Premii şi mari nedreptăţiţi la Mostra de la Veneţia

Şi de această dată, verdictul juriului a contrazis aşteptările criticilor de specialitate, cât şi ale publicului, lăsând cu mâinile goale regizori ca Francesco Munzi cu al său Anime nere, Mario Martone cu Il giovane favoloso, dar şi Alejandro Iñarritu, al cărui film, Birdman, a fost ignorat, pelicule ce meritau cu prisosinţă să fie premiate.

”Am preferat de a premia gesturile artistice puternice cu un conţinut filosofic şi politic, dar cred că am făcut-o cu pasiune şi onestitate”, declara preşedintele juriului, francezul Desplat. Din păcate, nu toate părerile juriului au fost unanime. Carlo Verdone a înclinat către filmele lui Martone şi Munzi.

Conferirea “Leului de Aur” filmului A pigeon sat on a branch reflectiong on existence (Un porumbel stătea pe o ramură reflectând asupra existenţei)al regizorului suedez în vârstă de 71 de ani, Roy Andresson, a fost surprinzătoare. Pelicula oferă, printr-o serie de întâlniri şi situaţii petrecute în 30 de mici opriri dintr-o călătorie, un punct de vedere original asupra societăţii contemporane. Alegerea a împărţit criticii şi cronicarii, anunţul fiind primit în egală măsură cu aplauze şi fluierături. Pe scenă, regizorul suedez l-a citat pe Vittorio de Sica şi faimosul său Hoţii de biciclete care l-a inspirat. “Nu eşti regizor, dacă n-ai văzut acest film”, a afirmat el.

După Premiul cu Elena Cotta de anul trecut, pentru Via Castellana Bandiera de Emma Dante, Alba Rohrwacher a cucerit Copa Volpi pentru cea mai bună interpretare feminină, în filmul Hungry Hearts. Recunoaşterea este pentru surorile Rohrwacher confirmarea unui an extraordinar, după Marele Premiu al Special al Juriului obţinut la Cannes pentru Le meraviglie, semnat de Alice Rohrwacher.

Emoţionată, îmbrăcată în alb, ea a mulţumit juriului, partenerului ei de ecran şi regizorului, “un mare artist şi regizor, curajos şi tenace. Acest film există datorită eforturilor lui, iar un film cu el este o aventură emoţională nedezminţită. Cu premiul în mână, Alba Rohrwacher declara: ”Este un film de iubit, nu de judecat”.

Regizorul Roy Andersson primind Leul de Aur

Hungry Hearts, cel de al doilea film italian în concurs, aminteşte de drama a doi îndrăgostiţi îndepărtaţi de radicalismul pe care o femeie îl impune fiului său. Filmul este o ecranizare după romanul Il bambino indaco de Marco Franzoso, povestea unor tineri îndrăgostiţi care se îndepărtează după naşterea copilului lor.

Pentru a fi mai credibil subiectul, regizorul Saverio Costanzo l-a transferat la New York, unde a suferit o adevărată izolare, la fel ca protagonistul. În rolurile titulare, Alba Rohrwacher, interpretând rolul Minei, şi Adam Driver, în rolul lui Jude. Ea este italiancă, el e american. Se întâlnesc la New York. Minna alege pentru copilul ei numai alimente naturale, în totalitate vegano, nu-i permite să iasă din casă de frică de a nu fi răpit şi îl izolează de toţi.

Jude îşi dă seama la un moment dat că se află în faţa unui teribil adevăr: fiul său nu creşte şi este în pericol de a-şi pierde viaţa şi trebuie să facă ceva. Între cei doi începe o adevărată bătălie subterană şi în curând survine dezastrul. Unicul, ultimul mic refigiu pentru Mina este sera pe care a construit-o pe acoperişul casei. Este singurul lucru care-i aduce o bucurie. E un loc de poveste. Dincolo de reconstrucţia scenografică, acea seră este ca o astronavă care se sprijină pe un bloc. Atunci când ea se duce seara să-şi ude florile se întâmplă ceva… ca o rugăciune.

Actriţa mărturisise deja că “Parcursul acestei mame m-a emoţionat. Aş fi vrut ca ea să aibă încă o posibilitate… Plecând de la instinctul dragostei absolute, dorind binele, acest personaj ajunge să greşească, dar dovedeşte încă posibilitatea unei schimbări”.

Copa Volpi pentru cel mai bun actor a revenit actorului american Adam Driver, şi el protagonist al filmului lui Saverio Costanzo. Premiul a fost preluat de regizor, în numele actorului care plecase deja la Festivalul de la Toronto.

Saverio Costanzo, regizorul filmului Hungry Hearts, mărturisea: “Pasionat de romanul lui Marco Franzoso, mi l-am însuşit prin cinema, la un an şi jumătate de la lectură, fără a-l reciti, numai din ceea ce îmi aminteam…”.

Leul de Argint pentru cel mai bun regizor a fost conferit rusului Andrei Konchalovsky pentru Nopţile albe ale poştaşului, povestea unui factor poştal care face naveta între un sat rusesc abandonat şi restul lumii, legate printr-un lac. “Sunt extrem de fericit,a spus regizorul. Acum 52 de ani, primul Leu de Aur m-a făcut să mă simt ca un copil sub Pomul de Crăciun, dar a doua zi ne-am trezit adulţi”.

