Primul mare discurs de politică internațională al Președintelui Dan și reconcilierea bazată pe empatie

Președintele României se pregătește să susțină primul său discurs de proporții majore pe scena internațională: discursul din cadrul a celei de-a 81-a sesiuni a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite. Pe 23 septembrie, Nicușor Dan va marca prima apariție marcantă a unui șef de stat român în plan global în ultimii doi ani trecuți de la discursul pe care Klaus Iohannis l-a susținut la data de 25 martie 2024 în cadrul Adunării generale a ONU. 

Pentru a putea să proiecteze, însă, o imagine consistentă a României pe scena internațională, imaginea unui actor responsabil, capabil să influențeze agenda globală, președintele trebuie să propună un demers ideatic curajos. În acest articol, prezentăm o posibilă arie tematică pentru discursul președintelui Dan. Această arie tematică este reprezentată de o reconciliere bazată pe empatie, în contextul disrupțiilor cauzate de dezvoltarea fără precedent a modelelor de inteligență artificială, risc care este de altfel menționat și în op-edul publicat ieri în Financial Times de către președintele Consiliului European Antonio Costa, președintele Keniei William Ruto, prim-ministrul Canadei Mark Carney și președintele Braziliei Lula da Silva, menit a anunța lansarea formatului “Partners for Multilateralism”.  

România în sistemul multilateral – Între adeziune tacită și „diplomație ideatică”

România s-a numărat printre primele state care au aderat la Liga Națiunilor în epoca interbelică. Înființată în 1919 în urma Primului Război Mondial, Liga Națiunilor este precursorul Organizației Națiunilor Unite. În acel context, diplomația română dedica o atenție particulară prestației României în formatele multilaterale, din două raționamente principale: pe de-o parte, imperativul de a asigura larga recunoaștere și legitimare internațională a României Mari; pe de altă parte, intenția țării de a-și asigura o infrastructură internațională de influență consistentă, care să dubleze interesele sale naționale și să consolideze capitalul reputațional al țării.

De aceea, mai multe momente marcante au trasat parcursul României în spațiul multilateral. Cele două mandate ale lui Nicolae Titulescu la conducerea Adunării generale a Ligii Națiunilor (1929-1930, respectiv 1930-1931) sunt un exemplu emblematic; tot sub Liga Națiunilor, însă, România a participat, prin reprezentanții săi, la multiple alte eforturi notabile. De pildă, o rezoluție româno-belgiană, co-inițiată de juristul român Demetru Negulescu, a dus la crearea Institutului Internațional pentru Cooperare Intelectuală, precursor al UNESCO.

Și între 1967 și 1968, diplomatul român Corneliu Mănescu a deținut poziția de președinte al Adunării generale a ONU, o altă importantă postură în ecuația internațională. De atunci și până în prezent, însă, un singur român a mai coordonat un organ de conducere în sistemul multilateral, în persoana ambasadoarei Simona-Mirela Miculescu, delegat permanent al României pe lângă UNESCO și președintă a Conferinței generale a UNESCO, „instanța decizională supremă” a organizației, între 2023 și 2025. În tot acest interval, România a mai îndeplinit, prin reprezentanți ai săi, diverse roluri în ecosistemul multilateral; arareori, însă, aceste roluri au fost de prim rang și la fel de rar au existat inițiative românești menite să exercite un impact pe scena globală.

România, practic, a balansat între ceea ce în teza de disertație am definit drept „diplomație ideatică”, adică capacitatea politicii externe a unui stat de a genera inovații în materie de idei și proiecte proprii pe scena internațională, în sprijinul unor valori sau preocupări consistente, și adeziune tacită. Prin adeziune tacită se înțelege, în acest context, o participare activă, dar nu și proactivă în formatele multilaterale. România este, de altfel, întotdeauna prezentă la masă, la reuniunile multilaterale. Țara, însă, arareori folosește oportunitatea aceasta pentru a lansa noi idei și mesaje pe scena internațională. Într-o eră în care țara este în prima linie a noilor forme de război hibrid, cognitiv și psihologic, dar și într-o postură de actor multiregional, la intersecția dintre zone ale lumii care constituie adevărate puncte geopolitice nevralgice, și nevoia de a proiecta mai multă influență este masivă.

