Povestea lui Adrian Sobaru

Este povestea unui om obişnuit. Un om cu soţie, copii, slujbă la un post de televiziue, existenţa lui nu iese din tiparele comune ale omului contemporan. Din România sau de aiurea. Povestea lui este una asemănătoare cu a altor milioane, miliarde de oameni de pe acest pământ.

Omul Adrian Sobaru are bucurii şi necazuri, clipe mai bune sau mai rele, dificultăţi financiare – multă lume trece prin asemenea momente, dar apare un „dar” care pune un accent grav. Adrian Sobaru are un copil cu un handicap sever, un copil autist este deja o gravă problemă pentru întreaga familie. Statul i-a dat o indemnizaţie pentru însoţitor, poate a beneficiat şi de alte facilităţi. Totul sub semnul lui poate, al prezumţiilor de tot felul. Dar banii nu sunt totul în astfel de situaţii complexe. Persoanele cu handicap sever au nevoie de asistenţă complexă, ca şi cei din jurul lor. Noua campanie a preşedintelui Băsescu împotriva „persoanelor asistate” deturnează de la realitate situaţii extrem de dureroase. Nu toţi asistaţii din România sunt nişte chiulangii, nu toţi handicapaţii din România sunt nişte nenorociţi care împovărează bugetul precar al României. Chiar dacă par asemănătoare vieţile multora dintrte noi, mereu apare câte ceva care să le facă diferite. Nu ştim ce anume a intervenit în existenţa lui Adrian Sobaru ca firul vieţii de până acum să se rupă.

Albert Camus spunea pe undeva prin „Mitul lui Sisif” că oamenii pot trece şi traversa multe nenorociri, şi alteori capotează la un gest banal, când un vecin nu-ţi răspunde la bună ziua. Raţionalitatea la care ne tot îndeamnă premierul Emil Boc după acest tragic incident este una falsă. Degeaba e şeful Guvernului, nu înţelege – nu vrea, poate nu poate – că fiecare om este o maşinărie extrem de complicată. Şi fragilă în acelaşi timp. Un comunicat idiot emis de TVR ne spune că a avut loc un accident de muncă. Complet fals. Un om a vrut să se sinucidă. Pentru că nu mai suporta viaţa din jurul lui şi existenţa lui devenea o povară greu de suportat. Este o altă logică, nu neapărat iraţională, decât a premierului Emil Boc.Şi nu oricum, ci protestând cumva pentru propriul lui eşec existenţial, nu doar pentru măsurile luate de guvern. Degeaba vine dl Emil Boc şi ne îndeamnă la raţionalitate şi solidaritate în aceste vremuri de criză, degeaba face pe ultradeşteapta o mediocritate guralivă precum Mme Raluca Turcan – felicitări pentru promovarea soţului din purtător de cuvânt în consilier de stat la Cotroceni – şi ne spune că astfel de gesturi „nu ajută”, degeaba se dă în stambă şi ITT-istul Varujan Pambuccian – amintindu-ne, sec şi cinic, că instituţiile trebuie să funcţioneze în orice situaţii, căci adevărul lui Adrian Sobaru este în altă parte. În viaţa lui şi numai a lui. Din care destui dintre cei care au asistat la gestul lui extrem asumat nu au priceput nimic. Acum nu foarte mulţi ani în urmă, regretatul profesor Matei Călinescu publica o carte tulburătoare. Unică în literatură română, „Povestea lui M”, o confesiune gravă, scrisă cu multă dragoste şi participare, imediat după moartea propriului copil. Un copil autist, ca şi cel al lui Adrian Sobaru. În afara câtorva comentarii extrem de pertinente – ne aducem aminte de unul al sagacelui Mircea Iorgulescu -, „Povestea lui M” a trecut neobservată. Sunt drame de familie, care trec de multe ori ignorate de cei din jur, care ar putea însă să ne facă să simţim şi să gândim mai altfel lumea din preajmă. Dincolo de vorbele mari şi găunoase cu care operăm în mod curent, dincoace de gargariseala politicianistă cu care suntem invadaţi zi de zi. Povestea lui Adrian Sobaru este una gravă şi merită mult mai multă înţelegere şi solidaritate umană decât vorbe aruncate aiurea. Că tot ne aflăm între Naşterea Domnului şi cea a noului an 2011.