O schimbare de regim reprezintă un adevărat test de moralitate pentru elita intelectuală a unei ţări. În cazul României, am distins la poluri opuse două grupuri distincte de intelectuali, relativ reduse numeric: intelectualii care au fost de stânga dintotdeauna, iar unii dintre ei, comunişti ilegalişti, şi intelectualii care au fost şantajaţi sau li s-a pus la tâmplă pistolul pentru a scrie laude partidului. Între aceste două grupuri s-a aflat partea cea mai consistentă a intelectualilor români, şi anume gruparea oportuniştilor, traseiştilor, care ajunseseră să fie – de dragul traiului îmbelşugat – mai comunişti decât ilegaliştii, atât în fapte şi atitudini, cât şi în osanale şi agresivitate faţă de confraţii mai tineri sau din aceeaşi generaţie.
Voi prezenta pe câţiva reprezentanţi de prestigiu din cele trei grupări amintite, alături cu adeziunea lor scrisă faţă de noul regim.
Socialişti şi ilegalişti
Ury Benador a fost socialist din anii interbelici şi, în ciuda unor lucrări de literatură valoroase precum romanul „Hilda”, a produs şi un astfel de text: „Ca întotdeauna în preocupările Partidului, şi acum – la Congresul al II-lea – interesul pentru literatură şi artă ocupă un loc de seamă. (…) Pentru realizarea unor opere de valoare în viitor, se adaugă – ca important îndreptar – atât materialul cuprins în raportul CC al PMR prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi cuvântarea tovarăşului Miron Constantinescu precum şi nenumăratele materiale ale Congresului. Din Raport, cât şi din cuvântarea amintită, este limpede că la baza oricărei opere valabile trebuie să stea spiritul de partid al creatorului (fie că acest creator este sau nu membru de partid). Spiritul de partid trebuie să stea la baza poziţiei de pe care priveşte şi înfăţişează autorul viaţa. (…) Deoarece nu numai lucrurile spuse în legătură directă cu literatura şi arta – cu cultura în general – sânt un minunat, un indispensabil îndreptar pentru noi, scriitorii, ci întregul material al Congresului (care este oglinda vie a vieţii în mişcare, în dezvoltarea ei revoluţionară, principala tendinţă a vieţii, direcţia dezvoltării societăţii. Acest material se va adăuga, desigur, pentru fiecare dintre noi la natura de căpătîi, la prezenţă permanentă în conştiinţa noastră” (Ury Benador, „Îndreptar”, „Gazeta Literară”, anul II, nr. 52, 29 decembrie 1955, p. 4).
Geo Bogza a fost comunist ilegalist în perioada dintre războaie, iar în anii ’50 a scris următoarele: „Cred că nu mă înşel afirmând că marele interes pe care-l trezeşte de fiecare dată acordarea Premiului de stat ca şi adânca mulţumire încercată de scriitorul care primeşte acest premiu vin din convingerea că partidul şi guvernul exprimă, şi cu acest prilej, voinţa şi sentimentul poporului. (…) Frăţia activă şi creatoare născută zi cu zi între artist şi masele populate este pusă în evidenţă prin Premiul de stat cu o deosebită gravitate şi pecetluită cu autoritatea partidului. În lumina acestei legături indestructibile mă simt cu atât mai îndatorat să continui munca mea de scriitor, menită să fie parte integrantă din lupta poporului nostru pentru a-şi construi o nouă viaţă” (Geo Bogza, „Expresia unei înalte preţuiri”, „Gazeta Literară”, anul I, nr. 36, 18 noiembrie 1954, p.1).
La Poarta Porţii Cereşti
La Poarta Porţii Cereşti/ Mao Tze-Dun surâdea/ La Poarta Păcii Cereşti/ toată China trecea/ La Poarta Păcii Cereşti/ Asia sta şi privea/ La Poarta Păcii Cereşti/ Asia se trezea/ La Poarta Păcii Cereşti/ Mao Tze-Dun surâdea/ La Poarta Păcii Cereşti/ inima mea bătea” (Geo Bogza, „Tien An Men”, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 15, 12 aprilie 1956, p. 1).
George Bacovia a fost un socialist fără rabat moral şi a crezut în reuşita lui; a avut viziunea unui socialist curat. Mai mult a fost un foarte valoros poet. În anii ’50 saluta „cu căldură Congresul Scriitorilor din RPR” în timp ce „sub neobosita îndrumare a partidului, munca literară a realizat opere valoroase” (George Bacovia, „Gazeta Lierară”, anul III, nr. 24, 14 iunie 1956, p. 4).
