n-a călătorit cu trenul, fiind prea prins de treburile legate de viitoarea lui carieră. Dealtfel, intenţiona să se şi însoare. Cu mama celei a cărei fiică i-ar fi fost hărăzită în tren.

“Ecourile trezite de personalitatea sa, mai întîi printre inferiori şi abia treptat şi în cele din urmă printre superiori, deveniră evidente pentru tînărul bărbat…” (Hermannn Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, 135.)

Pantalonii

La prestigiosul liceu din localitate se întîmplase un lucru cu totul neobişnuit. Profesorul Gough, după ce fusese socotit prea multă vreme un cadru excepţional pregătit, dar cam rigid – asta se vedea şi după felul băţos cum umbla pe stradă –, dădu naştere la una dintre cele mai penibile istorii din trecutul învăţămîntului local.

Într-o dimineaţă, în timp ce asista în sala de gimnastică la repetiţia unui grup de elevi din ciclul mediu pentru serbarea de sfîrşit de an, profesorul Gough avu senzaţia ciudată că nu are pantalonii pe el. Se uită speriat în jur, ieşi în coridorul gol, stătu pînă să se liniştească şi reintră să vadă repetiţia. Dar simţi din nou că se află printre elevi doar în indispensabili. Ieşi cît putu mai neobservat, se furişă în vestiarul unde îşi lăsau şcolarii hainele şi, furînd o pereche de pantaloni, se grăbi să ajungă cît mai repede acasă.

Dar îi fu mult mai greu cînd, peste doar cîteva zile, se pomeni, în mijlocul unei ore de curs, că nu mai poartă nimic de la brîu în jos. De data aceasta nu mai avea asupra sa nici măcar indispensabilii. Îl apucă o spaimă îngrozitoare. Se lăsă cît mai adînc în scaun, iar catedra – cel puţin pentru moment – îi oferea o pavăză pentru ochii elevilor. Însă se afla rău situat faţă de uşă şi dacă ar fi intrat cineva, directorul, elevul de serviciu pe şcoală cu vreo comunicare sau cine ştie cine…, dacă ar fi intrat cineva… Gough nici nu îndrăznea să-şi imagineze ce ar fi urmat.

Ora trecu şi mai încet ca de obicei pentru elevi şi, pentru prima oară în cariera sa, şi profesorul Gough abia aştepta clopoţelul de ieşire. Îl aştepta ca pe o izbăvire. Ruşinea chiar că nu i-o puteau vedea pentru că şi-o ascundea cu poalele cămăşii, ceea ce nu-i îmbunătăţea, totuşi, situaţia în mod semnificativ. Îşi aşeză în faţă şi catalogul, prefăcându-se că lucrează la el şi îi anunţă pe elevi că, de data asta, vor ieşi din clasă înaintea lui, care mai avea de completat ceva la situaţia şcolară.

Dar abia după ce părăsiră elevii sala de curs, îşi dădu cu adevărat seama profesorul Gough în ce situaţie disperată se afla. În zece minute va suna de intrare şi nu va mai avea unde se refugia. Să părăsească încăperea era imposibil – coridoarele erau pline de elevi şi profesori, poate chiar şi de părinţi, cine ştie? –, iar să rămînă în clasă devenea cu fiecare minut ce trecea mai dificil.

Gîndurile îi fură întrerupte de deschiderea uşii: un copil vru să intre. “Afară!” Vocea aceea mult prea cunoscută, pînă şi în vis, de către elevi, îl făcu pe băiat să nu mai aibă curajul nici măcar să privească către profesor.

Iar timpul trecea. Profesorul Gough îşi făcea cele mai absurde planuri – dictate de tulburarea provocată de spaimă, bineînţeles – şi cele mai ridicole imputaţii: de exemplu, de ce nu i-a pus pe toţi elevii să-şi dezbrace pantalonii pentru un control igienic mai detailat, să le distragă cu ceva atenţia şi să-şi fure nişte nădragi pentru el.

Iar timpul trecea. Sunase de intrare. Copii se îngrămădeau la uşă. Veni şi profesorul care preda disciplina următoare.

– Dar domnule coleg, spuse acesta, intrînd în clasă.

Însă sala era goală. Prin geamul deschis, profesorul Gough sări de la etajul III în stradă. Cînd l-au găsit, mai trăia. În drum spre spital, în ambulanţă, şopti ultimele-i cuvinte: “O pereche de pantaloni verzi, cadrilaţi…”

Pantalonii săi, pantalonii decenţi de culoare închisă nu i-au mai fost găsiţi niciodată.

“Strîmtorarea este mama îndrăznelii.” – (Shakespeare, Cymbeline, 3, 6.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.