Discursul prezidențial pe scena ONU, instrument de poziționare cu dublă utilizare 

În România postdecembristă, doar doi președinți s-au adresat personal Adunării generale a ONU – Ion Iliescu (în 1990, 1994, 2001, 2004) și Klaus Iohannis (de 8 ori între anii 2015 și 2024). Emil Constantinescu și Traian Băsescu s-au adresat doar sesiunilor speciale ale Adunării și în cadrul summiturilor tematice.  În urma analizei fiecărui discurs în parte, extras din UN General Debate Corpus și arhivele digitale ale ONU, am ajuns la concluzia că adresările prezidențiale la nivelul ONU au servit două funcții simultane: de a proiecta o imagine de actor credibil pe scena internațională (funcție externă), cât și de a “traduce” marile schimbări de pe această scenă publicului intern, pentru a crea un sentiment de apartenență la o comunitate internațională de valori (funcție de semnalizare internă).

Ion Iliescu a setat acest șablon. Spre exterior, în 1990, s-a bazat pe locul României în Consiliul de Securitate și pe rolul său în răspunsul la criza Irak-Kuweit, afirmând că țara va ,,reprezenta nu doar propriile interese, ci și pe cele ale marii majorități a Națiunilor Unite” și a lansat ideea unui Forum pentru Securitate și Cooperare în Balcani. În 2001, a oferit dreptul de utilizare a spațiului aerian, maritim și terestru al României Statelor Unite și NATO, ca membru de facto al Alianței transatlantice, iar în 2004 invoca prima recurgere a României la Curtea Internațională de Justiție într-un diferend privind delimitarea frontierei maritime. Spre interior, discursurile sale au marcat sfârșitul discursiv al Războiului Rece ca ancoră de apartenență internațională al României. În discursul din 1990, acesta insista asupra nevoii de a restructura mentalitățile, în timp ce discursul din 1994 a tradus căderea Cortinei de Fier într-o poveste despre o nouă Constituție, un ,,stat de drept, și România ca ,,factor de stabilitate’’ în regiune. 

Emil Constantinescu, adresându-se sesiunilor speciale ale ONU, a utilizat registrul interior drept diagnostic al tranziției însăși. La sesiunea din 1998 dedicată drogurilor, a avertizat că “lepădând constrângerile dictaturii comuniste, țările noastre au devenit brusc vulnerabile”, ritmul lent al consolidării instituționale fiind depășit de eficiența rețelelor criminale. A răspuns la acest fenomen poziționând Bucureștiul ca hub regional, prin găzduirea Centrului Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei împotriva crimei organizate. La Summitul Mileniului din 2000 a propus un idiom umanist – un cod comun de conduită întemeiat pe prezumția de bună-credință – susținut de un semnal costisitor – renunțarea voluntară a României la reducerea contribuției la operațiunile de menținere a păcii, de care beneficia ca membru al grupului C, în timp ce prezida Conferința Democrațiilor Noi sau Restaurate și promova o rezoluție privind promovarea și consolidarea democrației.

La Summitul Mondial din 2005, Traian Băsescu a formulat narațiunea unei democrații care, deși în curs de maturizare, este pregătită să-și asume un rol de antreprenor, nu doar de spectator, în viitorul multilateral. Acesta a vorbit despre cum “Națiunile Unite s-au schimbat mult între timp, și la fel s-a schimbat și România”, atunci deja “parte a unei alianțe alese de noi înșine, NATO” și în drum spre UE – cu oferta explicită de a împărtăși “experiența unică de tranziție a est-europenilor”. Spre exterior, a evocat mandatul României în Consiliul de Securitate și președinția Comitetului 1540 privind prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, rolul țării noastre în Irak și Afganistan și sprijinul necondiționat pentru o nouă Comisie de Consolidare a Păcii, numind totodată Transnistria drept o zonă a nelegiuirii din vecinătatea imediată a României. 

