Precaritatea şi valoarea Arhivei Securităţii

În interviul dat recent lui Emil Berdeli pentru publicaţia „Puterea”, dl Gelu Voican Voiculescu a făcut o mărturisire pe care ziaristul o pune în pagină în următoarele cuvinte: G.V.V. „dacă ar fi avut ceva de ascuns, dosarele [lui G.V.V.] de la Securitate ar fi dispărut încă din 1990, de pe vremea în care el se afla în funcţia de viceprim-ministru şi conducea serviciile secrete româneşti.”¹

Comentariul confirmă că (1) G.V.V. – şi deci şi alţii din conducerea sistemului serviciilor de informaţii – au putut, cel puţin la începutul anilor ’90, să intervină în arhivele Securităţii fără să se teamă de consecinţe; (2) profitând de puterea sa, dl Gelu Voican Voiculescu ar fi avut grijă să elimine orice dovadă directă – de tipul angajament, dosar de reţea – a faptului că ar fi fost informator.

Nu că cele spuse ar fi o surpriză, dar e bine să fie asumate de cineva. Afirmaţiile de mai sus clarifică şi la ce ne putem aştepta cu privire la dosarul de Securitate al dlui Voiculescu tocmai pus în discuţia opiniei publice. Concluzia mai generală ar fi că arhivele au fost alterate din cauza intervenţiei unor factori de putere. Evaluarea responsabilităţilor pentru aceste intervenţii ţine astăzi de conducerea serviciilor de informaţii şi de Parchet.

Cât de multe materiale din arhivele Securităţii să fi fost distruse? Chiar dacă anumite dosare au dispărut, parte din informaţii au fost salvate întrucât dosarele sunt interconectate. Astfel, dosarele tematice conţin copii din dosarele personale şi invers. În sfârşit, versiunea microfilmată pare să fi rămas intangibilă.

În ceea ce priveşte arderea dosarelor de la Berevoieşti în anul 1990, astăzi mi se pare o reuşită cacealma. Prea a lăsat atâtea urme o operaţie atât de simplă, prea era ea convenabilă pentru a argumenta ulterior orice răspuns privitor la dispariţia unor dosare.

Intervenţia SRI şi SIE în dosare

A doua sursă de dificultăţi întâmpinate de petenţi şi cercetători în lucrul cu Arhiva CNSAS o reprezintă refuzul SRI şi SIE de a le transmite dosarele Consiliului catalogate „de siguranţa naţională”, reţinerea unora dintre volume sau scoaterea multor pagini din acestea. Aproape oricine lucrează în arhivă a avut ocazia să remarce că renumerotarea paginilor la transferul dosarelor nu poate fi explicată doar prin reorganizarea materialelor. Este vorba despre epurări masive, iar uneori acestea lasă urme.

Am dat peste un caz de acest gen cercetând volumele de urmărire informativă pe numele lui Ştefan Augustin Doinaş. Dosarul I 2627 vol. 1 cuprinzând documente de la sfârşitul anilor ’80 are doar 16 file. Penultima foaie a volumului a păstrat însă o copertă anterioară, pe care se putea citi „Dosarul conţine 294 file”. Enunţul a fost apoi tăiat cu creionul roşu pentru a face loc unei scurte note privind faptul că la 3 iulie 2002 reprezentantele SRI şi CNSAS au renumerotat dosarul 238360 la transferul acestuia de la o instituţie la alta, şi că acesta cuprinde în final …16 file.² De ce celelalte 278 de file ar fi avut statut de document clasificabil? În ce sens referiri la urmărirea informativă a lui Augustin Doinaş, în anii 1986-1989, ar submina astăzi securitatea naţională?

