Unul dintre ele este cel al probării prin documente ca modalitate de ascundere a realităţii imediate.
Or, un istoric inteligent ştie că nici o dictatură nu emite documente care să justifice măsurile abuzive sau penuria alimentară.
Cozile de la magazinele alimentare, din vremea lui Ceauşescu, în mentalitatea lor ar fi trebuit probată prin documente semnate de activiştii de partid. Era uşor pentru istoricii oficiali să se afunde în cronologii plicticoase vizând domnitori sau eroi din trecut.
Prezentul era întotdeauna ocolit, istoricul preferând să lase viitorul să-i ofere mai multe documente: frigul, bezna şi frica din case neputând fi probate cu hârtii. În paralel, istoricul avid de titluri academice elabora documente mult mai sofisticate: turnătorii abjecte despre colegii săi care se opuneau regimului.
Pentru acest tip de „documente” nu precupeţea nici un efort, sperând ca istoria să reţină doar contribuţiile lui ştiinţifice.
Cei care-l racolaseră erau însă mai inteligenţi decât el. Îi promiteau discreţie totală în vreme ce în case conspirative îl imprimau pe videocasete.
Şi ei strângeau documente pentru viitor.
În momentul în care istoricul se va fi gândit să devină un răzvrătit sau un moralist al cetăţii, manipulatorii îi prezentau aceste documente irefutabile.
Din distins academician publicul afla de fapt caracterul turnătorului ordinar. În schimbul unor avantaje materiale sau plecări în străinătate, istoricul-informator gira cu viaţa unor inşi mai dotaţi decât el atât ştiinţific, dar mai ales moral.
În momentul în care „obsedatul” istoric de documente îşi vedea tipărite delaţiunile încerca să o întoarcă ca la Ploieşti. Le făcuse din toată sinceritatea! Conştient că va face un bine poporului său căruia îi va dedica şi o istorie, la fel de sinceră ca delaţiunea.
Cu un zâmbet şăgalnic şi nesimţire cât cuprinde, încerca să scuze această dezvăluire. Nu fusese singur, mai mulţi o făcuseră, totuşi el „clădise” o adevărată operă ştiinţifică.
Recitită după delaţiune, opera ştiinţifică este net inferioară şi trebuie să recunoaştem cu sinceritate că documentatul istoric străluceşte printre delatori cu stilul său fin şi bine documentat.
Pe asemenea cărţi şi caractere s-au clădit istoria şi cultura României din ultimii 50 de ani! Perioadă care aparţine istoriei recente. O istorie care nu s-a încheiat întrucât mulţi dintre istoricii sau universitarii obedienţi ai vechiului regim sunt şi astăzi prezenţi în funcţii pe care nici nu le visau cu 30 sau 40 de ani în urmă. Unii au trecut de pragul existenţei, dar poziţia lor a fost moştenită – cum era şi firesc într-un stat al ierarhiilor privilegiate – de copiii sau nepoţii lor. Oferim câteva exemple mai jos de istorie recentă şi cum vechiul regim comunist are continuitate prin slujitorii săi din tinereţe.
Dintre mai vechii profesori amintim, pentru început, pe actualul prorector al Universităţii Hyperion, prof. dr. Iulian Cârţână şi cum se manifesta fidelitatea sa faţă de Partid: “(…) Sub conducerea încercată a partidului, în frunte cu secretarul nostru general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, oamenii muncii din ţara noastră obţin noi şi însemnate succese în aplicarea în viaţă a hotărârilor Programului Paridului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” (conf. univ. dr. Iulian Cârţână, “Făurirea P.C.R. – etapă superioară în dezvoltarea mişcării revoluţionare şi democratice în România”, “Convingeri Comuniste”, nr. 2, 1981, p. 1).