Klaus Iohannis a moștenit și formalizat această gramatică a dublei semnalizării. Proiecția spre exterior a devenit aproape programatică – acceptarea jurisdicției obligatorii a CIJ (2015), co-inițierea, alături de Spania, a unei curți internaționale împotriva terorismului, campanii pentru un loc în Consiliul de Securitate (2017-2018) și, după februarie 2022, prezentarea României drept vecinul de linia întâi indispensabil al Ucrainei, care a facilitat tranzitul a peste 4 milioane de tone de cereale și a adăpostit milioane de refugiați. Traducerea spre interior a fost realizată prin legarea discursului său din 2019 de Centenarul României Mari, moment istoric intim conectat cu valorile fondatoare ale ONU, în timp ce discursul din 2019 a concentrat întregul arc de după 1989 într-o singură frază – “Cortina de Fier a fost înlocuită de hotărârea noastră fermă de a ne reîntoarce în familia valorilor occidentale”.

Privite holistic, cele patru mandate prezidențiale relevă un obicei național durabil pe scena ONU: folosirea instrumentului discursului prezidențial în fața Adunării pentru a câștiga credibilitate externă, pe de o parte, și pentru a da sens unei lumi în schimbare, de cealaltă parte. Acest precedent face din reconcilierea mediată de empatie o cheie firească, nu una inedită, pentru primul discurs al lui Nicușor Dan pe scena globală. 

România în noua ecuație internațională – Spectator, actor sau antreprenor? 

În interiorul actualei arhitecturi geopolitice, una caracterizată de fragmentare geoeonomică și rivalitate între marile puteri, un stat cu poziția României în sistemul internațional are tot interesul să protejeze ordinea internațională bazată pe reguli. În acest sens, România trebuie să participe activ la întărirea instituțiilor multilaterale, măcar ca actor, dacă nu ca antreprenor de norme. În perioada care a urmat începerii invaziei pe scară largă a Federației Ruse în Ucraina în februarie 2022, România a avut o serie de intervenții pe scena multilaterală care merită a fi notate și pe care se poate construi. Cel mai recent, România a solicitat Consiliului de securitate al ONU să dezbată atacurile cu drone care au vizat infrastructura civilă din țara noastră, ca răspuns proporțional la incidentul petrecut în mai a.c. și care a afectat blocul de locuințe din Galați. În ianuarie a.c., eforturile diplomației naționale au dus la câștigarea de către România a mandatului de președinte al Consiliului executiv al agențiilor de dezvoltare ale ONU (UNDP, UNOPS, UNFPA) pentru anul în curs.

Cu atât mai mult cu cât aceste eforturi au fost cristalizate pe fundalul unor crize politice interne și a unor măsuri de austeritate în sectorul public, afectând inclusiv mediul diplomatic, prezența președintelui Nicușor Dan la Adunarea generală a ONU din acest an are potențialul să construiască pe aceste reușite și să revitalizeze diplomația multilaterală a României. Însă rolul președintelui nu trebuie să se rezume la a reconfirma importanța eforturilor deja mobilizate, ci, cu atât mai mult în contextul primului său discurs de politică internațională pe o mare scenă a lumii într-un moment al contestării alianțelor care ne sunt cunoscute, să umple de conținut diplomația națională și să expună viziunea celui care conduce ecosistemul de politică externă și securitate națională asupra marii strategii a României în lume. 

Ce elemente ar trebui, așadar, să se regăsească în acest discurs? Pornind de la tema de anul acesta a Adunării generale a ONU („Restoring trust, managing transformation: A United Nations that delivers for all”), propunem drept meta-motiv de actualitate modul în care revoluția inteligenței artificiale ne transformă societățile și economiile din perspectiva drepturilor și libertăților civile: reconcilierea bazată pe empatie. 

Chiar dacă, timp de decenii, România a adoptat mai degrabă o poziție de adeziune tacită la formatele multilaterale, ultimii ani au demonstrat o intenție a țării de a reveni în prim-planul ONU. Candidatura României pentru o poziție de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU din 2018, deși în cele din urmă neconcretizată, este un bun exemplu. Recentul mandat de membru în Consiliul ONU pentru Drepturile ONU, încheiat în 2025, este un alt caz ilustrativ. Mandatul ambasadoarei Simona-Mirela Miculescu ca președintă a Conferinței generale a fost un alt context important de șlefuire a vizibilității României în arena multilaterală. De asemenea, de importanță majoră este și candidatura lui Dacian Cioloș, fost comisar european și lider al grupului Renew Europe în Parlamentul European, pentru poziția de secretar general al Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF), cea mai vastă organizație dedicată cooperării multilaterale lingvistice la nivel global.

