Poolouri, adică Paranoia Schwartz (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Ochii răbdători ai bătrînului

E cald afară, în soare. E cald şi în umbra camerei.

Se scoală de la masa de scris – o masă demodată cu fel de fel de sertare şi sertăraşe (a scris şi bunicul la ea!) – şi încearcă să mai bea din apă. (Pînă ce să duci paharul la gură, după ce l-ai umplut, dar mai ales cît timp îl umpli, apa pare plină de promisiuni – promisiuni ce se scurg odată ce-ţi torni lichidul pe gît. Apa e caldă. N-are nici un gust.)

În faţa sa, pe fotoliul uzat dintr-o piele ce a fost odată maro, un bătrîn strică aerul cu o ţigară din tutun prost.

Îmi pare rău, domnule, îi mai repetă, într-un tîrziu, avocatul. Bătrînul tace, însă îl priveşte cu ochi inteligenţi. (Juristul îşi aminteşte că îndeobşte despre cîini se pretinde că ar avea ochi inteligenţi.) Aţi pierdut procesul… L-aţi pierdut… Nu se simte nici o inflexiune în vocea avocatului, nici părere de rău, nici compasiune, nici ciudă faţă de clientul care îl reţine de atîta vreme.

L-am pierdut, domnu’ doctor, spune bătrînul.

L-ai pierdut, conchide avocatul şi se aşază înapoi la birou.

Şi ce facem, domnu’ doctor? întrebă bătrînul.

Nu mai e nimic de făcut.

Aocatul se apucă să răsfoiască nişte hîrtii: totuşi, din păcate, nu-l poate da afară pe bătrîn, Dar, după un timp, izul mahorcii şi gîfîitul celuilalt îl fac să lase jos actele – pe care şi aşa nu le citeşte.

Acum ar trebui să plecaţi, să vă culcaţi, să mai beţi un păhărel… O să treacă şi asta…

Unde să mă duc?

Acasă.

Bătrînul îl priveşte mai departe cu ochi inteligenţi şi tuşeşte. Nu răspunde, gîfîie şi-l priveşte.

Nu pot să-l dau afară, gîndeşte avocatul. Ceilalţi înţeleg, se plîng, înjură, se înfurie, dar pleacă. Ar trebui să-i spun că am de lucru, că aştept pe cineva…”

Dacă aveţi de lucru, eu pot să aştept şi afară, domnu’ doctor…

Unde afară?

Afară! şi iese.

Nu pot să-l las să stea pe scări, gîndeşte avocatul. Nu pot din cauza oamenilor şi pentru că… nu pot!”.

Bătrînul stă iarăşi în fotoliu în faţa sa, gîfîie şi-l priveşte.

E cald afară. Zăpuşeală. E cald şi înăuntru, în biroul tixit de hîrţoage şi mobile vechi.

Avocatul socoteşte printre rafturile bibliotecii – o bibliotecă veche, cu uşi de sticlă, a fost şi biblioteca bunicului – te îndrepţi spre ea şi încerci să scoţi cine ştie ce speranţe dintre hîrtiile îngălbenite, speranţe îngălbenite şi ele. Totul e plin de molii.

În faţa biroului, în fotoliul uzat de piele, un bătrîn gîfîie şi vorbeşte în somn. De cîtă vreme stă bătrînul în fotoliul de piele? Avocatul îl ştie acolo încă de pe vremea bunicului. În fiecare dimineaţă, cînd se trezeşte, avocatul are impresia că trebuie să-l anunţe că a pierdut procesul. Atunci bătrînul îşi aprinde o ţigară puturoasă la chibritul pe care i-l oferă chiar avocatul, dă drumul la un nor de fum şi întreabă:

Şi ce facem, domnu’ doctor?

Bătrînul nu mai are mult de trăit, îşi zice avocatul. O să fac tot ce voi putea, dar va muri. Măcar atunci îl vor lua de aici…”

Dar bătrînul îl trezeşte din gînduri, întrebîndu-l:

Şi ce facem, domnu’ doctor?

CARTEA A CINCEA

în care se va vedea că viaţa ciudată a lui Gough s-a desfăşurat suavă, asemenea versurilor cîntecelor muzicanţilor, avînd, însă, şi părţi înfricoşătoare, luate parcă din dramele cele mai cumplite ale celor mai afurisiţi autori şi în care, pe deasupra, mai iese la iveală cît se poate de limpede şi rolul jucat de acel numit Finch, gata să sară în orice clipă din culisele vieţii în scena cea înfricoşătoare, precum se va vedea iarăşi cît de bine au ştiut apoi înţelepţii lumii să restrîngă toate acestea în oglinda cuvintelor puţine.

Ce ne spun documentele vremii?