Renumit în epocă pentru textele sale omagiale era şi prof. univ. dr. Gheoghe Ioniţă. Am selectat un pasaj despre “Epoca Ceauşescu”: “(…) Condus cu aceeaşi clarviziune şi pasiune revoluţionară de partidul nostru, în frunte cu Secretarul Său General, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, întregul popor va reuşi să scrie cu litere de aur noi şi luminoase pagini în istoria Epocii Ceauşescu” (prof. univ. dr. Gheorghe Ioniţă, “Epoca Ceauşescu”, “Convingeri Comuniste”, nr. 4, 1984, pp. 1-2).
Un reprezentant al istoriei moderne şi contemporane este şi istoricul Mircea Muşat, care, într-unul dintre vechile sale articole, era de părere că „sub conducerea partidului, în perioada care a trecut de la Congresul al IX-lea, au avut loc profunde mutaţii şi în planul conştiinţei sociale, al formării omului nou, constuctor conştient şi entuziast al noii orânduiri” (Mircea Muşat, „Congresul al IX-lea – moment hotărâtor în istoria României”, „România Literară”, anul XXII, nr. 29, 20 iulie 1989).
Alături de Mircea Muşat, istoricul Ion Ardeleanu scria că „(…) marile succese obţinute de poporul român sub conducerea Partidului Comunist Român în anii de după Congresul al IX-lea, în «Epoca Nicolae Ceauşescu», demonstrează forţa şi vigoarea socialismului (…)” (Ion Ardeleanu, „Moment epocal în istoria României”, „România Literară”, anul XXII, nr. 34, 23 august 1989, p. 12).
Pentru istoricul Ştefan Ştefănescu din anul 1979, „marxismul nu mai este o sperietoare pentru mulţi dintre istoricii din ţările capitaliste. Mulţi dintre ei s-au apropiat cu interes şi au realizat, au scris lucrări în spirit marxist”.(prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, „Istoria – magistra vitae”, „Convingeri Comuniste”, nr. 4-5, 1979, p. 24).
Un alt istoric, foarte prezent în istoriografia momentului, este dl Mircea Dogaru. Nu departe de anul 1987, acesta scria în revista studenţească „Amfiteatru” că trăia „în epoca de strălucite succese, de afirmare plenară la scară planetară (sic!) a tinerei Republici Socialiste România, epocă a cutezătoarelor înfăptuiri, intrată în conştiinţa românească şi universală, cu numele simbol al întâiului Preşedinte al Ţării, «Epoca Nicolaee Ceauşescu»” (Mircea Dogaru, „Ideal şi împlinire”, „Amfiteatru”, XXI, 12 decembrie 1987, p.12).
Pentru istoricul Stelian Neagoe, „Epoca Nicolae Ceauşescu deschisă de Congresul al IX-lea al PCR reprezintă pentru istoric şansa unică de revitalizare, de redeschidere şi rescriere a istoriei poporului român” (Stelian Neagoe, „Istoria unică şi unitară a poporului român”, „Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului”, anul V, nr. 28, 17 iulie 1985, p. 2).
Dar pentru a proba cu adevărat istoria oferim cititorilor probele istoriei probă în oglindă, prin două texte scrise de acelaşi personaj, dar în circumstanţe diferite:
În articolul „Pulsul Prezentului”, tânărul absolvent de Istorie Stelian Tănase a scris: „A trebuit să vină un Partid, o adevărată mişcare democrată, purtătoarea celor mai nobile idealuri de propăşire a poporului nostru (…). Şi dacă nişte calomniatori plătiţi, mercenari ai cuvântului, în slujba unor oficine de spionaj, reziduuri ale războiului rece, cutează, ca nişte trădători de patrie ce sunt, să caute nod în papură din străinătăţile prin care au fugit (…) aceasta este pentru că un popor mic îşi afirmă cu vigoare dreptul la o existenţă demnă în rândul popoarelor lumii.(…) A fi revoluţionar, a fi comunist înseamnă a fi explorator îndrăzneţ al noului. Se spune pe drept cuvânt în Programul Partidului Comunist: (…) A trăi în contemporaneitatea românească înseamnă a trăi liber” (Stelian Tănase, „Pulsul Prezentului”, „Convingeri Comuniste”, nr. 2, 1976, p. 1 şi p. 9).