România, deci, depune eforturi susținute să își sporească, la nivel multilateral, capitalul de reputație. Aceste eforturi, însă, nu pot să rămână exerciții individuale; ele necesită o substanță proiectivă, un proiect de „diplomație ideatică” infuzat de capitalul de autoritate prezidențială. O astfel de inițiativă presupune multă introspecție, iar o întrebare esențială care se pune este următoarea: ce aduce România ca element de noutate în arena internațională? Deși încă un subiect sensibil și de natură să producă și mai multă anxietate politică în planul intern, suntem de părere că Președintele României nu ar trebui să se abțină de la ataca frontal o temă de interes pentru aliații noștri din spațiul multilateral, anume reziliența la interferența hibridă, amplificată de inteligența artificială. Este, până la urma urmei, o dilemă care nu poate fi adresată decât la nivel multilateral, prin cooperare internațională susținută. 

De ce ar trebui Nicușor Dan să vorbească ONU despre empatie

Revoluția inteligenței artificiale este adesea prezentată drept un val tehnologic inevitabil, față de care societățile (îndeosebi statele mici și medii, așa cum este România) nu pot decât să se adapteze. Economistul Daron Acemoglu a contestat frontal această fatalitate în volumul Power and Progress (2023, împreună cu Simon Johnson) și în pledoaria sa ulterioară pentru o agendă pro-umană a inteligenței artificiale, arătând că direcția tehnologiei nu este predeterminată, ci este rezultatul unor alegeri politice, economice și normative de care elitele sunt direct răspunzătoare. Diferența esențială, în viziunea sa, este între o IA construită pentru a înlocui munca și demnitatea umană li una construită pentru a le completa și amplifica. Riscul, avertizează Acemoglu, este să dăm curs celui mai rău dintre scenariile posibile, suportând dislocarea locurilor de muncă, dezinformarea și manipularea, fără a ne bucura de beneficiile transformare ale tehnologiei. 

Tocmai aici își găsește locul empatia ca principiu de politică internațională, sub forma exercițiului de a plasa omul (în acest caz, muncitorul, alegătorul, cetățeanul vulnerabil) în centrul deciziei despre cum guvernăm tranziția la noua economie bazată pe IA. Reconcilierea bazată pe empatie este poziția strategică pe care România o poate formula la această Adunare generală a ONU, fiind compatibilă cu tema acesteia de restaurare a încrederii, dar și cu agenda prezidențială a lui Nicușor Dan, care încearcă să medieze o reconciliere națională pe un teren intern polarizat. În contextul în care agenda de politică externă din săptămânile acestea a fost aglomerată de elemente discursive din spectrul securității, competitivității și apărării privind viitorul IA, considerăm că există un spațiu tematic care poate fi utilizat inteligent pentru a cupla România la o dezbatere internațională fără a aliena și mai mult publicul intern, dând voce preocupărilor oamenilor de rând de pe cea mai înaltă treaptă a diplomației multilaterale. 

Pe acest fundal, grefăm o propunere concretă pe care președintele Dan o poate lansa la tribuna Adunării generale săptămâna aceasta, în complementaritate cu principiile enunțate de coaliția emergentă “Partners for Multilateralism”: crearea unui Observator Global al ONU pentru Tranziția Economică și Socială generată de Inteligența Artificială. Arhitectura multilaterală a IA a avansat considerabil în ultimii doi anișori prin rezoluția A/RES/79/325, adoptată la 26 august 2025, Adunarea generală a înființat Panelul Științific Internațional Independent privind Inteligența Artificială și Dialogul Global privind Guvernanța IA, ambele derivate din Pactul Digital Global. Aceste mecanisme, însă, acoperă preponderent două dimensiuni – evaluarea științifică a tehnologiei și coordonarea guvernanței sale. Ceea ce lipsește însă la nivelul ONU este un mecanism dedicat, permanent și centrat pe om care să monitorizeze și însoțească impactul concret al tranziției asupra piețelor muncii, coeziunii sociale și rezilienței democratice. Un astfel de observator ar operaționaliza empatia, transformând-o dintr-o valoare declarată într-un instrument practic de monitorizare, avertizare timpurie și schimb de bune practici între națiuni. România ar trebui să propună, de asemenea, o arhitectură multilaterală de sprijin (dublată de o finanțare corespunzătoare) adresată cetățenilor vulnerabili în pericol să-și piardă locurile de muncă și măsuri de sprijinire a populației tinere pentru a se integra pe piața forței de muncă. Prin această propunere concretă, România nu ar mai adera tacit la o agendă construită de alții, ci ar exercita acea diplomație identică pe care o are la îndemână.