Regizorul Andrei Konchalowsky

Marele Premiu al Juriului s-a îndreptat către un documentar, foarte dur şi puternic, The Look of Silence, al regizorului american Joshua Oppenheimer, asupra masacrului din Indonezia, din 1965, istorie narată şi într-un alt film al său, The act of killing, nominalizat la Oscar. Blocat de o furtună la Chicago, regizorul a mulţumit printr-un mesaj video, amintind că “filmul a fost făcut pentru ca autorii genocidului să-şi recunoască propria vină, într-un mod care să permită apoi procesul de iertare. Numai o tânără a cerut iertare pentru tatăl ei şi noi, occidentalii, ar trebui să învăţăm dinacest gest de demnitate”. Tim Roth, membru al juriului, a dorit să spună în public cât de mult l-a emoţionat şi şocat acest film: “A fost ca şi cum ai vedea născându-se propriii tăi copii”.

Ultima distincţie a fost adjudecată de regizoarea franceză Alix Delaporte, pentru Le dernier coup de marteau, ceea ce desigur i-a plăcut preşedintelui juriului, muzicianul francez Alexandre Desplat. O mamă şi fiul său trăiesc într-o rulotă, în timp ce tatăl lui, un faimos dirijor de orchestră, nu reuşeşte să-şi găsească de lucru. Pelicula povesteşte istoria unui băiat care îşi întâlneşte pentru prima dată tatăl, un dirijor, pe fondul repetiţiilor pentru un concert cu Simfonia a VI-a de Mahler. Juriul a recunoscut talentul şi frumuseţea tânărului protagonist, în vârstă de 15 ani, Romain Paul, căruia regizorul, înainte de a veni la Veneţia, i-a arătat un interviu cu Antoine Doinel, românul sosit cu familia sa în Franţa la 17 ani, din zona Sibiului, protagonistul din 400 de lovituri al lui Truffaut. Desigur aceasta i-a purat noroc pentru că a obţinut Premiul „Marcello Mastroianni„, rezervat tinerilor interpreţi.

Premiul Special al Juriului a mers către filmul Sivas, semnat de turcul Kaan Mujdeci, a cărui acţiune se întâmplă în Anatolia. La fel de dură ca şi pelicula Belle e Sebastian, filmul este povesteea unui câine ciobănesc uriaş din Anatolia, de 70 de kilograme, folosit în lupele atroce de câini.

Fotografie de grup înainte de prezentarea peliculei Eu stau cu soția

În secţiunea Orizzonti, juriul condus de regizoarea din Hong Kong, Ann Hui, a acordat Premiul Special al Juriului, peliculei Belluscone, o poveste siciliană semnată de Franco Maresco. Regizorul s-a prezentat şi a invitat producătorul să primească Premiul, transmiţând şi un mesaj prin care declara că doreşte să dedice distincţia “tuturor celor care au făcut posibil filmul, punând în el pasiune, dându-mi tot timpul încredere şi prietenie, sentimentul pe care îl consider cel mai frumos şi cel mai important. Dar doresc să o dedic şi oraşului meu, Palermo, care m-a făcut să-l părăsesc, dar care rămâne oraşul vieţii mele, cel cu lumina cea mai frumoasă din lume. O mulţumire specială se îndreaptă către producătorul Rean Mazzone, spre Claudia Uzzo (coscenaristă), Giuliano La Franca şi Francesco Guttuso (asistenţi de regie) care au împărţit cu mine aceşti trei ani de trudă. Dar şi lui Ciccio Mira, tovarăş de aventură în această lungă călătorie”.

Belluscone, în regia italianului Franco Maresco, este o poveste suprarealistă a raporturilor între Berlusconi şi Sicilia. Din păcate, Franco Maresco nu a putut să se bucure de aplauzele de la sfârşitul filmului, când publicul ovaţionând îi striga numele, ”dar viaţa vine înaintea filmului”, spunea el la telefon. ”Nu am putut să ajung la Veneţia pentru că am probleme cu familia, dar şi cu mine însumi. Îmi era frică de ideea de a debarca, de fotografii şi bliţuri, încât mă cuprindea atacul de panică numai la acest gând. Sunt conştient de fragilitatea mea şi îmi pare rău că trebuie să spun că sufăr de depresie”.

”A spune că Berlusconi este cel mai mare rău pe Pământ e stupid. El este o perfectă încarnare a italienilor. B erlusconi nu a adus nimic nou. O istorie siciliană în care se pot povesti raporturile adevărate dintre Berlusconi şi Sicilia”, adăuga Franco Maresco. În cuvintele sale se simt toată amărăciunea, ironia şi grotescul, la fel ca şi în filmul său.

Premiul pentru cel mai bun fim a fost acordat peliculei indiene Court, al regizorului Chaitanya Tamhane care a primit în unanimitate distincţia pentru Opera Prima Luigi De Laurentiis” (100.000 de dolari ce se împart între regizor şi producător). Premiul a fost înmânat de frumoasa Ambra Angiolini. Juriul a fost prezidat de Alice Rohrwacher.

Premiul Venezia Classici pentru cel mai bun documentar despre cinema anunţat de Giuliano Montaldo, peşedintele unui juriu format din 28 de studenţi, a încununat Animata resistenza, realizat de Franco Montagner şi Alberto Girotto. Iar cel pentru cea mai bună restaurare a revenit peliculei Una giornata particolare de Ettore Scola.

Cu o imbatabilă majoritate, filmul israelian The Farewell Party, de Tal Granit şi Sharon Maymon, şi-a adjudecat Premiul Publicului, în secţiunea oficială Zilele Autorilor. O comedie amară, dar cu acea spumoasă ironie idiş care vorbeşte despre o temă caldă, eutanasierea.

Leul pentru carieră a revenit Thelmei Schoonmaker

Al Pacino între Camila Sola și Lucila Sola

”Întâlnirea cu Scorsese, cu care am lucrat ani de zile, mi-a schimbat viaţa. Pentru mine, fiecare film e un război, un act de dragoste şi asta pentru că l-am avut alături de mine tot timpul pe cel mai pasionat războinic, Martin Scorsese”.

