Războiul gazelor sau cum este împinsă România spre haos strategic. Dincolo de retorică 

Mai multe articole apărute în ultimele săptămâni conturează o controversă majoră în zona politicii energetice românești, aflată la intersecția dintre securitatea energetică, interesele comerciale, geopolitica regională și relația cu administrația americană.

Am fost întrebat de mai multe persoane și jurnaliști cum stau lucrurile, întrucât, pe fondul acestor articole, a apărut un mesaj „suveranist” (specific arsenalului hibrid rusesc), potrivit căruia „se dorește creșterea prețurilor la energie de către entități din afara țării”.

Nu pot suspecta semnatarii articolelor în cauză de legături dubioase cu „răspândacii” Kremlinului, ci mai degrabă de un deficit de informație și de o interpretare filtrată prin anumite teorii și percepții geopolitice. Apreciindu-i pe semnatari, cred că doar au picat într-o capcană: articolele încearcând să evidențieze deficiențele mandatului lui Bogdan Ivan, precum și intenția de a reduce prețurile la energie și/sau de a promova energia regenerabilă.

Nici eu nu pot fi bănuit de simpatii pesediste, însă trebuie să recunosc că există câteva (puține) acțiuni ale fostului ministru care se înscriu în politicile și strategiile Uniunii Europene, conturate în ultimii ani. În același timp, rămân rezervat, având în vedere că experiența contactului cu mediul politic: știu că dacă cineva a ”gustat” din zăcământul infinit de ticăloșie din Kiseleff, este predispus la aparteneța la un GIO (grup infracțional organizat), ne negând posibilitatea ca fostul ministru să fi gustat din ”borcanul cu miere”.

Deranjant este că un subiect atât de serios a ajuns în mâna politicienilor armă și a fost băgat în derizoriu și desuetitudine, cei ce manifestă un oarecare interes pentru industria energetică căzând pradă unor speculații jurnalistice (apoi preluate de politicieni) făcute de persoane fără pregătire tehnică (totuși este o știință cum circulă molecula de gaz prin conducte și enectrolul energiei electrice prin cabluri) și fără cunoștințe de geopolitică (altă știinta minimizată).

LNG-ul american și drama geopolitică locală

Contextul strategic al construcției Coridorului Vertical de Gaze este mai larg. Proiectul este un instrument geopolitic menit să reducă dependența Europei de gazul provenit din autocrații și să transforme Balcanii într-un nod energetic regional. Acesta este un sistem integrat de infrastructură format din conducte de gaze existente și viitoare, terminale de GNL (în special cel din Alexandroupoli, Grecia) și facilități de stocare, care permite transportul gazelor naturale de la sud spre nord. Inițiat în 2016 de România, el conectează Grecia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova și Ucraina, permițând fluxuri reversibile și diversificarea surselor de aprovizionare.

Culmea este că există o frustrare crescândă a statelor din regiune față de ritmul lent al Bruxelles-ului în problema finanțării și coordonării infrastructurii energetice europene. 

Într-un articol ni se descriu posibilele detalii ale unei teleconferințe organizate în februarie 2026 de fostul ministru al energiei Bogdan Ivan cu conducerea companiilor de stat Romgaz și Transgaz, în care ministrul a încercat să convingă companiile să cumpere 1,5 miliarde metri cubi de GNL american prin intermediari greci și români, cel român fiind denumit ca firma Nova Power. Conform reprezentanților Romgaz, aceștia ar fi perceput intervenția ca pe o presiune politică și au refuzat achiziția, considerând că gazul american este prea scump și inutil în contextul în care România urmează să își crească masiv producția internă prin exploatările din Marea Neagră. 