Scarlat Calimachi, deşi de origine nobilă, a fost numit în interbelic „prinţul roşu”, el fiind din tinereţe în tabăra internaţionalei comuniste. În anii ’50 jubila afirmând următoarele: „(…) scriitorii… au putinţa – acum – să-şi desfăşoare talentul lor şi să se alăture cu trup şi suflet de clasa muncitoare, colaborând, astfel, la zidirea lumii socialiste. Numai adâncind această legătură cu clasa muncitoare şi cu partidul nostru (…) vom putea, noi scriitorii, să ne împlinim marea iubire” (Scarlat Calimachi, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 24, 14 iunie 1956, p. 4).
Alexandru Graur, lingvist de o clasă ieşită din comun, mare savant, profesor de limbi clasice, a fost comunist ilegalist. În afară de spaţiul preocupărilor academice a scris în anii ’50 următoarele: „(…) Se ştie că în regimul socialist Partidul călăuzeşte ştiinţa, spre binele ei şi al întregului popor. După părerea mea, două trăsături principale caracterizează ştiinţa socialistă, îndrumată de partid: planificarea şi aplicarea concepţiei materialist-dialectice. (…) Partidul ne învaţă să ne îndreptăm atenţia de preferinţă spre probleme esenţiale, a căror rezolvare poate fi valorificată imediat, dând cheia pentru rezolvarea altor probleme şi ajutând omenirii să trăiască mai bine” (Alexandru Graur, „Congresul şi Ştiinţa”, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 5, 29 ianuarie 1959, p.1).
Saşa Pană a fost în mişcarea suprarealistă alături de Geo Bogza şi Gellu Naum, mişcare ce era de orientare comunistă. „La clubul socialist” este una dintre poeziile sale din anii ’50: „Pe atunci, clubul era într-o casă veche,/ O hardughie cu pereţii coşcoviţi de ani şi ploi./ (Acolo-i azi un bloc cu nouă etaje/ În care locuiesc doar muncitori/ Iar la parterul cu pereţii de cristal,/ un iureş de miresme şi culori:/ Garoafe, irişi, crini, bujori/ tot pentru muncitori)./ Pe trepte de lemn roase de încălţări/ Urcai pâna-n holul lipsit de soare. (…) Deasupra unei mese cu faţa/ de pânză roşie/ de la care vorbeau/ Frimu, Ştefan Gheorghiu, Constantinescu/ Şi alţi muncitori -/ Străjuiau chipurile înţelepţilor: Marx, Engels, Lenin/ Şi-n chip de curcubeu, o chemare,/ un consemn: Proletari din toate ţările uniţi-vă!” (Saşa Pană, „La clubul socialist”, „Gazeta Literară”, anul VIII, nr.18, 27 aprilie 1961, p. 4).
Oportuniştii
Unul dintre cei mai oportunişti intelectuali a fost Cezar Petrescu. El a condus oficiosul carlist „România” pentru a trece într-o singură zi, în septembrie 1940, de partea mareşalului Antonescu pentru ca la începutul anilor ’50 să devină un comunist convins. Iată unul dintre textele sale: „(…) Poporul, aceste mulţimi muncitoreşti fără număr şi fără odihnă, ne stau pildă înaintea ochilor. Făurind ţara cea nouă sub îndrumarea PMR, au săvârşit în mai puţin de 16 ani, adevărate miracole… Un fapt este cert: scriitorii, artiştii, savanţii, profesorii şi tehnicienii mai în vârstă, de-o mai veche provenienţă şi formaţie intelectuală, şi-au dat dintru început adeziunea la regimul popular al noii Republici Populare Române. (…) Un copil creşte şi va fi aşa cum l-ai crescut în noile discipline. Dar cărturarul cu părul alb… care a luptat ieri şi a venit spontan la lupta de astăzi a tuturor… de ce-ar fi oare abandonat să-şi macine în nimic elanul şi voinţa de a se da? Aceasta a înţeles-o PMR încă din primele cearsuri, păstrând continuitatea valorilor creatoare, între ieri si azi, între azi si mîine” (Cezar Petrescu, „Trecut şi viitor”, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 27, 30 iunie 1960, p. 1).