Ce poate oferi România lumii, în most distinct, în cadrul unui asemenea demers? Propriile sale lecții în materie de reziliență la interferența hibridă amplificată de inteligența artificială. Nu multe stat pot vorbi despre acest fenomen din perspectiva unei experiențe atât de acute precum cea a României. Anularea, în decembrie 2024, a primului tur al alegerilor prezidențiale, pe fondul unei campanii coordonate de manipulare informațională desfășurate prin rețele sociale și al suspiciunilor de interferență externă, a făcut din România primul stat membru NATO și UE care a resimțit, la nivelul procesului său democratic fundamental, puterea disruptiva a dezinformării algoritmice. Aici, reconcilierea mediată de empatie capătă și o dimensiune internă, de semnalizare către publicul român: ea presupune recunoașterea onestă a acestei vulnerabilități, nu ascunderea ei, și transformarea unei experiențe naționale dureroase într-o expertiză pe care România o poate împărtăși într-un cadru multilateral. Vulnerabilitatea asumată devine, astfel, capital reputațional. 

Această expertiză devine cu atât mai valoroasă dacă ar putea fi mobilizată împreună cu vecinii noștri – ne referim aici la cei din regiune, precum Republica Moldova și Ucraina, existând deja un parteneriat trilateral în domeniul securității cibernetice între acești actori, dar și la partenerii din cadrul OIF, de exemplu. Disrupțiile cauzate de inteligența artificială sunt o prioritate nu doar la nivelul parteneriatului transatlantic, ci și la nivelul OIF, organizație unde România candidează pentru a obține poziția de Secretar General. Cu titlu de exemplu, Francofonia a găzduit la începutul acestei luni primul forum dedicat guvernanței digitale la Geneva. 

Apelul la empatie al președintelui Dan ar deveni o linie de apărare a democrației: a pune omul înaintea algoritmului nu înseamnă a restrânge libertatea, ci a o restitui celor cărora le-a fost destinată. Este exact acel tip de idee care ar uni cele două funcții istorice ale discursului prezidențial român la ONU – proiecția externă a unui actor credibil sincronizat la marile dezbateri internaționale ale momentului, dar și semnalul intern de apartenență la o comunitate de valori, care poate face din primul discurs al lui Nicușor Dan nu o simplă reconfirmare a status quo-ului, ci un act de diplomație ideatică.

Răzvan Foncea este cercetător în politici publice la Edge Institute, think tank dedicat transformării digitale a României și absolvent al Institutului de Studii Politice (Sciences Po) din Paris în domeniul afacerilor europene. Anterior, Răzvan a ocupat poziția de Delegat de Tineret al României la ONU și a acumulat experiență profesională în Parlamentul României, în calitate de consultant în politici sociale și afaceri europene, precum și la UNESCO. Preocupările sale vizează cu precădere diplomația publică a României și Republicii Moldova, geopolitica est-europeană și politica de extindere a UE.

Antonia-Laura Pup este cercetător doctoral al Institutului Universitar European (EUI). Este absolventă a Walsh School of Foreign Service a universității Georgetown din Washington D.C., cu o specializare în politici de tehnologie și securitate națională, program de masterat pe care l-a finalizat ca șefă de promoție. A urmat un program de masterat în securitate internațională la Sciences Po Paris, ca bursier al Guvernului român și al Ministerului de afaceri externe francez. Anterior, a fost consilier parlamentar pentru președintele Comisiei pentru apărare din Camera Deputaților. A fost fellow al Comisiei speciale pentru Competiția strategică dintre SUA și China în Congresul american.