Moto: „Corabia noastră aleargă-nainte. Mândră aleargă-nainte./ Spre viitor, spre comunism aleargă/ Prielnic e vântul. Meşter cârmaciul./ Mândră corabia. Meşter cârmaciul”. (Zaharia Stancu, „Ţara”)
Avem un şef de stat care-şi administrează ţara prin dictat. În România nu mai există pluralism politic şi nici Parlament nu mai avem. Regula asumării responsabilităţii de către guvern, a diminuărilor tuturor veniturilor anulează orice posibilă invalidare din partea Parlamentului, pentru această decizie abitrară.
Şeful statului nici măcar nu s-a sinchisit să consulte vreo comisie de specialişti în legătură cu aceste grave măsuri de sacrificiu. Eventual o fi vorbit prin telefonul roşu cu interlopul „Bercea Mondialul”. Nu-i de mirare odată ce ministrul său de Finanţe afirma că pentru aceia ce-şi „umplu stiloul cu cerneală” nu trebuie să existe vreo răsplată financiară.
O asemenea aberaţie nici nu trebuia să iasă vreodată în istorie din gura unui ministru de Finanţe. Nu trebuie să fii prea inteligent şi nici prea ministru ca să-ţi aminteşti măcar de dictonul latin: verba volant, scripta manent. Cu sau fără cerneluri.
Şi apoi deciziile sunt luate în dispreţ faţă de popor şi intelectualii ţării. Chiar suntem luaţi de proşti? Impozitarea „naţională” este o decizie interioară nesusţinută de nici un economist. Astfel s-a ajuns la aberaţia ca o pensionară cu 500 lei pensie să fie la fel impozitată ca un demnitar cu 5.000 lei pensie. Când în toate ţările guvernate, şi nu jefuite, impozitatea este proporţională cu venitul şi averea.
Această decizie a fost stabilită tot de FMI? Nicidecum. A fost aprobată de Băsescu şi executată de Boc. Prin ordonanţe de urgenţă este eliminat parlamentul şi trăim prin decrete ca în vremea regimului prezidenţial autoritar al lui Ceauşescu. Cine trebuie să plătească? Deţinătorii marilor averi ilegal constituite şi pe care cititorii i-a nominalizat deja.
Cât de arbitar este guvernată România am aflat-o fără să vreau în urma unei întâlniri neaşteptate cu un prieten evreu. L-am întrebat cât plăteşte impozitul anual pe apartamentul său din Haifa. M-a privit lung, neînţelegând ce vreau să ştiu. I-am spus că în România plătim un impozit anual pentru fiecare proprietate: teren, casă, maşină etc. Şi mi-a răspuns întrebându-mă: „Are statul o cameră din apartamentul tău?”. Nu!
Păi atunci dacă nu eşti asociat cu statul şi apartamentul este al tău, de ce trebuie să mai şi plăteşti pentru el? Adică plăteşti un bir statului pentru ceva ce este al tău şi nu al lui? Este absurd. Atunci dă-i statului înapoi apartamentul şi plăteşti chirie şi să plătească el impozit. În Israel nu se plăteşte impozit pe proprietăţi decât o singură dată, atunci când le cumperi. Nici dacă îţi închiriezi casa nu plăteşti impozit pe suma plătită de chiriaş. Abia cu a doua casă, a doua maşină, a doua chirie, apar şi impozitele pentru că se consideră deja un statut social mai ridicat şi ai alte obligaţii faţă de societate!
Şi la Tel Aviv există un fel de Mugur Isărescu. Pentru că au şi ei un Mugur Isărescu al lor, dar altfel. Acel Mugur Isărescu adus de israelieni din afara graniţelor face eforturi ca moneda lor, shekelul, să rămână cât mai mică în raport cu dolarul. Cum dă semne de creştere, Mugur Isărescu ăsta al lor, din Tel Aviv, cumpără şi o sută de milioane de dolari pe zi de pe piaţa liberă, pentru a menţine shekelul într-o cotaţie inferioară faţă de dolar. Mugur Isărescu al nostru face invers. Nu cumva leul să fie prea slab faţă de euro!
Şi apoi, amicul ăsta evreu m-a întrebat cum Traian Băsescu ăsta al nostru a luat decizia de reducere a tuturor veniturilor bugetare. Cu cine s-a consultat? Parlamentul a validat aceasta decizie? Nu. Deorece Executivul îşi asumă, de unul singur, responsabilitatea deciziei, iar restul problemelor se hotărăsc prin ordonanţe de urgenţă. Păi care guvern? – m-a întrebat el, că voi nu aveţi premier. Ceea ce se numeşte premier nu este decât un executant al preşedintelui. Deci nu aveţi Guvern. Nu aveţi Parlament. Atunci Băsescu este un dictator!
Partea proastă a lucrurilor este că are dreptate. Băsescu este un preşedinte „dictat”. Nicolae Ceauşescu era şi el dictator, însă consulta Marea Adunare Naţională, PCR-ul, BOB-ul şi alte substructuri ale statului. În comparaţie cu Băsescu, Ceauşescu pare chiar uşor mai democrat. Pe 22 decembrie 1989, Ceauşescu a încercat să liniştească mulţimile ieşite în stradă, promiţându-le o sută de lei în plus la salariu. Şi nu a plusat cu o minciună. Atât cât putea să ofere atât a promis. În timp ce Traian Băsescu taie 25% din salarii, 15% din pensii etc. Pe undeva ne aflăm în regres chiar şi faţă de momentul 22 decembrie 1989!
Unele voci susţin că Băsescu încearcă o reformă din interior a statului, deşi, spun aceleaşi voci, pentru că procesul este greu, desigur, se fac şi multe erori. Şi care credeţi că sunt aceste erori? Păi tocmai averile acumulate prin jefuirea statului român timp de 20 de ani: opt bănci devalizate, două fonduri mutuale falimentate, jocul Caritas, dosarul flota şi multe alte jonglerii cu licitaţii, clientelism politic etc. Preşedintele se face că nu ştie de uriaşa camarilă care se află în spate. Uriaşa camarilă este transpartinică pentru că în realitate există un singur partid politic. Partidul tuturor şantajabililor întru Mafie.
Şi acest partid guvernează destinele noastre din seara zilei de 22 decembrie 1989. Reprezintă extensia anatomică a Partidului Comunist, iar denumirile de „liberali”, „democraţi” etc. sunt numai variaţiuni pe aceeaşi temă, pentru prostit mulţimea. România a devenit o afacere de familie politică, iar noi, românii, suntem forţaţi să intrăm în acest uriaş lagăr de muncă voluntară. Şi cum poate fi condus un stat de factură sclavagistă ambalat în formele unei democraţii strigate în hăhăituri vulgare? Prin dictat.