Este pentru prima dată când se acordă Leul de Aur pentru carieră unei monteuze. Dar să ne amintim de filmele în care ea şi-a pus amprenta, precum Rege pentru o noapte, Vârsta inocenţei, Raging Bull, Aviatorul. Candidată la Oscar în 1971 pentru Woodstock – Trei zile de pace, dragoste şi muzică, Schoonmaker a dus acasă, în 2007, statueta pentru cel mai bun montaj în The Departed, de asemenea în regia lui Scorsese.

”Nu mă gândeam să fac această profesie, deoarece am studiat ştiinţele politice. Şi din întâplare m-am întâlnit la Universitate cu Martin Scorsese, care era profesorul meu. Tot ce ştiu am învăţat de la el. Înainte de a începe un film, Martin Scorsese îţi dă senzaţia unei noi provocări. Nu-i place să se repete. Vrea să schimbe totul tot timpul şi noi trebuie să ne schimbăm, să fim în pas cu el. Am iubit această călătorie alături de el”.

Într-un video mesaj pe care Scorsese l-a trimis specifica: ”Pentru mine momentul montajului este cel mai preţios şi aşa cum o cunosc pe Thelma din 1963, din conversaţiile noastre s-a născut întotdeauna ceva miraculos”.

Abel Ferrara povesteşte ultima zi a unui geniu

Cei trei regizori, Gabriele Del Grande, Khaled Soliman Al Nassiry şi Antonio Augugliaro, ai peliculei Eu stau cu soția

Să punctăm totuşi şi pe pelicula lui Ferrara despre Pasolini. Mai mult ficţiune decât reconstrucţie istorică, mult aşteptatul film Pasolinial lui Abel Ferrara povesteşte ultimele 48 de ore ale poetului, scriitorului şi regizorului înainte de a fi ucis în 2 noiembrie 1975.

Pelicula, proiectată în cadrul concursului, este un omagiu din partea regizorului care mărturiseşte: „Am crescut privind filmele lui Pasolini, iar el a crescut fără să le privească pe ale mele. Sunt un budhist care tinde să mediteze la proprii maeştri. Am auzit multe despre opera lui şi mi-am permis să mă asemăn lui”.

În privinţa relaţiei lui cu scriitorul Pasolini, regizorul peliculei Cattivo tenente sublinia: „Am citit cărţile lui şi i-am studiat teoriile, dar când întâlneşti persoane care l-au cunoscut şi au lucrat cu el, totul este altfel. Mai frumos. Înţelegi cât de iubit era, cât de gentil chiar şi cu cei mai umili. Pe ecran, conchide Ferrara, era tot ceea ce aş vrea să fi fost şi eu”. Despre lipsa unei reacţii la sfârşitul lui Pasolini, la Idroscalo, Ferrara este mult mai clar: „Ceea ce s-a petrecut cu adevărat în noaptea aceea nu mă interesează de fapt. Pasolini a murit. Asta e tot. Şi apoi, ceea ce s-a întâmplat e obişnuit. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla mâine unui om care merge într-o maşină frumoasă prin New York şi remorchează un tânăr dominican din Brooklyn”.

„Pe Pasolini, spune Willem Dafoe, actorul care îi dă viaţă pe ecran, am început să-l cunosc la 20 de ani. Apoi cunoaşterea mea s-a aprofundat când am început să trăiesc în Italia şi s-a creat o relaţie diferită cu el. Nu a fost vorba despre o reconstrucţie, ci de o încercare de a-l încarna aşa cum era”. Scarmacio, care are numai un rol foarte mic, specifică: „Când mă cheamă Abel sunt întotdeauna punctual şi apoi, vâzându-l cum filmează îţi imaginezi că Pasolini ar fi făcut la fel”. Din partea lui Ninetto Davoli, actorul-fetiş al lui Pasolini şi încarnarea idealului său despre omul spontan, a venit cea mai frumoasă frază din conferinţa de presă: răspunzând întrebării unui jurnalist, acesta a subliniat într-un perfect dialect roman: „Desigur nu sunt de ajuns 48 de ore pentru a-l povesti pe Pasolini”.

Willem Dafoe, ales de Ferrara, are figura prelungă şi ascuţită, aşa cum era cea a lui Pasolini. „Willem este impresionant”.

Willem Dafoe şi Abel Ferrara

În final, Ferrara a ales să povestească ultima zi de viaţă a lui Pasolini pentru că „Ultima zi poate fi simbolică pentru o existenţă, aşa cum a fost trăită, temă pe care am abordat-o în 4:4-4, ultima zi pe Pământ, în care imaginam ultimele ore ale personajelor înainte de sfârşitul acestuia. La Pasolini am încercat să adun toate elementele personalităţii sale, atât de magnific complexe, bogate, contradictorii. Este cineastul care a filmat la Paris, unde a prezentat o peliculă, intelectualul care dialoga cu Furio Colombo, fiul plin de duioşie în întâlnirile cu mama sa, prietenul care cina cu Davoli şi familia, omul care cedează obsesiilor sale şi pleacă în căutarea băiatului de pe stradă. Apoi călătoria în maşină către Idroscalo. Vă rog! Repet de luni de zile că nu sunt un detectiv, nu-mi pasă cine l-a omorât, eu am făcut un film despre tragedia personală şi despre pierderea unui geniu, a unui poet, a unui artist, a unui om care avea talenul rar de a interpreta realitatea. Pasolini nu este o cercetare, nici un documentar, e un film, e ficţiune. Există o secvenţă în care joacă fotbal, ceeea ce n-a făcut în acea zi, dar ştiu că îi plăcea . De ce să nu fie povestit?

