De mai bine de două zile, Kievul este în fierbere. Întoarcerea cu spatele către Vest făcută de președintele țării vecine, în urma unei întâlniri de taină cu Vladimir Putin, a stârnit furia a sute de mii de pro-europeni, ce păreau a fi majoritari în sondajele dinaintea summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, acolo unde Ucraina a refuzat să semneze un acord de asociere la UE.
Evoluțiile din Ucraina nu trebuie să ne lase reci. Este vorba de o țară scindată între o regiune vestică ce mai poarta încă amintirea habsburgică, cu o puternica propensiune către Vest, o regiune kieveană care găzduiește intelighenția ucraineană și o regiune estică rusofila. O destabilizare a Ucrainei nu poate decât să alimenteze curente naționaliste la granițele României. Să nu uităm că relațiile Bucureștiului cu Kievul au fost mult mai dificile în timpul așa-zisei guvernări pro-occidentale a lui Viktor Iușcenko, tocmai pentru că acesta a dat curs curentelor naționaliste și a exacerbat disputele teritoriale cu România, de la Insula Șerpilor și până la Canalul Bâstroe. Orice campanie electorală a partidelor pro-europene din Ucraina a ridicat problema Bucovinei, Hotinului și ținutului Herța și a activat separatismul rutenilor, încurajat de Moscova, exact la granița Maramureșului românesc cu Ucraina. Nu mai puțin, alegerea pro-rusă facută acum de președintele Ucrainei poate face ca în spatele său puterea de la București să vadă mereu un Putin.
Președintele Viktor Ianukovici este principala țintă a acestor proteste ce riscă să destabilizeze un stat cu peste 45 de milioane de locuitori. De la preluarea mandatului, în 2011, Ianukovici s-a remarcat prim promovarea unei politici numită în mediu academic drept multivectorială. Un eufemism pentru duplicitatea grobiană, căci Ianukovici, condamnat pentru tâlhărie în tinerețea sa sovietică, a jucat în politica externă a țării sale precum în spatele blocurilor din Donețk, imaginându-se un boier feudal care își oferă serviciile celui care dă mai mult.
Ianukovici s-a înconjurat de personaje pe măsură. Fostul sef al contraspionajului ucrainean, Valeri Horoșkovski, la bază mecanic și sofer la grădina zoologică din Kiev, ajuns patron al unui mare trust media, a devenit vicepremier în mandatul lui Ianukovici. De la înălțimea funcției sale, Horoșkovski a ajuns să propuna, textual, Bruxelles-ului eliberarea Iuliei Timoșenko în schimbul asocierii Ucrainei la UE. Este doar o mostră a modului în care actuala putere de la Kiev a înțeles diplomația.
Pe de altă parte, Iulia Timoșenko este produsul aceluiași mediu sovietic, de această dată din Dniepropetrovsk. Simbolul democrației ucrainene a reușit să ajungă în vârful piramidei de la Kiev pornind de la relațiile unui socru nomenclaturist cu clanurile oligarhilor din zona Cotului Donului și a fost arestată, în 2001, pe când era vicepremier și deținea portofoliul Energiei, numita fiind ”prințesa gazelor”. Acum este suspectată și de ”sponsorizarea” unui asasinarea in stil mafiot a unui deputat, în timpul acelorași ani tulburi.
Însă aproape la fel de responsabilă pentru destabilizarea Ucrainei poate fi considerată Uniunea Europeană. Liderii de la Bruxelles și din marile capitale vestice au hrănit ani la rândul, începând cu Revoluția Portocalie din 2006, speranțele europene ale ucrainenilor. Bruxelles-ul a fluturat mereu beneficiile integrarii europene pe sub ochii unei națiuni cu un PIB pe cap de locuitor de două ori mai mic decât cel din Belarusul condus dictatorial de un fost președinte de colhoz, pentru ca apoi să clacheze în fața unei contraoferte a Rusiei făcută lui Ianukovici: 160 de miliarde acum contra unor beneficii ipotetice de pe urma asocierii și liberului schimb cu UE; posibilitatea reducerii prețului la gazele rusești contra obligativității liberalizării (eufemismul pentru scumpire) prețului la gaze, la cererea FMI; garanții pentru continuarea exporturilor în uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan a produselor unei industrii uzate moral și necompetitive contra ridicării barierelor comerciale cu UE.
Eșecul summitului de la Vilnius arată limitele atractivității pe care care o exercită UE prin al său Parteneriat Estic. Cum deciziile majore au rămas apanajul statelor membre, să nu fi știut oare Berlinul, Parisul sau Roma că președintele Ianukovici și parlamentarii săi de la Kiev nu-și pot permite refuzul ofertelor imediate ale Rusiei în fața celor europene, atunci când alegerile parlamentare bat la ușă, iar cele prezidențiale au loc în 2015? Sau relațiile comerciale excelente dintre Rusia si Germania, Franța, Italia (acolo unde Vladimir Putin s-a aflat chiar în timpul summitului de la Vilnius) valorează mai mult decat angajamentele luate de aceste state la Bruxelles. Să nu fi știut oare Berlinul sau Parisul cât de puțină apetențșă au oligarhii ucraineni față de întărirea statului de drept pe care o presupune asocierea la UE?
Acum, în toiul protestelor care riscă să destabilizeze Ucraina, Jose Manuel Barroso îi telefonează președintelui Ianukovici pentru a-l îndemna la calm, la fel și pe protestatarii europeni. La fel face și Merkel. Vocea Washingtonului se aude, pentru moment, doar din gura analiștilor americani, care cer presiuni din partea UE pentru organizarea unui referendum istoric in Ucraina: Vestul sau Rusia! Următorul an va arăta daca statele cu greutate din UE sau SUA vor juca această carte sau dacă afacerile pe care marile companii energetice din respectivele state le desfășoară cu Rusia sau chiar cu regimul Ianukovici nu merită perturbate.
Dincolo de lecțiile primite de UE în ansamblu, în urma eșecului de la Vilnius, există și lectii pentru România. Cuplarea Republicii Moldova la Ucraina în inițiativa polono-suedeză a Parteneriatului Estic s-a dovedit o piatră de moară pentru micul stat din stânga Prutului, cu nici 4 milioane de locuitori. Ucraina a ajuns să fie considerată la Bruxelles statul fanion al Parteneriatului Estic. Ceea ce acum Republica Moldova consideră o mare victorie – parafarea Acordului de Asociere la UE (ceea ce Romania realiza în 1993) – Ucraina a realizat în martie 2012, în timpul aceluiași regim Ianukovici. În aceste condiții și în contextul posibilei destabilizări a Ucrainei, ne putem întreba cât de mare este oare victoria obținută la Vilnius de Republica Moldova.
