În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Caria
Gough îşi uscă mustaţa cu şerveţelul. Apoi se sculă şi ieşi din restaurant. Resturi de mîncare îi rămăseseră în carie şi el plescăia, din cînd în cînd, neplăcut cu limba. În tramvai, începu să bîzîie măseaua cu scobitoarea. Dar lemnul prea subţire se rupse uşor. Deschise un ziar, însă automat căuta cu limba caria cu rămăşiţele de mîncare. Ascuns după paginile mari, încercă să se ajute cu unghia. Spre surprinderea sa, degetul îi încăpu uşor în cavitate. După care, băgă mîna pînă la cot. Bucăţica de carne se afla mai adînc, aşa că domnul Gough băgă şi cealaltă mînă şi se aplecă imprudent asupra cariei*.
Dar tocmai atunci vatmanul frînă tramvaiul. Gough îşi pierdu echilibru şi căzu cu capul înainte în propria sa carie. Înăuntru era un miros greu şi locul era destul de strîmt, aşa că el se simţea de parcă ar fi călătorit cu tramvaiul supraaglomerat prin aerul viciat al marelui oraş. Din cauza poziţiei – căzuse cu capul în jos – avea senzaţia că percepe sîngele coborîndu-i spre creier. Spre seară, începu să-i fie foame şi mai ales sete. Se afla în întuneric fiindcă, după ce căzuse în gaură, îşi închisese gura. Aşa că nu ştia dacă e zi sau noapte, nu ştia dacă zace în propria sa carie de o lună sau de o săptămînă. Începu să strige pînă ce, în sfîrşit, fu auzit…
Mai întîi încercară să-l elibereze cu o scobitoare, însă îl înţepară năpraznic. Nu puteau să-i extragă nici dintele, întrucît acesta începuse să puroieze. Dar pînă la îmbunătăţirea situaţiei, viaţa lui Gough se afla în primejdie. Apoi, nimeni nu-şi putea lua răspunderea legală de a-l scoate pe Gough din propriul său dinte. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de o declaraţie scrisă din partea lui Gough, iar el n-o putea da.
Gough hotărî să se bazeze numai pe forţe proprii. Cu eforturi uriaşe, reuşi să iasă de-a buşilea pe pereţii abrupţi de dentină. Dar atunci interveni neprevăzutul. Picioarele eliberate gîdilară cerul gurii şi Gough sughiţă. Torentul mare de aer îl smulse din carie şi se înghiţi. Alunecă prin trasee mai strîmte sau mai largi şi se opri în stomac.
Aici locul era mai puţin strîmt şi se putea mişca. Societatea Internaţională a Crucii Roşii îi comunică prin difuzoare puternice o hartă perfectă a interiorului unui om normal. Problema era dacă domnul Gough putea fi considerat sau nu normal. Oricum, el hotărî să nu întreprindă nimic şi să aştepte pînă ce se va autoelimina. Societatea Internaţională a Crucii Roşii îi atrase atenţia, prin aceleaşi difuzoare, că trebuie să se grăbească: în curînd va începe digestia. Fu convocat Consiliu de Securitate O.N.U., iar specialiştii N.A.T.O. se arătată interesaţi de caz. Comitetul Helsinki protestă în numele violării drepturilor omului.
Gough nu mai avu timp să urmeze traiectele naturale. Cu briceagul, cu unghiile, cu dinţii începu să-şi croiască drum acolo unde harta îi indica grosimea cea mai mică a pereţilor stomacului. Dar parcă nu înainta destul de repede şi forţele îi scădeau mereu. Cînd reuşi să străpungă, în sfîrşit, stomacul, o slăbiciune cumplită îl doborî şi Gough îşi pierdu cunoştinţa.
………………………………………………………………………………………………
La spital, medicul de gardă completă certificatul de deces cu diagnosticul: stomac perforat.