Despre alegerea lui Willem Dafoe, regizorul afirmă că „proiectul este legat încă de la început de interpretarea lui. Nu numai din cauza asemănării şi pentru că este un actor extraordinar, dar Will trăieşte la Roma de ani de zile, cunoaşte oraşul şi împreună am umblat prin locurile lui Pasolini, de la gară la restaurantl Pommidoro, încercând să privim cu ochii lui. Şi Roma este unul dintre protagoniştii filmului. Iar eu am încercat să devin «roman»”.

Mario Martone: ”Personajul meu Leopardi este neliniştit şi rebel, la fel ca şi Kurt Cobain”

Charlotte Gainsbourg acordând autografe

Cu aplauze a fost primit şi al treilea film italian în concurs, Il giovane favoloso, interpretat de un convingător Elio Germano, ce ar fi meritat un Premiu pentru interpretare, în regia lui Mario Martone. Titlul original este după poetul Giacomo Leopardi, de la Recanati, nefericit, dar ironic.

Leopardi era un copil ambiţios, care creştea sub privirea atentă a tatălui său, într-o casă cu o bibliotecă imensă. Casa era ca o închisoare. Citea tot timpul, dar universul lui era în afară. În Europa, lumea se schimba, izbucneau revoluţiile şi Giacomo încearca să ia legătura cu exteriorul. La 24 de ani pleacă din Recanati, înalta societate italiană îi deschide toate porţile, dar el, un rebel, nu se adaptează. La Florenţa, am putea spune că trăieşte într-un triunghi sentimental, alături de Antonio Ranieri, prietenul lui napolitan, cu care împarte viaţa boemă, şi frumoasa Fanny. După care se transferă la Napoli, într-un imens spectacol disperat al vieţii oraşului. Izbucneşte holera: Giacomo şi Ranieri, în ultima etapă a lungii lor călătorii, se îndreaptă spre o vilă imensă aflată pe câmpia de sub Vezuviu, la Torre Annunziata, unde scrie La ginestra, lunga poezie care închide gândurile lui Leopardi, dar şi filmul.

Regizorul Martone a ales de a povesti viaţa lui Leopardi, axat pe momentele ei fundamentale. Întrebat despre personajul Leopardi, acesta replica. ”Era un rebel, un om născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu o gândire extrem de mobilă care nu aparţinea timpului său, fiind cu mult în avangardă. Tot ceea ce a scris Leopardi e autobiografie. Familia, şcoala, politica, societatea, cultura, meditaţiile şi ipocriziile pe care suntem constrâşi să le trăim. El a vrut să rupă cu aceste convenţii. Şi-a dorit libertatea”.

Sabina Guzanti

Regizorul Mario Martone a sosit la Lido împreună cu soţia sa, scenarista Ippolita Di Majo. Elio Germano i-a avut ca parteneri pe Isabella Ragonese, Anna Mouglalis şi Michele Riondino. Să amintim că filmările au fost făcute chiar în casa lui Leopardi, la Recanati.

Isabella Ragonese interpretează rolul Paolinei Leopardi, Elio Germano este un actor magnific, ideal pentru a încarna figura acestui rebel şi reprezintă minunat generaţia sa.

Leopardi mărturisea adesea: ”Eu nu trăiesc pentru a mă închina în faţa nimănui. Trăiesc numai în dispreţul dispreţurilor”. Era un personaj incomod, la fel ca şi Pasolini, fiind tolerat numai de câteva persoane din jurul lui, pentru că alţii îl dispreţuiau. În film el trece cu fluiditate de la dialoguri la poezie. ”În lumea reală, persoanele nu se exprimă prin forme logice precum literatura”, scria el.

Standing ovations şi 15 minute de aplauze pentru Anime Nere

Isabella Ragonese ce interpretează rolul Paulinei în filmul lui Mario Martone, Il giovane favoloso

Foarte apreciată, atât de public, cât şi de criticii de specialitate, pelicula Anime Nere de Francesco Munzi narează istoria a trei fraţi calabrezi ce coboară în infern făcând comerţ cu droguri. Ecranizarea după romanul omonim priveşte trei moduri de viaţă diferite.

Filmul este o călătorie în gaura neagră a Calabriei, un loc stigmatizat de experţi, Africo, unde se află centrul Mafiei italiene.

Cel mai în vârstă dintre fraţi, Fabrizio Ferracane, a rămas la ţară pentru a avea grijă de animale, cel mai tânăr, Marco Leonardi, e un traficant de droguri, mijlociul Peppino Mazzotta este un întreprinzător datorită banilor murdari pe care îi dă cel de al doilea. Trebuie spus că cei trei duc existenţe paralele.

Filmat într-un loc extem de dificl, între o mare splendidă, dar nefrecventată nici de turişti, nici de localnici, şi un munte sălbatic, regizorul a transformat populaţia locală în actori, şoferi, muncitori.

Cronica ce priveşte acest ţinut e o istorie de sechestrări, trafic de droguri, crime şi tocmai acest lucru l-a intrigat şi a vrut să-l prezinte regizorul. Ideea era de a înfăţişa o familie criminală sub aspectele private dramatice, pentru a vedea ce întâmplă în interiorul ei.

Cu un cast de actori inspiraţi, fiecare lucrându-şi rolul cu mare minuţiozitate: tânărul Giuseppe Fumo a lansat un mesaj cetăţenilor săi din Calabria, unde actualmente este un incredibil şomaj: ”Nu cedaţi şi numai muncind veţi avea un viitor mai bun. Am plecat de la zero şi am ajuns la o sută”. Mişcător şi discursul ţinut de Marco Leonardi, cât şi cel al lui Mazzotta, care specificau că regiunea Calabria are o cultură arhaică foarte puternică.