O investigație publicată extinde cazul și arată că ministrul Bogdan Ivan ar fi făcut presiuni directe asupra președintelui Nicușor Dan și premierului Ilie Bolojan pentru semnarea unui acord guvernamental privind cumpărarea de GNL american prin intermediarul Nova Power & Gas. Ivan și-ar fi justificat demersul prin necesitatea menținerii unei relații bune cu SUA și evitarea unui „blocaj diplomatic” cu administrația americană. Articolul subliniază însă contradicția economică: România se pregătește să devină excedentară în gaze odată cu exploatarea Neptun Deep, iar GNL-ul american transportat din Grecia este considerat necompetitiv din cauza costurilor ridicate de lichefiere, transport și regazeificare.

Percepția mea este că articolele, care au fost preluate de alte publicații, fac parte dintr-o campanie de ”PR negru” (termen din arsenalul războiului hibrid rusesc) și vin cu urmatoarele argumente:

Reprezentanții Nova Power and Gas au spus clar că întradevăr s-a semnat un memorandum în toamna lui 2025, care a avut termen de valabilitate de trei luni și că din februarie 2026, aceesta nu mai are valabilitate. 

Alt indiciu este că nici Romgazul și nici Transgazul nu pot cumpăra gaz. Romgaz are o licență de furnizare, care este nefuncțională iar Transgazul nu deține o astfel de licență. Mai mult decât atât, statul nu poate cumpăra gaze! Tranzacțiile cu gaze se realizează de companii licențiate (de ANRE) și statul roman, din câte știu eu, este acționar majoritar doar la Romgaz, care până astăzi nu a funcționat ca furnizor. 

De asemenea știu că toate tranzacțiile cu gaze se fac între companii (și nu între state), că în studiul de fazabilitate al Coridorului Vertical s-au luat în considerare fluxuri de gaze care sunt transportate de Transgaz către consumatori din alte state cu provenientă inclusiv din terminalul LNG din Alexandropouli, deci gaze americane, și că prețul gazelor este dat de piețele internaționale, la care piețele naționale sunt aliniate. 

Mai este de discutat veridicitatea afirmațiilor precum Bogan Ivan ar fi făcut presiuni. Din câte l-am analizat, acesta suflă și în iaurt inainte de a acționa în vreo direcție și mă îndoiesc profund că i-ar fi trecut prin cap să aplice presiuni asupra Președintelui și a Primului Ministru. Nefiind un conoscator al legislatiei, sunt convins că există în codul penal incriminarea unor astfel de fapte, pe care eu le-aș numi trafic de influență. Pur și simplu nu pot crede așa ceva, mai ales că cele două instituții (și persoane ce le conduc) ar fi luat imediat poziție, mai ales după atacurile PSD-ului la Ilie Bolojan. Deci pentru mine nu se confirmă aceste ”presiuni”.

Știinta nu minte! Nici ”contabilitatea”!

Un alt text, este o analiză critică a întregii situații, ce consideră adevarate afirmatiile din articolele amintite. Autoarea mai argumentează că lobby-ul pentru GNL-ul american ignoră realitățile economice și energetice ale României. Critica principală este că România riscă să își submineze propriile resurse din Marea Neagră și să accepte contracte scumpe doar pentru a satisface obiective geopolitice externe sau interese ale unor intermediari locali. 

Argumentul nu stă în picioare: astăzi Uniunea Europeana se bazează pe importurile gazelor americane. 

Trebuie amintit că din 2027 Uniunea Europeană interzice orice import de gaze rusești, acestea trebuind înlocuite.

Se observă că cele mai multe gaze consumate în primul trimestru al lui 2026 provin din Norvegia (prin conducte), urmând cele americane (sub forma de LNG), Rusia situându-se pe locul trei (prin conducta Turk Stream și LNG).

Dacă analizăm importurile UE de LNG observăm că cel mai mare volum de gaze provin din Statele Unite.

Trebuie să analizăm și puctele de interconexiune ale transportorilor de gaz.

Punctele de interconexiune dintre Grecia cu Bulgaria sunt două: Komoti și Strara Zagora. Rezultă că prin interconexiunile dintre Grecia și Bulgaria capacitatea maximă de transport de gaze este de 7 miliarde mc / an.