* Părinţi săi i-au spus de atîtea ori să stea acasă, la ţară, acolo unde aerul este mai curat, să umble cît mai mult pe jos, să nu se încreadă în vehiculele acelea nebune. Dar Gough nu i-a ascultat şi a urcat în tramvaiul care a înlesnit producerea groaznicelor întîmplări ce au urmat. Şi nici măcar nu a mai apucat să-şi imagineze cît de frumos ar fi putut sta în tot timpul acela să asculte susurul sonor al izvoarelor şi behăitul mitic (sau mioritic?) al oilor.
“Orice viţiu are totdeauna scuza sa.” – (Syrus, 643.)
Macabra pasiune a profesorului Gough
Gough, profesorul de fizică, avea un umor negru: la începutul fiecărui consiliu profesoral cerea un minut de reculegere pentru colegii morţi de la ultima şedinţă. Prima dată, toţi membrii consiliului s-au sculat grav în picioare, unii chinuindu-şi memoria pentru a afla pentru cine stau în linişte, alţii gîndind doar la ale lor. Directorul, un om foarte distrat, se simţea penibil neştiind despre care dintre colegi e vorba, făcînd în mintea sa de zece ori apelul, căutînd zadarnic în amintire pe cel lipsă, neamintindu-şi vreun profesor mort nu de mult, lucru destul de grav întrucît, socotea el, s-ar fi cuvenit să ţină un mic discurs în memoria camaradului dispărut, însă, neştiind numele acestuia, nu putea să vorbească decît în general.
– În fond, cu toţii vom ajunge acolo, spuse directorul, în timp ce se aşezau.
La următoarea şedinţă a consiliului profesoral, profesorul Gough ceru din nou un minut de reculegere. De data aceasta cineva îndrăzni să întrebe pentru cine se vor scula în picioare.
– Pentru sărmanul coleg Finch, zise Gough, privind imperturbabil la burtosul profesor de esperanto, care se afla pe punctul de adormi, ca de obicei, în fotoliul său.
Finch era în concediu. Se trezi pînă şi profesorul de esperanto la aflarea tristei veşti. În continuare, domni o atmosferă apăsătoare.
La următorul consiliu profesoral, profesorul Gough ceru din nou un minut de reculegere.
– Acum pentru cine? se interesă un alt coleg.
– La toţi ne va veni rîndul, declară Gough grav şi arătă spre un alt fotoliu care se nimeri să fie gol, deoarece titularul catedrei de acustică spaţială suferea de gingivită şi fusese scutit din acest motiv pentru acea zi.
Partea mai neplăcută începu, însă, atunci cînd, peste vreo două săptămîni, apăru din nou colegul Finch primit cu priviri dojenitoare de către profesorii consternaţi. Dealtfel, i se şi explică imediat că nu poate să mai participe la următoarele consilii profesorale pentru că fotoliul său fusese dat la reparat şi nu se ştie cînd va fi gata.
Înaintea următorului consiliu, directorul îl luă pe Gough la o parte.
– Stimate domnule coleg, începu el, v-am fi cu toţii recunoscători dacă astăzi ne-aţi scuti de acele penibile momente de reculegere. Pe profesorul Finch l-am îndepărtat din mijlocul nostru, dealtfel, l-am propus şi pentru pensionare, eminentul nostru coleg, profesorul de acustică spaţială, şi-a cerut transferul. Nu se poate să ne decimaţi astfel şi în continuare.
– Şi dacă va fi din nou cazul să cer să ţinem un minut de reculegere?
– Numai dacă, în prealabil, vom vedea cu toţii cadavrul, sfîrşi enervat directorul discuţia.
–“Îl veţi vedea!” îşi zise Gough în gînd, urcînd în podul şcolii. Se postă acolo, între boarfe inutilă şi prăfuite, şi aşteptă să treacă un domn coleg pe sub streaşină. Apoi desfăcu o ţiglă şi-i dădu drumul.
“Necesitatea ordinei, a unui loc pentru orice lucru şi a oricărui lucru la locul lui.” – (James Joyce, Ulise, 2, 353.)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.