Regizorul Francesco Munzi, la rândul său, spunea: ”Exemplul meu a fost întotdeauna Rossellini, care predica normalitatea. Înainte de a filma în Calabria, aveam anumite prejudecăţi, iar acum îmi dau seama că am greşit şi că realitatea nu e cea pe care mi-o imaginam”.

Eterna convieţuire între Mafie şi politică, în La Trattativa

Staruri la Lido

Actriţa şi regizoarea Sabina Guzzanti are modul ei propriu de a face cinema – un amestec de documentar, ficţiune, satiră, vorbind despre Italia în La Trattativa, film primit cu îndelungi aplauze, care reconstituie raporturile dintre Mafie şi instituţiile statului în ultimii 25 de ani.
Prezentat în afara concursului, filmul transformă cuvintele cărţilor, declaraţiile, înregistrările din procese, anchetele jurnalistice într-o poveste care, într-o punere în scenă declarată, tinde să puncteze relaţiile dintre exponenţii Cosei Nostra şi unele înalte funcţii ale Statului.

Ce înseamnă să vorbim despre tratative? Despre concesiuni ale Statului făcute Mafiei în schimbul încetării măcelurilor? Despre cine i-a asasinat pe Falcone şi Borsellino? Despre eterna convieţuire între Mafie şi politică, între Mafie şi Biserică, între Mafie şi forţele de ordine? Sau despre multe altele?

Regizoarea reconstituie evenimentele principale de la începutul anilor ’90, cu uciderea lui Falcone şi Borsellino, până la procesul despre tratativele Stat-Mafie din 2013.

Filmul scris şi regizat de Sabina Guzzanti şi interpretat de ea împreună cu Ninni Bruschetta aduce în scenă episoadele cele mai relevante din relaţia cunoscută, ca „Tratatul Stat-Mafie”, între mafioţi, agenţii serviciilor secrete, alte persoane oficiale, magistraţi, victime şi asasini, masoni, persoane oneste şi curajoase şi persoane curajoase numai până la un anumit punct.

”Multe dintre lucrurile pe care le povestesc s-au întâmplat cu adevărat, sunt verificate de peste o mie de ori în timpul reîntâlnirilor pe care le-am avut cu experţi în materie. În Italia anilor ’90, când eram obişnuiţi să aşteptăm rezultatele unui proces înainte de a putea vorbi despre ceva, dar nu pentru că nu se găseau reponsabilii penal ai unui fapt, opinia publică nu-i putea cunoaşte. În privinţa lipsei unei percheziţii în vizuina lui Salvatore ‘Totò’ Riina nu mai este mare lucru de făcut, aşa s-a întâmplat; exista posibilitatea de a afla numele tuturor colaboratorilor mafiei din lumea politică şi antreprenorială şi ea a fost risipită. Acelaşi Borsellino, într-un celebru interviu, spunea că dacă un politician este absolvit, asta nu înseamnă că este nevinovat, ci că nu s-au găsit probe pentru a-l condamna. Opinia publică poate totuşi, cunoscând unele fapte, să-şi formeze propriile concluzii”.

Thelma Schoomaker, Leul de Aur pentru întreaga cariera întrucât a contribuit la succesul filmelor lui Scorsese

La patru ani după Draquill, dedicat reconstrucţiei de după cutremurul de pământ din Aquila, filmul încearcă să traseze încrengătura de relaţii şi influenţe pe care unii şefi, cum ar fi Cianciminio, Riina, Provenzano, le-au avut cu exponenţi ai Statului, precum colonelul Mori din Trupele Operative Speciale, fostul preşedinte al Senatului, Nicola Mancino, ajungând chiar la telefoane între senator şi Preşedintele Napolitano a căror interceptare a fost apoi declarată secretă şi distrusă.„Fiecare cuvânt din filmul meu care îl priveşte pe preşedintele Napolitano a fost controlat de 1.678 de ori, a precizat Guzzanti, intervenţia de la Quirinale în favoarea unui acuzat la Curtea de Casaţie şi la procurorul Grasso este un lucru grav, dar perfect documentat”.

„Am început şi am întrerupt de multe ori scenariul acestui film, explică regizoarea, pentru că mi se părea complicat să reuşesc să realizez un documentar sau un film de ficţiune şi apoi mi-am amintit de scurtmetrajul lui Elio Petri. Mecanismul care permite trecerea omogenă de la ficţiune la documentar conferă filmului o libertate creatoare, un umor, o povestire aproape brechtiană, ca şi cum ar fi un film menit să fie văzut în colectiv.”

Al Pacino, în admiraţia publicului

Milla Jovovich, şarm şi ironie

Manglehorne, aflat în concurs, a trezit de asemenea comentarii controversate. Este povesteaunui om de vârstă medie, cu un trecut de criminal, Angelo Manglehorne, care este vopsitor şi trăieşte în Texas, visează să-şi reînceapă relaţiile cu marea sa dragoste, o femeie la care a renunţat în urmă cu 40 de ani. Angelo îi scrie scrisori de dragoste în speranţa de a o întâlni. Datorită ajutorului fiului său, şi a unei noi femei intrate în viaţa sa, acesta încearcă să aşeze ciob lângă ciob pentru a-şi recompune inima. Regia îi aparţine lui David Gordon Green. Alături de Al Pacino, care îl interpretează pe Mangelhorn, publicul i-a întâlnit pe Holly Hunter, Chris Messina, Harmony Korine.

