„(…) «popor», o vorbă de dânşii inventată…” (Mihai Eminescu)
Poporul ca pretext de joc politic, poporul ca masă de manevră – trebuia inventat ceva pentru a exista un scop al jocului, un pion mereu perdant. Cel mai recent argument este acela strigat de Traian Băsescu, cu puţin timp în urmă. Reacţia lui faţă de „mizeria Europei” degajată din Occident de colegii dumnealui de joc a fost fermă: „Noi nu alungăm nici un cetăţean al Uniunii Europene!”. Oare? Dacă privim în trecutul apropiat al aceluiaşi personaj, întâlnim tocmai reacţia inversă. Nu este el, Traian Băsescu, acela care i-a îndemnat maliţios pe români să-şi părăsească ţara dacă nu le place să trăiască în interiorul graniţelor?! Sau poate că domnul preşedinte are preferinţă pentru „mizerii” şi rea-credinţă pentru valori. Dacă este aşa, atunci, aici se ascunde un foarte grav amănunt al prezentului nostru cu efect dezastruos pentru viitor, dacă ne amintim câte „mizerii” influente au fost invitate la nunta fiicei dumnealui.
Dar acelaşi Traian Băsescu are nevoie de popor, chiar dacă îi întoarce spatele atunci când nu-i convine atitudinea celor mulţi faţă de faptele sale. Are nevoie de popor deoarece, fiica cea mare, ratată în toate cele, vrea să devină parlamentar, că o paşte şomajul şi foamea. Apoi, s-a trezit şi celălalt ratat al familiei, proaspătul ginere, şi el se visează europarlamentar; şi el trebuie ales, nu-i aşa, de acelaşi popor, cu mizeriile lui cu tot!
De unde acest comportament mizerabil de-a dreptul, deoarece Băsescu nu este un caz izolat. Întreaga clasă politică are această atitudine faţă de poporul român. De fapt, între atmosfera politică şi masa de manevră, poporul român, nu există absolut nici o legătură. Între cele două lumi parcă ar pluti un ocean de gaze toxice, un filtru prin care nu se poate trece şi, astfel, funcţiile politice sau de putere devin moşteniri de familie, cum de fapt şi vedem petrecându-se în ultimii 70 de ani, din 1948 încoace.
Cum a fost această relaţie, dintre puternici şi popor, în trecutul nostru? Nu Evul Mediu interesează aici, ci timpurile moderne, care au adus valorile democraţiei, alături de un alt cuvânt, „naţiune”.
În 1854, ofiţerul austriac Johann Koradin descria “principiul demoralizator al birocraţiei române, în toate ramurile afacerilor sale”, fiindcă “populaţia faţă de boieri, chiar cu bani, nu găseşte dreptate”. Prin aceeaşi perioadă, înainte de anul 1848, englezul W.Wilkinson a afirmat că “nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale. (…) ei (românii, n.m.) nu sunt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sunt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi de nesimţitori la fericire, ca şi la amărăciunile grijilor şi durerilor”.
După Marea Unire din anul 1918, pentru generaţia tânără de atunci nu era deloc „comod să te fi născut într-o ţară de a doua mână” unde nu există decât “două categorii de oameni: cei sărmani, din care era (şi continuă să fie n.m.) alcătuită mai toată ţara, şi câţiva şarlatani, câţiva paraziţi care exploatau (şi continuă să exploateze n.m.) mizeria celor dintâi” (Emil Cioran). Juristul Petre Pandrea a afirmat în anii 1948-1949 că „doi la sută (2%) din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”.
Peste patru decenii, la finalul anilor ’80, I.D. Sîrbu descria aceeaşi realitate, adică nomenclatura comunistă şi păturile demografice, care o anvelopau din interes, se foloseau de popor pentru a-şi întreţine sistemul de trai îmbelşugat, în aceeaşi realitate a procentelor interbelice: 2% versus 98%. Nu este aici o asemănare între cele peste 7 milioane de voturi contra celor 2% care se agaţă de putere?!
În consecinţă, I.D. Sîrbu se întreba „critic şi autocritic: ce facem cu lichelele, cu proştii şi cu nepricepuţii cărora, printr-un miracol ceresc, le-am creat condiţii cu totul excepţionale de a face carieră şi a înlocui dictatura celor cinstiţi, inteligenţi şi pricepuţi? Ce măsuri de Deparazitare, Deratizare, Dezinfectare, ce măsuri DDD are pregătite generaţia voastră ca să nu greşească cumva acest fatal start istoric?”.
Chiar şi în mult visata perioadă interbelică, “mulţi români mărturiseau zilnic că România este ultima ţară din lume”, discutau “la nesfârşit de soarta unei ţări fără de soartă” şi “sortiţi eşecului”, “trăiau în Nebunie”. Se simţeau “dispreţuiţi sau ignoraţi de întreaga lume” şi de aceea “voiam să facem să se vorbească despre noi”, şi altceva sau mai mult “decât o ficţiune” (Emil Cioran).
Şi aceasta se întâmplă deoarece “trăim asiatic şi ne judecăm după norme europene”. (…) La noi preistoria îşi dă mâna cu electronica, sclavagismul medieval se plimbă în pieţe şi bulevarde, feudalismul urcă şi coboară treptele de la primărie” (I.D. Sîrbu).
