Prado dezvăluie lumea misterioasă a lui Georges de La Tour

O expoziţie incitantă despre Georges de La Tour (1593-1652), acest artist a cărui creaţie înseamnă adevăr, simplitate şi intensitate, a fost deschisă la Muzeul Prado din Madrid. Selecţia operată de curatori a vizat risipirea misterului din jurul unuia dintre cei mai mari pictori francezi.

Publicul spaniol a avut ocazia să vadă una dintre expoziţiile fabuloase, consacrate lui Georges de La Tour, organizate de la redescoperirea artistului. Spre deosebire de Retrospectiva de la Grand Palais din Paris din 1997, care a atras atunci peste 530.000 de vizitatori, versiunea madrilenă a fost concepută ca o punere în scenă a chintesenţei artei acestui maestru al picturii. „Crème de la crème”, cum o numeşte unul dintre comisarii ei, Dimitri Salmon, de la Muzeul Luvru, expoziţia propune o selecţie largă şi, în acelaşi timp, restrânsă a celor mai incredibile tablouri ale pictorului, reunind 31 din cele 46 atribuite ferm.

Trişorul

Cazul lui La Tour, identificat abia acum un secol de germanul Hermann Voss, rămâne o provocare pasionantă pentru istoricii de artă. Arhivele sunt lacunare, corpusul operelor este plin de copii, inclusiv vechi, adesea realizate de unul dintre cei 10 copii ai săi, Etienne, multe opere s-au pierdut şi n-au mai fost regăsite niciodată… Pe scurt, un work in progress permanent, în care s-au implicat specialişti eminenţi, ca Jamot, Sterling, Rosenberg, Blunt, Thuillier, Cuzin… fără să reuşească să închidă dosarul acestei cercetări. Şi, cu toate acestea, pictorul loren era apreciat în vremea sa. Ludovic al XIII-lea poseda una dintre picturile sale şi se pare că şi puternicul Richelieu avea unul dintre faimoşii Sfântul Iosif penitent pictaţi de el.

Portret de femeie

Ghicitoarea

Expoziţia de la Muzeul Prado constituie, astfel, o premieră. Opera nu este confruntată cu cea a unui alt pictor în scopul afirmării sau infirmării atribuirilor. Este o adevărată monografie care permite plonjarea totală în opera lui Georges de La Tour, o nouă privire asupra creaţiei sale, lipsită de prejudecăţile cercetării.

De altfel, în Spania a fost descoperită, în urmă cu 10 ani, ultima lucrare a artistului, inclusă în catalogul expoziţiei, Sfântul Ieronimus citind, care se afla într-un birou al unui minister şi care era atribuită până atunci lui Zurbaran.

Nou născutul

În faţa unui material încă în mişcare, comisarii Andres Ubeda de los Cobos şi Dimitri Salmon au făcut şi un alt pariu: etalarea cronologică (90% din totalitatea operelor n-au fost datate cu precizie), permiţând măsurarea evoluţiei artei sale care a câştigat neîndoielnic în complexitate şi în intensitate de-a lungul carierei.

Sfântul Ieronimus citind (2)

Iov şi soţia sa

Georges de La Tour a fost relevat publicului ca aparţinând direcţiei numite în epocă „pictorii realităţii”, în 1934, la Muzeul Orangerie din Paris. Odată cu el a fost expusă o secvenţă a picturii franceze din secolul al XVII-lea: câţiva caravagişti francezi activi la Roma, ca Valentin de Boulogne sau Nicolas Régnier, maeştri uitaţi ai Naturii moarte, ca Louise Moillon sau Lubin Baugin, dar, mai ales, într-un registru apropiat uneori de cel al fraţilor Le Nain, marele Georges de La Tour. Atâţia artişti foarte diferiţi, care rămăseseră în marginea picturii produse în anturajul regal, cea a lui Le Brun, Vouet sau Poussin. De atunci, La Tour a fost oarecum plasat în rândul caravaggiştilor.

Mâncătorii de mazăre

Expoziţia de la Madrid demonstrează, dacă mai era nevoie, că pictura lui este departe de a fi o imitaţie servilă.

Născut în 1593 în Lorena, la Vic-sur-Seille, activ începând din anii 1610, pictorul dovedeşte o serioasă ancorare în real. Frumosul Portret Saint-Jacques miner, păstrat la Muzeul Toulouse-Lautrec din Albi, face parte din seria de 13 apostoli de la Albi, cu cadrajul şi lumina apropiate de tradiţia nordică, şi îl reprezintă pe cel care a fost unul dintre primii discipoli ai lui Christos ca pe un om cu figura ridată, cu unghii murdare, plin de umilinţă, evocând condiţia sa modestă.

Muzicienii

Dublul Portret al unui cuplu straniu, probabil de ţărani loreni, pictat pe un fond aproape abstract, des întâlnit la Georges de La Tour, este sofisticat mai ales prin tratarea subtilă a stofei rochiei femeii, care contrazice condiţia celor portretizaţi. În acele decenii, influenţa lui Caravaggio este evidentă în alegerea anumitor subiecte cum ar fi Grup de muzicanţi, aflat la Muzeul Getty din Los Angeles, chiar dacă problema unei ipotetice călătorii în Italia a făcut să curgă multă cerneală, dar n-a fost niciodată atestată documentar.