Academicianul George Călinescu, ultimul dintre marii noştri critici, a fost un ahtiat de trai bun şi drept urmare nu putea să piardă oferta comuniştilor de a sări în tabăra lor. Pentru traiul bun trebuia să publice şi astfel de texte: „Un plan grandios mi se păreau încă acum două luni tezele raportului tovarăşului Nichita S. Hruşciov ce urmează a se examina la Congresul al XXI-lea al PCUS. (…) Prin urmare căpătăm pentru întîia dată, ca intelectuali, un titlu onorabil, «lucrători» şi suntem chemaţi ca oameni ai literelor să folosim în lupta pentru socialism gesturi înalte” (George Călinescu, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 5, 29 ianuarie 1959, p. 1).
Perpessicius a fost un alt oportunist al epocii sale, sprijinitor al regimului carlist alături de Cezar Petrescu, trecând în tabara comunistă scriind astfel de texte: „Aşa cum pe Homer îl revendicau şapte cetăţi elenice pe Lenin l-au adoptat şi-l socotesc a-l lor toate noroadele lumii. (…) fie-ne îngăduit să aducem, pe altarul faimei universale a lui Vladimir Ilici Lenin, drept prinos, această modestă contribuţie a noastră” (Perpesscius, „Lenin şi literatura”, „Gazeta Literară”, anul VII, 21 aprilie 1960, p.1 şi 2).
În aceeaşi situaţie a fost şi Alexandru Philippide: „În vorbirea şi în scrisul lui Lenin, ideile prindeau viaţă. (…) În lumina concepţiei leniniste despre cultură, în suportul noului umanism socialist căruia el i-a dat îndrumarea şi imboldul hotărâtor, lucrează şi creează astăzi a treia parte din populaţia globului” (Alexandru Philippide, „Gazeta Literară”, anul VII, 21 aprilie 1960, p. 2).
Pe Ion Jalea, după ce a fost cu o expoziţie personală la Barcelona în anul 1941, profitând de sprijinul regimului antonescian, îl găsim în anii ’50 artist emerit al poporului şi preşedinte al UAP, calitate din care semna astfel de mesaje: „(…) Angajaţi pe calea realismului socialist, artiştii noştri lucrează cu entuziasm pentru înflorirea artei româneşti sprijiniţi continuu în creaţia lor de înţelegerea şi grija deosebită a guvernului şi partidului care ne-au creat condiţii de neconceput înainte de 23 august, condiţii care nu pot exista decât într-un stat socialist în care totul se înfăptuieşte cu adeziunea fermă a maselor şi pentru propăşirea lor” (Ion Jalea, „Viaţa Studenţească”, anul VI, nr. 7-8, iulie-august 1959, p. 4).
Academicianul C. Neniţescu afirma la rândul său în anii ’60: „(…) Sânt unul dintre martorii activi ai uriaşului avânt pe care-l cunoaşte ţara noastră în toate domeniile de activitate. Ascultând cuvântarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej mi-am dat seama că aceste simţăminte sânt încercate în acest moment de milioanelele de oameni ai muncii din patria noastră care salută solia de pace a poporului român purtată în întreaga lume de iubitul nostru conducător, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej” (C. Neniţescu, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 40, 29.09.1960, p. 1).
C. Neniţescu a fost profesor de chimie de nivel european. Şi nu trebuie să trecem cu vederea faptul că a protestat în privinţa tezei de doctorat în chimie a Elenei Ceauşescu în timp ce alţii îi ridicau osanale „chimistei savant”. C. Neniţescu a refuzat să accepte sprijinul său la construirea acestui fals mit. A murit la scurt timp de la această decizie. Deşi membru de partid şi aflat într-o epocă de dictatură proletară, a dat dovadă de mare demnitate refuzând-o categoric pe Elena Ceauşescu. În timp ce astăzi, în plină democraţie, intelectualii scribi, precum Andrei Pleşu sau Baconsky, nu ştiu cum să intre în graţiile Elenei Udrea.
O poveste la fel de tragică s-a consumat cu matematicianul de mare nivel Miron Constantinescu, director al Institutului de Matematică. Institutul a fost desfiinţat de Nicolae Ceauşescu iar Miron Constantinescu a murit de inimă rea la numai o săptămână de la acest nefericit eveniment. De subliniat faptul că profesorul Miron Constantinescu a fost comunist ilegalist.
Iorgu Iordan a devenit membru PCR după anul 1945 şi a fost, între altele, ambasador la Moscova sub Stalin. Un foarte bun lingvist, de talie europeană, dar cu toate acestea a trebuit, în schimbul poziţiilor primite, pe merit, să semneze şi astfel de texte: „(…) Educaţia comunistă se face, înainte de toate, prin muncă. Această idee de bază străbate ca un fior roşu… s-ar putea spune chiar întregul Program: fiind vorba de o orânduire întemeiată de oamenii muncii, sub conducerea partidului lor revoluţionar, este logic ca această realitate vie, palpabilă, să fie mereu amintită. (…) ideile învăţăturii marxist-leniniste, îmbinate organic cu faptele comuniste, la care se adaugă întregul complex, aşa de băgat astăzi, al posibilităţilor existente într-o societate socialistă, sânt menite să statorniceacscă şi să dezvolte morala comunistă” (Iorgu Iordan, „Un strălucit cod moral”, „Gazeta Literară”, anul VIII, nr. 44, 26 octombrie 1961, p. 1).