Interconexiunea dintre Turcia și Bulgaria, cea pe la Strandzha și este de aproximativ 22,5 miliarde mc / an. Adică gazul azer și rusesc poate pătrunde în Bulgaria de trei ori mai mult decât cel american din Grecia, via Alexandropouli și Atena. 

Din Bulgaria în Romania avem două interconexiuni: la Giurgiu aprox. 1 miliad mc / an și la Negru Vodă aprox. 6 miliarde mc / an.

Interconexiunile de export cu țările vecine sunt pe la Scanadpalota spre Ungaria cu capacitatea de 3 mmc / an, Ungheni spre Republica Moldova cu capacitatea de aprox. 1 mmc / an și Isaccea spre Ucraina cu capacitatea de 5 mmc / an (acesta nu a mai funcționat de mulți ani). (toate datele provin din sursa Entsog.eu)

Făcând o recapitulare, aflăm că România poate importa 7 mmc / an și poate exporta 9 mmc / an. 

Pentru a avea și proprietatea marimilor, pentru 2021 UE a consumat 355 mmc / an iar pentru 2026 consumul este estimat la sub 300 mmc / an.

Textul avut în vedere avertizează că securitatea energetică nu trebuie confundată cu obligația de a cumpăra gaze mai scumpe atunci când există alternative interne mai ieftine și vede în acest episod un exemplu de amestec între geopolitică, influență diplomatică și interese comerciale private, într-un moment în care România ar trebui să își definească mai clar propria strategie energetică. 

Romania are o Strategie Energetică aprobată în 2025 în care cuvântul interconectare (cu derivatele) apare de 80 de ori, adică se specifică foarte clar că România trebuie să se interconecteze energetic cu țările vecine pentru că aspira să devină un hub energetic regional. Asta înseamnă ca să dispui de rezerve energetice, de capacități de productie și transport, adică de import și export, pentru ca România să devină segnifiantă energetic în regiunea extinsă a Mării Negre. 

Problema care nu se pune (în niciunul din articolele menționate) este părăsirea acționariatului terminalului plutitor de LNG de la Alexandropouli de către Romgaz în iunie 2020. Astăzi terminalul este deținut și gestionat de Gastrade, o companie – consorțiu cu cinci acționari de 20% fiecare: DESFA S.A. – operatorul grec al sistemului național de transport de gaze, DEPA Commercial S.A. – compania greacă de comercializare a gazelor naturale, Copelouzos Group (prin Elmina / Dimitris Copelouzos) – grupul grec de infrastructură care a inițiat proiectul, Bulgartransgaz EAD – operatorul bulgar al sistemului de transport de gaze si GasLog Cyprus Investments Ltd – proprietarul cipriot de nave-transport GNL.

Nu știm cine a ordonat acest exit din cel mai important punct de diversificare a aprovizionării cu gaze a Europei de Sud – Est și probabil nu vom ști curând deoarece persoana poate fi incriminată de trădare și subminare a economiei naționale.

Și a doua problemă spinoasă: nimeni nu vorbește de marirea capacităților de depozitare de gaze. Dacă nu avem depozitare, în fiecare iarnă suntem nevoiți să importăm. 

Rusia a sabotat orice rezervă sau coridor alternativ de gaz

Rusia a folosit o combinație de instrumente geopolitice, economice, diplomatice și de influență (prin agenți aflați în poziție de decizie) pentru a bloca sau întârzia proiectele de conducte care ar fi adus gaz caspic direct în Europa, ocolind teritoriul și controlul său. Proiectele White Stream, AGRI și Nabucco au fost concepute ca parte a Coridorului Sudic de Gaz al UE, cu scopul diversificării surselor și reducerii dependenței de Gazprom. Rusia a răspuns prin promovarea proiectelor concurente (South Stream și Nord Stream), presiuni asupra țărilor de tranzit, acorduri bilaterale preferențiale și exploatarea problemelor de aprovizionare și finanțare. Scriam despre Dâra de Sânge din jurul Marii Negre încă din 2020 în care explicam patternul rusesc: inițierea unui conflict și apoi înghetarea lui în apropierea rezervelor și traseelor de gaze alternatice celor rusești, avănd exemplele Transnistria, Nagorno Karabach, Osetia și Abhazia, Donbas și Crimeia. Prin aceste conflicte înghețate au fost favorizate cele două ramuri ale ”cleștelui energetic”, North Stream și Turk Stream aceestea reprezentând și o alternativă la conductele ce străbat Ucraina.

