În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Lungul drum spre bucătărie
Pe vremea cînd Gough mai era lord, în fiecare seară, valetul îi aducea tava de argint cu cina.
– Mulţumesc, Finch, îi spunea de fiecare dată Gough.
Finch se înclina şi ieşea.
Finch era o fire meditativă. Faptul că lordul mînca în fiecare seară peşte îl umplea de mîhnire. Fusese valet al unor persoane mult mai puţin sus-puse, dar niciodată stăpînii săi nu s-au supus la un asemenea post.
Finch ieşea prin coridorul elegant. Paşii i se pierdeau în covoarele groase pe care călca. Pe pereţi erau tablouri de valore, goblenuri şi lozinci. Gough era un mare lozincar. Lucrul acesta stîrnea admiraţia netăgăduită a valetului. Finch, chiar îşi îngăduia să-şi însuşească o lozincă galbenă atîrnată între un David şi un tablou ce reprezenta un domn, dar al cărui autor era necunoscut. Cînd îşi privea achiziţia, Finch trăia senzaţia că a comis un sacrilegiu. Pe hîrtia galbenă, imitaţie de pergament, scria “Fiinţa este cea mai reuşită creatură pe care…”. Restul era mîncat de vreme. Literele mari, verzi şi negre, erau splendid ornamentate.
Apoi Finch ieşea din coridorul cu covor de pluş şi pe lespedea de piatră a gangului, paşii săi se auzeau pînă departe. Într-o mînă ţinea o torţă, în cealaltă, tava de argint. Drumul acesta îl speria întotdeauna pe Finch. Coridorul era îngust şi întortochiat. De fiecare dată, la o anumită răscruce se oprea, îşi consulta busola şi harta. Dar întotdeauna Finch era pe drumul cel bun.
Finch mai mergea un timp, apoi se aşeza pe o treaptă. Din tava cu fund dublu, scotea un sandvici şi mînca. După care demonta torţa şi o transforma într-o mătură. Strîngea atent firimiturile.
Şi, din nou, cu torţa într-o mînă şi cu tava în cealaltă, pleca mai departe. De obicei, pe drum, întîlnea mai mulţi ţărani şi vreo doi călugări. (Bucătăria era, totuşi, cam departe.) Avea mare noroc: nu dădea nici de tîlhari, nici de hoţi de buzunare, doar cîteodată se întîmpla să întîlnească trei trişori profesionişti şi un individ scăpat de la ospiciu. (Întotdeauna de la acelaşi ospiciu…) În asemenea cazuri, Finch se adresa unui poliţist, însă acela, din păcate, se confirma părerii generale că era un adormit.
Obosit, Finch obişnuia să intre într-o frizerie. Frizerul îi tundea părul şi îi rădea barba. Firele i le restituia, aşezîndu-le în evantai pe tava de argint.
După puţin timp, Finch ajungea la Bucătărie. Aprindea lumina şi încerca să-şi facă o cafea. Apoi, pînă ce adormea, lordul îi istorisea poveşti.
“Perseverenţa este temelia izbînzii.” – (Panciatranta – K – 1, 329.)
Răzbunarea
Ura lui Gough împotriva lui Finch, chiar dacă era motivată cu vîrf şi îndesat, luase, totuşi, forme prea violente. Adevărul e că Gough se plîngea toată ziua că trăieşte în junglă, că este pîndit după legile junglei, că dacă nu ucide el, va fi la rîndul său ucis. Aşa că aceea ce la început părea doar o ameninţare, pînă la urmă se înfăptui: după ce au băut, într-o seară, prea mult, fiecare grozăvindu-se la masa lui, Gough – cu o fracţiune de secundă mai rapid – reuşi să tragă primul. Finch căzu sub masă, rămînînd cu o înjurătură pentru vecie neterminată.
Fugind în stradă, Gough se aruncă într-un compartiment al unuia dintre ultimele vagoane ale unui metrou întîrziat. Vagonul era gol, doar un bărbat îşi citea, într-un colţ, ziarul. La un moment-dat, Gough observă că omul nici nu citeşte, ci stă ascuns după paginile mari, plîngînd. Individul semăna leit cu Finch.
– Mi-ai ucis fratele, spuse după ce se văzu descoperit. Am fost gemeni.
Apoi se repezi la Gough. Fu o pradă rapidă, după care, lui Gough îi fu destul de uşor să se descotorosească de el, aruncîndu-l într-o staţie de metrou. Pe deasupra, nici nu fusese cine să vadă scena desfăşurată în vagonul pustiu. Căzînd, celălalt mai strigă ceva. Fără să înţeleagă exact, lui Gough i se păru că fratele lui Finch a rostit un nume.
Coborî cît putu mai calm într-o staţie centrală. La ieşire, văzu că-l pîndeşte o fată. Cînd trecu pe lîngă ea, fata încercă să-l înjunghie. Gough îi prinse mîna şi-i întoarse lovitura. Înainte de a muri, fata mai apucă să spună:
– Sînt verişoara lui Finch. Jimmy ne va răzbuna.
Gough habar nu avea cine e acest Jimmy, însă asta nu i se părea atît de important. Ceea ce era cu adevărat important în clipa aceea era să plece cît mai departe. Şi asta cît mai repede.
În port, trebui să-l ucidă şi pe nepotul lui Finch. Acesta nu l-a atacat, dar l-a privit cu atîta groază, încît Gough n-avu nici un dubiu că nepotul lui Finch îl va pîrî primului poliţist ivit în cale. Înainte de-al arunca în mare, celălalt mai avu puterea să spună:
– Jimmy… Jimmy ne va răzbuna pe toţi! Apoi dispăru, pentru totdeauna, în adîncuri.
Pe vapor era frig. Gough se cuibări undeva, în cel mai întunecat colţ. Alături, un individ îi povestea unei fete despre modul cum i-a ucis Gough rudele. De frică să nu păţească şi el la fel, încerca acum să emigreze.
– Da’ mata cine eşti?, îl întrebă Gough.
– Pablo, răspunse individul, dîndu-şi seama de situaţie. Au fost ultimele lui cuvinte.
Fata începu să ţipe. Nu exista decît un mod de a o face să tacă. Apoi, cu cele două cadavre alături, Gough constată că nu mai e în siguranţă nici măcar pe vapor. Nu era imposibil, chiar foarte probabil, ca ţipetele fetei să fi fost auzite de cineva. Undeva, în apropiere, paşi precipitaţi coborau scările de metal. Timpul era preţios. Gough găsi un hublou estul de mare prin care reuşi să sară în valuri.
Gough se simţea puternic şi voia să trăiască. După trei zile, văzu la orizont pămînt. Lupta cu marea se sfîrşise. De aproape, putu admira arborii exotici şi verdeaţa ce se arăta atît de primitoare. Mai avut timp să se extazieze şi de florile roşii şi de fluturii de care nu mai văzuse niciodată înainte.
Apoi săriră pe el mai mulţi canibali şi-l pregătiră pentru un ospăţ de-al căpeteniei lor.
Şeful canibalilor se numea Jimmy.
“Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi şi nu fugi de osteneală.” – (Alexis, Achais la Stobaeus Flor., 29, 33.)