Oprimaţii
Au fost unii care au încercat să reziste. Eliberaţi din puşcărie, nu îi angaja nimeni. Erau muritori de foame. Pentru a primi un loc de muncă trebuiau să facă un singur lucru: un text pentru partid. Iată mai jos câţiva dintre aceştia.
Ion Marin Sadoveanu a fost membru al guvernului legionar. A fost constrâns să se concilieze cu partidul altfel murea de foame: „(…) Axându-ne pe problemele esenţiale ale politicii lagărului socialist, lagăr al păcii, al progresului şi al binelui omenirii, coordonatele politicii noastre externe, aşa cum reies din raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej fixează prezenţa hotărâtă a RPR în lupta care până la sfârşit va fi biruitoare, pregătind un viitor luminos omenirii întregi” (Ion Marin Sadoveanu, „Pe linia coexistenţei paşnice”, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 38, 15 septembrie 1960, p. 1).
Tudor Teodorescu-Branişte a fost redactor şef al ziarului „Jurnalul de Dimineaţă”, interzis de comunişti în iulie 1947. Fiind un sprijinitor al politicii anticomuniste, a fost şi el constrâns să se supună: „(…) La 30 decembrie 1947 s-a pus capăt odiosului regim monarhic. Eliberată din încătuşarea în care fusese ţinută ţara a pornit pe drumul larg şi luminos al socialismului. (…) Într-un răstimp de numai 15 ani, sub conducerea înţeleaptă a PMR, s-au realizat progrese uriaşe pe toate tărâmurile în industria socialistă, în agricultura colectivizată (…), în toate, dar în absolut toate domeniile vieţii” (Tudor Teodorescu-Branişte, „15 ani”, „Gazeta Literară”, anul IX, nr. 52, 27 decembrie 1962, p. 1).
Păstorel Tedoreanu a fost si el un caz nefericit. La finalul anilor ’40 ridiculiza soldatul sovietic şi noul regim, pentru ca apoi, în anii ’50, să fie forţat să-şi ajusteze epigramele: „(…) acolo, peste graniţi, ei pun la cale ţara,/ Dansând prin cafenele, foxtrot, tangou şi rumbi,/ Se joacă cum s-ar zice cu Europa în bumbi/ Şi înspre noi îşi’ndreaptă veninul şi ocara./ Din mărci, dolari şi lire, cenuşă-şi trag pe turte/ Şi toţi acei cu două sau chiar mai multe feţe/ Ca să se afle în treabă/ Ne dau mereu poveţe, în fiecare seară,/ Pe unde lungi şi scurte” (PăstorelTeodoreanu, „Vânzătorilor de himere”, „Glasul Patriei”, nr. 242, 20 august 1962).
Nichifor Crainic, după ani de puşcărie, este forţat să publice un articol incriminant fostului său prieten Emil Cioran. Oferim un fragment din articolul „Trădători şi renegaţi. Emil Cioran”: „Din şleahta detractorilor trădători şi renegaţi care s-au lepădat de ţara românească pe care astăzi încearcă să o împroaşte cu noroi, face parte şi un neînsemnat scrib, pe nume Emil Cioran, aşa zis filozof a unui curent decadent care se intitulează existenţialismul. E destul să spunem că existenţialismul, la modă azi în Occident, e o filozofie a disperării, născută din sânul unei societăţi în agonie, incapabilă să găsească o soluţie mântuitoare contradicţiilor antagonice în care se zbate” (Nichifor Crainic, „Trădători şi renegaţi. Emil Cioran”, „Glasul Patriei”, nr. 234, 1 iunie 1962).
Am putea spune, rememorând numele şi mai ales de renumele personajelor din acest material, că partidul comunist ştia să-şi aleagă exponenţii culturali pe măsura valorii lor intelectuale. Şi în comparaţie cu aceştia, pretinşii intelectuali de vârf şi falsă notorietate de astăzi par a fi nişte palide reprezentări, aflate mereu sub argoul umilitor al unui marinar sau politruc de mâna a doua.