Maria Magdalena

Provincie refractară la autoritatea regală centrală, Lorena a cunoscut momente sumbre, fiind răvăşită de războaie religioase, de ciumă, apoi de ocupaţia franceză, într-o atmosferă crepusculară imortalizată de contemporanul lui La Tour, Jacques Callot în seria sa celebră Marile mizerii ale războiului. La Georges de La Tour, personajele sunt marcate fizic de mizerie. Mâncătorii de mazăre (aflat la Berlin) pune în pagină malnutriţia, în figurile personajelor cu ochii alteraţi de carenţele alimentare. Opera lui La Tour este locuită de aceşti orbi tulburători şi magnifici. Trebuie să contemplăm cele două versiuni ale Cântăreţului la vielă, expuse la Madrid. Prima, cea de la Muzeul Pietăţii din Bergues, monumentală, îl prezintă pe muzician însoţit de câinele său, orb şi în zdrenţe, cu patru bucăţi de pâine aruncate la picioarele sale de câţiva ascultători miloşi, care stau în picioare cu faţa la privitor. În cea de a doua versiune, de la Nantes, muzicianul, bogat îmbrăcat, este aşezat, dar rămâne înspăimântător prin expresia sa mizerabilă. Privind de aproape, el păstrează totuşi atributele sărăciei: încălţările murdare şi vechi, o muscă aşezată pe piciorul lui. Era o teribilă îndrăzneală să ridici la rangul de portret oficial un asemenea personaj. Cu atât mai mult cu cât, în epocă, cântăreţii la vielă erau goniţi de autorităţi pentru că tulburau liniştea publică.

Portret de bătrân

Sfânta Irina şi Sfântul Sebastian

La puţin timp după aceste opere, La Tour a explorat un alt domeniu, la fel de pasionant, cel al expresiei duplicitare, magistral pusă în pagină în cei doi Trişori, aduşi în expoziţie de la Luvru şi de la Kimbell Art Museum din Fort Worth. Povestirea scenei vizând morala combină savant personaje splendide, cu un lux de detalii şi un complex joc al privirilor.

Sfântul Ieronimus penitent

Culmea este atinsă în Ghicitoarea (Metropolitan Museum of Art din New York) pentru a cărei plecare din Franţa în America, în anii 1960, André Malraux, pe atunci ministru al Culturii, a trebuit să răspundă în faţa Parlamentului. Dacă iconografia este eminamente caravaggescă, tratarea subiectului este foarte specială, compoziţia mai amplă, contrastul între tipurile fizice mai accentuată, iar privirea tinerei femei cu figură de porţelan, total inedită.

Sfântul Iosif tâmplar

Dar universul cel mai fascinant este cel al tablourilor nocturne, foarte numeroase în expoziţie. Virtuozitatea artistului i-a adus caracterizarea de mare maestru al nopţii. Nu numai în zona posibilităţilor pe care aceasta le oferă în tratarea luminii – este de ajuns să priveşti degetele translucide şi aproape uleioase ale personajelor luminate de o lumânare – dar mai ales în implicaţiile subiectului. Noaptea conferă o intimitate specială, permiţând exacerbarea expresiei, reţinută totuşi, a sentimentelor personajelor, intensa lor religiozitate. Astfel, Iov şi soţia lui (Muzeul Epinal), scenă rămasă mult timp neînţeleasă pentru că subiectul este foarte rar, Iov fiind arhetipul credinţei puse la încercare, este o culme a artei lui La Tour, prin formele simple, compoziţia adunată, teribilul spaţiu închis care exprimă o nouă etapă a suferinţei conţinute şi demne a lui Iov. Unul dintre elementele singulare ale picturii este alegerea unor subiecte cu personaje extem de credincioase care n-au jucat totuşi un rol important în iconografia clasică. Astfel, Saint Joseph charpentier (Sfântul Iosif tâmplar) este o magnifică scenă de dragoste filială, de autoritate paternă neliniştită şi binevoitoare a unui tâmplar simplu privind soarta unui fiu atât de frumos, cu privirea senină şi sigură în pofida destinului său tragic, care aduce cu lumânarea sa lumina divină. Iosif, tatăl lui Christos, mult timp rămas în umbra Fecioarei înainte de a fi reabilitat de Conciliul dinTrento, îşi recapătă aici locul în istoria biblică, istorie despre care La Tour spune că a fost înainte de toate povestea unor bărbaţi şi a unor femei. Foarte departe de efuziunile baroce, departe de violenţa unora dintre picturile lui Caravaggio.

Cântăreţul la vielă

Expresia maximă este atinsă în ultimele sale opere. În compoziţia circulară Adoraţia păstorilor de la Luvru, pruncul care abia s-a născut este luminat de o lumânare şi are trăsături de extraordinară puritate. El străluceşte şi totuşi pare atât de vulnerabil, făcând deja obiectul unei pietăţi populare şi mistice totodată.

Una dintre sălile expoziţiei de la Prado

Urmând firul artei lui La Tour, expoziţia creşte în intensitate, demonstrând încă o dată că pictorul a reuşit o operă de remarcabilă sinteză picturală, în acord cu epoca sa. Rareori o expoziţie a permis măsurarea gradului în care un artist a fost implicat în realitatea timpului său, bulversând iconografia religioasă stabilită, într-o direcţie mai apropiată de jansenismul mistic decât de linia romană, folosindu-şi simţul naraţiunii, experimentat în scenele de gen, pentru a produce tablouri intimiste, de o forţă spirituală ieşită din comun.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.