Toată viaţa e un spectacol”, cugetare atribuită lui Gough Plantagenetul.

E mai uşor să cunoşti pe om în general decît să cunoşti pe om în particular.” – (La Rochefocauld, Max., 436.)

Vedeta

La ieşirea actorilor, mulţimea de gură-cască aştepta nerăbdătoare: Gough, marele Gough, trebuia din clipă în clipă să-şi facă apariţia. Era vorba despre Gough, cel care în ultimul film, reuşise cu o singură lovitură de pumn să răstoarne un echipaj cu cai, oameni şi bagaje, Gough, care cu o singură sabie reuşise să ţină în loc un escadron de cavalerie, inclusiv vivandierele, Gough, care cu un singur foc de pistol bine ţintit reuşise, deşi se afla cu spatele, să arunce cît colo din mîna criminalului cheia de la seif, Gough, pentru a cărui unică inimă din filmul “Jartiera cîntătoare” opt femei se ucid între ele, iar alte trei pleacă în Japonia numai şi numai spre a învăţa să-şi facă harachiri sub fereastra lui Gough, acelaşi Gough care în “Elefantul roib” se ia la trîntă cu un tanc, iar în “Rezervat pentru reptile” cîntă cu aceeaşi dezinvoltură din harpă, liră şi nai, în timp ce în scenele lirice îl omoară pe Finch pe o arie din “Nunta lui Figaro”, Gough, acelaşi care în costumul său alb imaculat reuşeşte să treacă la fel de imaculat prin toate peripeţiile din “O soacră pentru calul meu”, fără a se murdări, inclusiv marea scenă din fîntînă cînd, bolnav fiind de ciumă, podagră şi apendicită, reuşeşte, totuşi, să ţină în loc bandiţii ce încercau să strice logodna prietenului său cu fata pe care Gough o iubea în taină, fiind vorba, bineînţeles, de unul şi acelaşi Gough cu Gough, cel care în “Ambuscada” reuşeşte tot filmul să danseze step, deşi pînă la ultima secvenţă* este legat fedeleş de leşioasa şi insipida nepoată a învăţătorului, Gough, care în scheciul pentru televiziune “Tînăra ajutoare de contabil în dimineaţa divorţului iubitului ei ajutor de contabil de nesuferita şi antipatica ajutoare de contabil F. S.”, jucînd rolul iubitului ajutor de contabil în dimineaţa divorţului său de F. S., reuşeşte, timp de treizeci de minute, să sărute atît de cuceritor (şi, între timp, mai făcîndu-şi vreme şi loc pentru a consuma foarte cuviincios şi plin de tact o jumătate kilogram de crenvurşti), ca să nu mai vorbim de senzaţionalul Gough din “Iubiţi H2SO4”, în care, după ce e scalpat de indieni, astfel încît timp de trei secvenţe poate fi văzut natural şi fără perucă în toată grandoarea cheliei sale, mai are puterea să ţină o interesantă disertaţie filosofică în faţa unei nostime cete de fete care, după această experienţă zguduitoare, o vor apuca pe un drum nou, parte din ele devenind stewardese, celelalte hangiţe, Gough, neînfricatul cavaler al dreptăţii din “Ceapa cu zurgălăi”, acţiunea petrecîndu-se la Polul Nord în timpul solstiţiului de toamnă al unui neuitat an bisect.

S-a deschis uşa, mulţimea amuţi, blitz-urile aparatelor de fotografiat fulgerară, aparatele de filmat începură să bîzîie şi val-vîrtej, trei indivizi, cu ochelari negri şi cu gulerele ridicate, ieşiră în stradă, se aruncară în maşina ce-i aştepta şi dispărură.

Oamenii se risipiră copleşiţi că au fost de faţă, că l-au văzut.

Se zvonea că celebrul Gough fusese cel din mijloc, alţii afirmau că a fost el cu pălăria neagră*, în orice caz era cel care în “Stiloul” circulase singur şi sigur pe el pe acoperişul unei bănci, mîncînd seminţe de dovleac şi dîrdîind de frig în aşteptarea ticăloşilor bandiţi.

* Bazat pe faptul că în celebru rol în travesti realizat de Gough în “Capra sare masa” se arată pentru prima oară în prim-plan atît piciorul de lemn, cît şi segmente ale protezei sale dentare.

* Pornind de la faptul că unii critici afirmă că într-o peliculă istorică, vedeta purta o pălărie asemănătoare.

Om foarte cult, doctorul Gough a scris studii de o valoare hotărîtoare şi în domenii atît de subtile ca, de pildă, hidrotehnica sau prozodia. Dăm spre exemplificare una dintre clasicele sale contribuţii de estetică:

Cine îşi stăpîneşte gura, îşi păstrează viaţa.” – (Septuaginta, Prov., 13, 3.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.