Trasee alternative realizate sau parțial dezvoltate includ Southern Gas Corridor actual: TANAP (Turcia) – TAP (spre Italia, operațional din 2020), care livrează gaz azer peste 10 miliarde mc / an în UE, dar la scară redusă față de planurile inițiale. Au mai existat discuții despre Trans-Caspian (Turkmenistan-Azerbaijan), dar blocat de probleme legale și opoziția ruso-iraniană. Proiectele rusești South Stream – TurkStream au captat o parte din capacitate și au consolidat influența Moscovei în Balcani. În ultimii ani, UE s-a orientat mai mult spre LNG și diversificare non-pipeline. Aceste sabotaje indirecte au întârziat diversificarea europeană cu mai mult de un deceniu.

Ocuparea Crimeiei a dus și la îngreunarea explorării și exploatării resurselor off-shore din largul Marii Negre. … Dar nu numai!

Sabotaj intern, naționalismul energetic – Scurtă istorie a blocării investițiilor americane în extracția de gaze din România

Nu pot să nu rezum câteva fapte pentru a vedea care este prețul instabilității și al deciziilor politice proaste în sectorul energetic românesc.

Istoria implicării companiilor americane în extracția de gaze din România a fost marcată de o serie de obstacole interne care au dus la retragerea sau limitarea prezenței lor. Chevron a intrat puternic în 2010-2012 cu concesiuni pentru gaze de șist în zone precum Vaslui și Dobrogea. Compania a întâmpinat proteste masive (2012-2014), alimentate de narative rusești, precum temeri legate de poluare, fracking și impact seismic. Aceste proteste, adesea mobilizate local și susținute de partide sau biserică, au dus la suspendări repetate ale activităților. În februarie 2015, Chevron a anunțat retragerea, invocând decizii de business: proiectul nu concura cu alte oportunități globale, pe fondul prețurilor scăzute la petrol și a lipsei de volume comerciale confirmate.

Mediul reglementar și fiscal instabil a agravat situația pentru investitorii străini. Guverne succesive (în special perioada PSD 2016-2019) au introdus modificări la Legea Offshore (2018), inclusiv taxe mai mari, plafoane de preț și restricții la vânzarea gazului, menite aparent să protejeze consumatorul intern și bugetul. Aceste schimbări au descurajat investițiile majore, fiind percepute ca retroactive și imprevizibile. Rezultatul a fost întârzierea proiectelor offshore din Marea Neagră, unde companiile americane aveau expertiză cheie. Criticii vorbesc de un „sabotaj intern” prin birocrație excesivă, lipsa licitațiilor noi pentru blocuri offshore (moratoriu de peste 15 ani) și preferința pentru controlul statal prin Romgaz.

Cazul ExxonMobil ilustrează cel mai clar aceste dificultăți. În parteneriat cu OMV Petrom, Exxon a descoperit zăcăminte majore în zona Neptun Deep (circa 100 bcm gaze). Investițiile de explorare au depășit 1,5 – 2 miliarde dolari, dar decizia finală de investiție a fost amânată ani de zile din cauza regimului fiscal nefavorabil. În 2020-2022, Exxon a decis să iasă, vânzându-și participația de 50% către Romgaz (adică unei companii a statului român) pentru peste 1 miliard dolari. Operarea a trecut la OMV Petrom, iar producția a fost reprogramată pentru 2027. Această „naționalizare parțială” a redus expunerea americană directă, transferând riscul și controlul către entități românești.