Al Pacino a trezit admiraţia publicului aflat la Lido şi pentru pelicula aflată în afara concursului, „The Humbling” de Barry Levinson, cunoscut printre altele pentru cele două capodopere ale sale, Good Morning Vietnamşi Rain Man (Omul care aduce ploaia), răsplătit cu Oscar. Regizorul a dat filmului, adaptare după romanul lui Tim Roth, un ton comic. Al Pacino interpretează rolul unui mare actor la apusul carierei, care la 70 de ani şi-a pierdut talentul, dar şi încrederea în propria capacitate.

Al Pacino, azi în vârstă de 74 de ani, a debarcat la Veneţia în mare formă, cu un umor nebun, glumind cu fotografii: ”Vă place noua mea tunsoare?”, declarând apoi dragostea sa totală pentru Italia: ”Veneţia este un oraş magnific. Vin de pe străzile din South Bronx, unde fiecare zi era o aventură diversă şi nu ştiai ce ţi se putea întâmpla, la fel ca şi lui Tom Sawyer. Am avut o adolescenţă dickensiană, dar din fericire am ştiut să fug foarte repede şi asta m-a salvat. Ba, mai mult, aş putea spune că mi-a dezvoltat simţul riscului şi aşa am devenit actor”, îşi aminteşte Al Pacino. The Humbling a fost dificil de realizat întrucât avea un buget limitat şi a fost nevoie de tenacitate pentru a-l termina la data fixată. Romanul lui Philip Roth era mult mai întunecat, dar Barry Levinson a reuşit să insereze umorul şi astfel a dat naştere unei istorii cu ton comic.

Marele actor italo-american, ce deţine un Oscar pentru Parfum de femeie, un Leu pentru întreaga carieră, în 1994. În 2001 este recompensat cu Premiul Cecil B.DeMille pentru întreaga activitate. A fost de asemenea răsplătit cu Marc Aurelio d’Oro pentru întreaga carieră la Festivalul Filmului de la Roma din 2008.

Regizorul Saverio Costanzo şi Alba Rohrwacher

A devenit cunoscut după ce a jucat în Me, Natalie (1969) şi The Panic in Needle Park (1971).

Tot atunci se căutau protagonişti pentru ecranizarea romanului Naşul (The Godfather) al lui Mario Puzzo. Al Pacino reuşeşte să participe la preselecţie şi îl impresionează pe Francis Ford Coppola, regizorul, deşi toţi ceilalţi participanţi la acest proiect cereau un actor mai cunoscut decât „nimicul ăla de Pacino”. Francis l-a susţinut însă în continuare pe Al Pacino şi i-a oferit rolul foarte important al lui Michael Corleone. Din cauza aceasta, Francis Ford Coppola a fost speriat că ar putea fi înlocuit cu un alt regizor, aşa că a filmat foarte repede. Când filmul a fost lansat, a avut un succes imens, iar toată lumea a admirat rolul lui Al Pacino, care a fost chiar nominalizat la Oscar pentru „cel mai bun actor în rol secundar”. Aproape peste noapte a devenit dintr-un „nimeni” un star internaţional.

Chiar dacă ar fi putut alege roluri mai uşoare, Al Pacino şi-a ales câteva dintre cele mai grele roluri din istoria cinematografiei. Urmează cele din Serpico, Dog Day Afternoon, Bobby Deerfield şi …And Justice For All. Anii ’80 au început cu două insuccese de casă pentru Pacino: Cruising şi Author! Author!, care au avut încasări mult mai mici decât aşteptările. Însă, în 1983, Scarface are un succes imens, devenind un „basm” mafiot care va fi popular încă 20 de ani.

Anii ’90 au fost, probabil, cei mai prolifici pentru Al Pacino, care obţine, în sfârşit, Oscarul pentru cel mai bun actor cu fimul Scent Of A Woman, în 1992. Godfather Part 3, Dick Tracy şi Glengarry Glen Ross sunt numai câteva din succesele lui Al Pacino de la începutul anilor ’90. În ultima parte a acestui deceniu, au urmat Carlito’s Way, Heat, City Hall, The Insider şi Donnie Brasco.

Dintre ultimele filme în care a jucat să amintim Stand Up Guys, de Fisher Stevens 2013, Jack and Jill, în regia lui Dennis Dugan, Wilde Salome, în care semnează şi regia şi scenografie, în 2011.

Astăzi, Al Pacino joacă în scenă, scrie scenarii, ba chiar face regie în teatrele de pe Broadway. ”Mi-ar plăcea să mor pe scenă. E un lucru pe care îl spun toţi actorii şi iată că îl afirm şi eu, Deocamdată, mai am multe de făcut”.

Al Pacino a fost toată viaţa un convins burlac. Totuşi a avut relaţii de lungă durată, cum ar fi cea cu actriţa Diane Keaton. De câţiva ani se află alături de Lucila Sola.

„These are the rules”, filmul croat care a răvăşit publicul

Uma Thurman, o icoană a frumuseţii pe covorul roşu de la Likdo, cu prilejul prezentării filmului Nymphomaniac Volumul II

Povestea adevărată narată de regizorul Ognjen Svilicic a atins inimile spectatorilor. În centru se află violenţa şi intoleranţa instituţiilor. El a fost prezentat în secţiunea Orizonturi.