Cazul Doinaş este doar un umil exemplu. A mai fost discutat recent un altul: Adrian Marino. Materialele ce-l privesc pe A.M., din anii 1988 şi 1989, acoperă la un loc doar 52 de file. Dacă nu ar fi mistificate – după toate indiciile -, ar fi cele compromiţătoare, căci ele ar sintetiza activitatea de „informator” a cărturarului în slujba Direcţiei I a Departamentului Securităţii Statului. În principiu, relevanţa susţinerilor pe care le fac ofiţerii în paginile dosarului amintit s-ar confirma sau infirma prin importantul dosar de reţea care acoperă perioada 1969-1988.

Or, acest dosar la care fac referire şi volumul al treilea al dosarului de urmărire informativă ajuns la CNSAS, şi dosarul microfilmat SIE lipseşte cu desăvârşire. Interesantă absenţă, ideală pentru a manipula opinia publică orientând tema colaboraţionismului spre foste victime şi creând scandaluri în jurul unor oameni respectabili. Sub norul mediatic se pot ascunde astfel întregi categorii, precum foştii ofiţeri aflaţi pe vremuri în slujba organelor de represiune ale regimului comunist, ajunşi astăzi în poziţii de putere economică, politică şi de presă, ori foştii colaboratori ai Securităţii care sunt şi în anii 2000 ofiţeri acoperiţi.

Bogăţia dosarelor

Ca să sintetizăm concluzia printr-o metaforă (cei drept, discutabilă), am putea spune că serviciile de informaţii trimit la CNSAS doar bucăţi din trupul dosarelor, şi nu trupul lor în totalitate. Se uită însă că investigând şi doar o copită, un profesionist îţi poate spune o mulţime de lucruri despre animalul de origine. În acelaşi sens, dosarele elaborate pe vremuri de către organele de Securitate aduc clarificări ample, indirect şi cel mai des direct, mai ales după ce le demistificăm şi decodăm. În definitiv, Securitatea a creat o memorie formidabilă la care nu am fi avut acces fără obsesiile ei.

Acest lucru poate să le apară mai clar, uneori, celor care au pătruns în dosarele personale. Gândiţi-vă ce înseamnă să ai acces la înregistrarea fidelă, timp de un an, a discuţiilor din locuinţa în care trăiai?! O regăsire a unei porţiuni de existenţă imposibil de recuperat prin memoria personală ori prin jurnale.³ Ceva asemănător se poate realiza, printr-o muncă făcută cu bună-credinţă şi o metodologie curată, şi cu porţiuni relevante pentru memoria colectivă.

În timp ce dosarul lui Adrian Marino a fost acoperit cu interpretări grosolane, folosindu-se datele de arhivă pentru a dezinforma, cei care l-au investigat au lăsat la o parte detalii pe a căror valabilitate se poate miza, cu adevărat interesante pentru memoria colectivă de care vorbeam. Iată două exemple.

Dosarul din Arhiva CNSAS cu numărul 42513 (provenienţă SIE) conţine o adresă a fostului şef al Securităţii, Iulian Vlad, adresată la 10 decembrie 1981 lui Gheorghe Zagoneanu, secretar de stat la Ministerul de Interne, cu următorul conţinut: „În ultima perioadă, postul de radio «Europa liberă» şi-a intensificat atacurile împotriva politicii culturale a partidului şi statului nostru, iniţiind un ciclu de emisiuni prezentate de Mircea Carp sub pseudonimul Mihai Şoimu, în care se fac referiri şi la unele aspecte concrete ale vieţii cultural-artistice din R.S. România. … Se deţin date că în realizarea emisiunilor respective s-ar folosi informaţii furnizate de criticul literar Adrian Marino din Cluj-Napoca aflat temporar în R.F. Germania, acesta locuind în anumite perioade la Mircea Carp, împreună cu care a petrecut sărbătorile de iarnă de la sfârşitul anului 1981″.⁴

Documentul invocă ca argument critica dintr-o cronică radiofonică a lui Marino la adresa lui Vasile Nicolescu, directorul Direcţiei literaturii şi publicaţiilor din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Şi iată următorul pasaj: „Similitudinea acestor concepţii a fost sesizată şi de criticul Valeriu Rîpeanu – directorul Editurii M. Eminescu, care a opinat că sursa aspectelor prezentate în emisiunea difuzată la postul de radio «Europa liberă» ar putea fi Adrian Marino”.⁵

Având în vedere nivelul la care se fac afirmaţiile, contextul şi sensul lor, documentul în speţă poate fi considerat o probă serioasă a funcţiilor pe care directorul Valeriu Rîpeanu le juca pe lângă Securitate.