Aceste episoade au creat un pattern de îngreunare a colaborărilor cu firme americane, prin combinarea de proteste locale, modificări legislative frecvente, lipsă de predictibilitate și prioritate acordată închipuitelor interese naționale. Deși România a avansat cu proiectul Neptun Deep (cu producție așteptată să dubleze output-ul național în 2027), absența marilor jucători americani a întârziat dezvoltarea și a limitat accesul la tehnologie și capital occidental. În ultimii ani, guvernele românești au încercat ajustări pentru a atrage investitori, dar reputația de instabilitate persistă, afectând potențialul de diversificare energetică regională. 

Miza Coridorului Vertical: Transgaz devine jucător cheie în securitatea energetică regională

Nu de mult timp, Transgazul trece dintr-o etapă de operare exclusiv internă într-una de poziționare regională strategică, devenind un nod energetic cheie între Marea Neagră, Balcani și Europa Centrală. Transgazul a programat investiții de 6,7 miliarde de lei, direcționate în mare parte către proiecte aflate deja în execuție. 

Cel mai important obiectiv este integrarea în Coridorul Vertical. Astfel Transgazul investește masiv în extinderea sistemului național ca parte a Coridorului Vertical, un proiect estimat la 800 de milioane de euro și cu termen de finalizare în 2029. Coridorul Vertical va asigura o capacitate suplimentară de transport de peste 5 mmc/an), întărind România pe traseul marilor fluxuri regionale de gaze și LNG.

Al doilea mare obiectiv este finalizarea gazoductului Tuzla – Podișor, care va asigura legarea rezervelor Neptun Deep și integrarea și tranzitul unor potențiale volume de gaze din alte zone ale Mării Negre, cam ar fi Bulgaria și Turcia. Valoarea investitiei este de aproximativ 500 milioane euro. 

Securitatea aprovizionării europene cu gaz și influența energetică a României depind în mod direct de succesul și sincronizarea acestor mari proiecte de infrastructură ale Transgaz.  

România între ambiția de hub energetic și riscul capturii geopolitice

Dincolo de zgomotul mediatic și de acuzațiile politice, disputa privind presupusele presiuni pentru achiziția de LNG american scoate la iveală o problemă mult mai profundă: România nu are încă o dezbatere matură despre propriul rol energetic regional. În timp ce o parte a discursului public cade în capcana unui pseudo-suveranism care confundă interconectarea cu „subordonarea externă”, realitatea tehnică și geopolitică aratând exact opusul: fără infrastructură regională, fără conexiuni și fără capacitate de tranzit, România riscă să rămână izolată și irelevantă energetic. Și deasemenea, neștiind exact care va fi dezvoltarea economică viitoare, este posibil ca Romănia să nu aibă disponibile cantitățile de energie, impicit de gaze, suficiente.

Datele privind fluxurile de gaze, capacitățile de interconectare și strategia energetică europeană indică limpede că viitorul securității energetice europene se bazează pe diversificare, LNG, inclusiv american, și coridoare multiple de aprovizionare. În acest context, Coridorul Vertical și proiectele Transgaz nu sunt simple investiții comerciale, ci componente ale unei arhitecturi strategice regionale care poate transforma România într-un actor energetic relevant în zona extinsă a Mării Negre. În același timp, întârzierea sau sabotarea acestor proiecte ar avantaja indirect exact actorii care au blocat timp de două decenii alternativele la gazul rusesc.

Istoria ultimilor 15 ani arată că România a pierdut deja oportunități majore prin instabilitate legislativă, naționalism economic prost înțeles, conflicte politice interne și campanii publice alimentate emoțional. Retragerea Chevron și ExxonMobil nu reprezintă doar capitole ale istoriei recente ci parte a războiului hibrid care a dus la incapacitarea statului român de a construi predictibilitate strategică. Dacă acest model continuă, România riscă să intre într-o eră fără capital geopolitic suficient, fără influență regională și fără capacitatea de a transforma resursele și traseele energetice în putere strategică reală.