Takva su Pravila (These are the rules) este cel de al doiela film al regizorului croat, realizat cu un buget extrem de redus. O poveste frumoasă despre doi părinţi, Maja (Jasna Žalica), Ivo (Emir Hadžihafizbegovic), şi fiul lor de 17 ani, Tomica (Hrvoje Vladisavljevic). Sunt o familie ca oricare alta, ea casnică, el şofer, care trăiesc la periferia Zagrebului. Într-o seară, fiul lor se întoarce târziu şi părinţii îşi dau seama că are sânge atât pe corp, cât şi pe cap. În spital, este diagnosticat cu comoţie cerebrală şi retrimis acasă. De aici începe coşmarul. El se simte din ce în ce mai rău, întrucât un hematom îi cuprinsese creierul. Sunt atinse punctele vulnerabile ale societăţii, dezordinea şi dezorganizarea din spitale, indiferenţa poliţiei, cinismul. Regizorul vorbeşte despre intoleranţa şi violenţa instituţiilor, nepăsarea birocraţiei în care în orice moment auzi acea frază: „These are the rules”, ceea ce semnifică Astea sunt regulile.

Guillermo Arriaga şi cei nouă regizori vorbesc despre religie

Regizorul a prezentat noul său proiect colectiv, ”la 18 mâini”, despre raportul dintre diferite credinţe: ”Fiecare religie trebuie să fie un punct de întâlnire, nu o justificare pentru moarte sau pentru refuz”.

Peliculele Amores perros, 21 grammi şi Babel semnate împreună cu Alejandro González Iñárritu la festivalul de la Veneţia în 2008, îţi dau senzaţia că parcă s-au întors la Lido. Regizorul mexican Guillermo Arriaga a ales de a vorbi despre raportul său cu Dumnezeu şi cu religia în filmul colectiv Words with Gods, avându-i alături pe încă 8 regizori, care vorbesc despre viziunea lor asupra divinităţii. Muzica originală este semnată de Peter Gabriel. Vorbim de un film colectiv care se interoghează despre religie şi spiritualitate, supervizat de Mario Vargas Llosa. Printre aceştia fac parte spaniolul Alex de la Iglesia, indiana Mira Nair, sârbul Emir Kusturica, japonezul Hideo Nakata, israelianul Amos Gitai, argentinianul Hector Babenco, iranianul Bahman Ghobadi şi australianul Warwick Thornton.

”Morala filmului nostru este aceea că a sosit momentul de a ne cunoaşte unul pe altul cu adevărat şi cred că cinema-ul joacă un rol important. În filmul meu Babel, persoanele nu reuşeau să comunice. Graţie Words with Gods am descoperit că în India, casele au o cameră dedicată lui Dumnezeu şi că în Japonia există opt categorii de suferinţe. Cunoscând aceste lucruri poţi să înţelegi altele legate de divinitate”.

După cum spune Emir Kusturica în scurtmetrajul Viaţa Noastră, ”dacă vom continua să ne acuzăm unul pe altul vom avansa către infinit. Este nevoie de multă voinţă pentru a găsi un acord de ambele părţi şi pentru asta este nevoie de aportul internaţional”. În Confesiunea, Alex de la Iglesia aminteşte despre raporturile dificile dintre părinţi şi copii, Héctor Babenco, în Omul care fură o gâscă, foloseşte metafora naturii.

La vita oscena tratează o problemă extrem de actuală, sinuciderea

Un film care a trezit polemici a fost La vita oscena de Renato De Maria cu Isabella Ferrari. ”Viaţa obscenă este povesta lui Andrea, care voia să moară, nu a reuşit şi a devenit poet. Până în adolesenţă, Andrea era fericit în lumea în care trăia, părinţii săi îl înconjurau cu afecţiune. Dar moartea imprevizibilă a tatălui său, boala implacabilă a mamei sale i-au răsturnat viaţa. Rămâne singur şi încearcă toate modurile pentru a dispărea: dă foc casei în care era, începe să se drogheze. Gândurile despre rarele momente de luciditate se înlănţuie cu cele pline de confuzie, cu cele din amintirile din timpurile fericite în care părinţii lui vorbeau de dragoste”.

Acest film al lui Renato De Maria e o aventură dureroasă şi complexă, trăită în realitate de Aldo Nove, filmul fiind inspirat de cartea sa. În rolul scriitorului apare actorul francez Clément Métayer, părinţii sunt Isabella Ferrari şi Roberto De Francesco.

„Fango e gloria”, Primul Război Mondial, între ficţiune şi realitate

Impresionantă această peliculă. Imagini de arhivă colorate şi sonorizate povestesc pregnant drama istorică a Marelui Război şi drama umană a trei tineri, în pelicula Noroi şi glorie, a lui Leonardo Tiberi, autorul a numeroase documentare istorice.

În cast, Eugenio Franceschini, Valentina Corti, Domenico Fortunato, Francesco Martino şi Alberto Lo Porto.

A fost creat un grup de lucru condus de Marco Kuveiller, care s-a ocupat de actualizarea imaginilor şi de peliculele conservate în arhivele Luce, care au fost restaurate. Rezultatul este extraordinar, să vezi alpinişti care coboară pe zăpezile albe sub un cer albastru, întrucât vechile imagini erau în alb-negru. Sunt multe scene puternice, înfăţişând tancurile, trupele care se mişcă în noroi. La fel de teribilă este scena în care se confruntă armata austriacă cu cea italiană. Marea este albastră, calmă şi, pe plajă, ca nişte furnici, mii de oameni disperaţi care se aruncă în ape căutându-şi salvarea. Este Primul Război Molndial în culori.

Dar filmul reproduce magistral şi sunetele conflictului. Se aud nechezatul cailor, tunurile care se mişcă, diversele dialecte vorbite de soldaţi. Rezultatul este impresionant. Nămolul este gloria. În film este subliniată şi activitatea femeilor care face să meargă înainte o ţară abia intrată în modernitate.