Alte două documente au importanţă pentru istoria culturală căci se referă la demersurile Securităţii de a-l face pe Mircea Eliade să vină în România. Un pasaj din primul:

„Conform ordinului privind recuperarea unor personalităţi ale emigraţiei române, prin posibilităţile unităţii noastre s-au iniţiat măsuri vizând apropierea şi atragerea pe poziţii loiale a scriitorului Mircea Eliade din SUA. Pe această linie s-a realizat editarea în ţară a unei ample lucrări, referitoare la opera lui Mircea Eliade, redactată de publicistul român Adrian Marino din Cluj-Napoca… Având în vedere valoarea lucrării şi aprecierea de care s-a bucurat … propunem ca unele aspecte mai deosebite ale volumului să fie preluate de Agerpres… Mircea Eliade ar accepta să vină în România dacă s-ar reedita opera sa la Bucureşti şi Academia Română să facă demersuri pe lângă Academia Suedeză spunând că nu se opune acordării lui a Premiului Nobel, în 1979 având şansa să-l primească, dar Academia Suedeză nu a primit încurajări de la Academia Română – vezi protestele Academiei Sovietice la premierea lui Soljeniţîn şi Saharov. … Să se editeze un volum omagial Mircea Eliade, la care să scrie personalităţi din lume, inclusiv din România, precum Constantin Noica şi Mircea Eliade.⁶

La peste câteva pagini, o altă notă se referă la intenţia Academiei Suedeze de a consulta academiile naţionale la decernarea Premiilor Nobel. Apoi, la solicitarea sprijinului Academiei Române „pentru că în acest caz Mircea Eliade ar accepta să facă o vizită în ţară.”⁷ Cele două documente concordă, rezultând din coroborarea lor că (1) acceptarea publicării volumului lui Marino, „Hermeneutica lui Mircea Eliade”, s-a făcut strict după intervenţia Securităţii, motivată de încercarea de a-l atrage pe Mircea Eliade în ţară; (2) Mircea Eliade ar fi transmis în anul 1981 condiţia sa pentru o vizită în România: susţinerea sa de către Academia Română pentru Premiul Nobel.

Ultima o informaţie inedită. Chiar dacă în acest caz nu se poate miza chiar 100% pe cele scrise de ofiţeri, documentele au cel puţin calitatea să orienteze viitoare investigaţii. Invocarea lor aici nu are în vedere atât ridicarea temei „acceptase sau nu Eliade, în principiu, venirea în România, în condiţiile date”, cât demonstrarea importanţei pe care o are arhiva Securităţii, când este tratată cu atenţie.

1. Emil Berdeli, „Dacă aş fi avut ceva de ascuns, dosarul meu nu s-ar mai fi găsit niciodată”, Puterea, 15 iunie 2010.

2. Însă dosarul fusese microfilmat, conform altei notaţii, la 26 noiembrie 1993.

3. Am în minte dosarul tatălui meu.

4. Dosar SIE 42513, ff. 193-194.

5. Ibidem., f. 194v.

6. Nota Departamentului Securităţii Statului, UM 9544, Nr. 225/f-3/00425513 din 4.01.1981. Filele 196-197 şi 205-206.

7. În legătură cu această strategie se cerea informarea lui Ilie Rădulescu, secretar al CC al PCR (f. 208).