Acelaşi Stelian Tănase scria pe 28 decembrie 1989 astfel: „(…) Curajul unora mă copleşeşte. Unii m-au auzit vorbind la BBC, sau au ascultat la Europa Liberă despre protestul unor scriitori împotriva cenzurii şi mă îmbrăţişează. Un muncitor scoate din sacoşă un termos cu ceai şi-mi oferă. N-am băut nicicând un ceai mai bun şi nu cred să mai beau vreodată. Mă uit la şuba lui de om cu viaţă grea şi mă întristez. Cât ne-a trebuit să ne găsim puţină fraternitate şi încredere! Cât rău ne-a făcut tuturor!De un sfert de secol n-am mai cunoscut nimic din ce este omenesc” (Stelian Tănase, „România Literară”, anul XXII, nr. 52, 28 decembrie 1989, p. 12).
În acelaşi prim număr al noii „Românii Literare”, Andrei Pleşu se grăbea să publice „fragmente” dintr-un „început de arhivă”, de fapt, un memoriu pe care domnia sa l-ar fi adresat în ianuarie 1989 lui N. Croitoru, secretarul cu propaganda al comitetului muncitoresc de partid. Andrei Pleşu povestea pe 28 decembrie 1989: „Într-o discuţie la care am fost convocat în ziua de 26 decembrie 1988, tovarăşul director Bondrea din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a găsit de cuviinţă să mă informeze că învăţământul şi cercetarea umanistă din ţara noastră sânt o grădină şi că în această grădină eu sânt o buruiană care dacă nu acceptă la timp o severă îndreptare cosmetică va trebui eradicată. Veţi fi de acord că tipul acesta de limbaj evocă vremi care se cuveneau de mult uitate” şi „faptul de a fi socotit la el acasă (…) o buruiană indezirabilă e stupefiant şi jignitor în cel mai înalt grad” (Andrei Pleşu, „Început de arhivă”, „România Literară”, nr. 52, 28 decembrie 1989, p. 4).
Stupefiant, pentru noi, cei de acum, nu este neapărat polemica ierboricolă dintre Andrei Pleşu şi un secretar responsabil cu propaganda, ci faptul că Andrei Pleşu îşi începuse arhiva oficială cu mult mai devreme, prin 1982. Numai că textul de atunci arăta puţin mai diferit:
“Stimate tovarăşe Secretar General al Partidului,
(…) Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) şi atât pe linie obştească (ca organizator de grupă de partid), cât şi pe line profesională (ca cercetator la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice «N. Grigorescu») m-am străduit, în ciuda unei sănătăţi precare (care mă obligă să stau, de câţiva ani, sub constantă supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălţimea exigenţelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.
Vă rog, stimate tovarăşe Secretar General, să nu luaţi raportul de activitate de mai sus drept o lipsă de modestie. El e bilanţul firesc de muncă al oricărui român care vrea să-şi servească ţara cum se cuvine. În lumina acestui bilanţ, veţi înţelege cât pot fi de mâhnit să constat că, dintr-o dată, în urma unei împrejurări pe care nu o pot socoti decât accidentală, sunt pus în afara partidului «sectant» şi dezlănţuit din învăţământ şi cercetare (…)” (Andrei Pleşu, „Memoriu către Nicolae Ceauşescu”, 27 mai 1982, nr. de înregistrare 961/A potrivit civicmedia.ro).
Aceste citate dovedesc că unii autori chiar au încercat să-şi construiască o disidenţă imaginară, deşi probele istoriei o infirmă pe deplin.
Activitatea universitarilor va rămâne în atenţia unor articole viitoare.