Michael Keaton, între Batman şi Birdman

Filmul mexicanului Alejandro Gonzalez Inarritu este istoria unui actor în declin, faimos pentru că a interpretat un mitic super erou, un ex-Batman. ”Nu m-am gândit că actorul este aceeaşi personă care în viaţa reală este la fel ca în cea din film. Michael Keaton, într-un interviu de acum câţiva ani, vorbea despre succesul personajului interpretat de el. El trece de la Batman la Birdman. În primele imagini ale filmului, un puşti o întreabă pe mama sa cine e acest tip, iar mama îi răspunde: ”În trecut era Birdman”. Spectatorul nu poate decât să gândească că în trecut era Batman. Un rol fundamental pentru cariera lui Michael Keaton, un star internaţional, primul liliac din istoria cinematografiei.

Edward Norton interpretează un alt actor, în timp ce Emma Stone apare în rolul fiicei lui Keaton şi logodnica omului-păianjen, alături de Andrew Garfield.

„She’s funny that way” se întoarce către comedia americană

Veneţia râde în sfârşit, întrucât, marea parte a filmelor prezentate la această ediţie au fost pelicule amare, negre, între lacrimi şi tulburare.

”Perioada de aur a Hollywood-ului, cu filmele create de John Ford, Ernest Lubitsch, Howard Hawks, s-a sfârşit. Cinema-ul american trăieşte o perioadă de decadenţă în care se fac mai ales remake-uri, filme de animaţie şi seriale. Singura întrebare care e pe buzele tuturor este: cum pot să fac 300 de milioane de dolari în primul weekend”, declară Bogdanovich.

Marele maestru al comediei americane, Peter Bogdanovich, a adus un film la care se şi plânge, deşi cei mai mulţi râd, cu gaguri în marea tradiţie a ”sophisticated comedy”, cu certuri care izbucnesc din ce în ce mai violente, cum erau cele între Katharine Hepburn şi Spencer Tracy, ambii avocaţi, care-şi continuau disputele acasă, sau cele din Micul dejun la Tiffany.

Este povestea lui Izzy, tânăra care visează să devină un star pe Broadway. Atunci când îl întâlneşte pe Arnold Albertson (Owen Wilson), care are mania de a salva tinere fete de stradă, dându-le 30.000 de dolari pentru a-şi realiza propriile visuri, viaţa ia o altă întorsătură.

Drumul aspirantei la actorie, Izzy se încrucişează cu cel al altor personaje. În rolurile principale, Jennifer Aniston, Imogen Poots.

Un alt rol important în film este cel al New York-ului, una dintre puternicele surse de inspiraţie ale regizorului dintotdeauna.

La rançonde la gloire / Preţul gloriei este o peliculă la care se râde cu lacrimi.

Xavier Beauvois se inspiră dintr-o poveste adevărată din 1977, când a dispărut coşciugul lui Charlie Chaplin, la puţine zile după moartea sa, în Elveţia, la Vevey. Filmul amestecă elemente ale fanteziei cu elemente reale, întrucât locurile în care a fost filmată pelicula sunt reale: casa, grădina, până şi locul în care a fost ascuns coşciugul.

Se râde pentru a nu plânge. Doi emigranţi, o belgiană şi un algerian, în realitate un polonez şi un bulgar, primul abia ieşit din închisoare, iar celălalt având o fetiţă, o soţie în spital, au petrecut împreună momente dificile, cunoscându-se într-un centru pentru emigranţi. În rulota lui Osman se planifică lovitura: furtul coşciugului lui Charlie Chaplin.

”Sunt eroi sau sunt nulităţi?”, se întreabă regizorul, folosind un joc de cuvinte în franceză între eroi şi zero. Pentru cei doi răpitori lucrurile se complică. Familia marelui actor cere probe să afle dacă într-adevăr coşciugul e în mâinile lor, poliţia e de asemenea pe urmele lor. Între timp, Eddy o cunoaşte pe Rosa, o călăreaţă de circ, interpretată magistral de Chiara Mastroianni, care a fost în concurs şi cu peliculă, 3 Coeurs, alături de mama sa Catherine Deneuve.

”Când eram în liceu, toţi îmi spunenau că ar trebui să mă fac clovn, dar am sfârşit făcând cinema. Eddy iese dintr-o gaură neagră şi sfârşeşte în lumină. La fel, pentru mine acea lumină a fost cinema-ul. Suntem toţi un fel de Charlot”.

Io sto con la sposa (Eu stau cu miresa), pelicula semnată de Antonio Augugliaro, Gabriele del Grande şi Khaled Soliman Al Nassiry, s-a bucurat de o extraordinară primire, pe străzile de la Lido putând fi văzut un imens cortegiu de femei îmbrăcate în rochii de mireasă. Filmul este inspirat de o poveste adevărată în care un asemenea cortegiu a fost organizat pentru a ajuta cinci palestinieni şi sirieni, scăpaţi de război, care au debarcat la Lampedusa. O poveste pentru care regizorii, în caz de denunţ, ar fi riscat o condamnare de 15 ani pentru favorizarea emigraţiei clandestine. Tocmai pentru aceasta a devenit un film-manifest încă înainte de a ieşi pe piaţă. A fost făcut un crowdfunding-record, strângându-se în numai 60 de zile peste 100 de mii de euro.

Ceremonia a fost condusă de madrina Luisa Ranieri, într-o rochie neagră suficient de sexy, care a făcut cu spectatorii “un pact, un angajament ca, părăsind sala de la Lido şi reintrând în casele noastre începând de mâine, să vorbim mult despre filmele pe care le-am văzut, pentru că Mostra nu se sfârşeşte, ci e numai începutul unei alte călătorii către public”.