„La 8 iunie 1783, într-o foarte frumoasă dimineaţă de Înălţare, un nor dens de nisip a apărut în nordul munţilor. Ceaţa era atât de vastă încât a acoperit rapid întreaga regiune şi atât de densă încât a ascuns întregul cer. În acea noapte s-au produs violente mişcări seismice.” Aşa îşi începe povestea un pastor luteran, vorbind despre una dintre cele mai mari dereglări climatice din istoria umanităţii, ce s-a produs în regiunea Sida din sudul Islandei şi pe care a evocat-o recent prestigioasa publicaţie britanică „The Economist”.
În acea zi, la ora 9.00 dimineaţa, pământul s-a crăpat pe o lungime de 25 de km, formând o fisură din care a apărut vulcanul Laki, care, în următoarele opt luni, a deversat circa 15 km cubi de lavă – un record istoric – şi a eliberat uriaşe cantităţi de gaze. Abia după 10 ani, pe 7 august, cu prilejul unei conferinţe ştiinţifice de la Montpellier (Franţa), un naturalist francez a legat apariţia unui nor toxic de activitatea vulcanică din Islanda. Peste tot oamenii făcuseră descrieri ale norului, ei vorbind mereu de o imagine neobişnuită a Soarelui, despre uscarea arborilor, a ierbii şi despre implicaţiile fenomenului asupra recoltelor şi turmelor de animale.
La finele lunii octombrie, vulcanul Laki a avut ultima mare erupţie, după care norul a început să dispară, fenomen la care a contribuit şi vântul de toamnă. Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu efectele, întrucât fluorul eliberat în urma erupţiei a căzut pe pământ sub formă de acid fluorhidric. În Islanda, efectele au fost teribile, carnea cailor fiind foarte afectată. Şi berbecii au fost atinşi în mod grav, trei sferturi dintre ei şi jumătate dintre cai şi bovine dispărând, în vreme ce un sfert din populaţia ţării a murit de foame. În toată Europa, vara lui 1783 a fost excepţională; în Marea Britanie s-au atins recorduri de căldură ce au rezistat până în 1995, ele fiind datorate, probabil, unui efect de seră legat de puternicele concentraţii de dioxid de sulf din atmosferă. La rândul lor, iernile care au urmat au fost teribil de reci. În 1784, temperaturile din Europa au fost cu 2 grade C mai mici decât media celei de a doua jumătăţi a secolului al 18-lea.
Dar erupţia lui Laki pare să fi avut un impact major şi în ţări foarte depărtate de Europa, unde prezenţa gazului în păturile superioare ale atmosferei a provocat o diminuare a energiei solare ce a atins Terra. Ca urmare, relaţiile dintre păturile superioare şi inferioare ale atmosferei au fost perturbate, ca şi cele dintre Poli şi Ecuator. Or, în acest caz, este vorba de mecanismul fundamental al climatului mondial, aceste dereglări slăbind climatul, apoi musonii şi climatul din întreaga emisferă nordică. Pe coasta lor estică, SUA au avut ierni dintre cele mai dure, cu temperaturi medii mai mici în medie cu 5 grade C decât de obicei. În Japonia, între 1783 şi 1786, s-a înregistrat una dintre cele mai mari perioade de foamete, întrucât frigul mare a distrus recoltele de orez.
O sută de ani mai târziu, pe 27 august 1883, o erupţie similară a avut loc în insula Krakatoa, aflată între insulele Java şi Sumatra. Atunci, peste 40.000 de persoane au decedat, erupţia fiind mult mai violentă decât cea a vulcanului islandez din aceste zile, ea producându-se într-o zonă mult mai populată. Norii de cenuşă au ajuns până în stratosferă, având un impact asupra întregii planete în tot restul anului, chiar dacă, aşa cum scrie azi în ziarul „New York Times” autorul unei cărţi dedicate respectivei catastrofe naturale, efectele au fost de natură foarte diferită. Dacă, acum, erupţia lui Eyjafjoll a provocat un tsunami de panică în lumea tehnologiei, cea indoneziană din 1883 s-a ilustrat printr-un fenomen relativ benign: un cer plin de culori şi de lumini, de o frumuseţe de nedescris. Totuşi, în 1773, în timp ce vulcanul islandez a creat un şoc, în 1883, cel indonezian a provocat teroare.
De asemenea, despre cel de la Krakatoa se mai zice că a lăsat şi o remarcabilă moştenire în istoria artei şi a condus la importante descoperiri ştiinţifice. De pildă, în toamna anului 1883, pe cer au apărut fenomene ştiinţifice extraordinare, Luna devenind adesea când bleu, când verde, pompierii neworkezi crezând uneori că văd incendii la orizont, când, de fapt, era vorba de cenuşă roşie. Atunci, amurgurile şi crepusculul cu paleta lor de culori i-au captivat pe pictori, care au încercat să le surprindă în toată splendoarea lor, ei devenind un fel de aparate foto umane. A intrat în istoria artei londonezul William Ashcroft, ce a lăsat peste 500 de picturi de după erupţia din Krakatoa.
De fapt, fenomenele erau mult mai vaste, în domeniul ştiinţei descoperindu-se „curentul de fum ecuatorial”, ce a provenit de la studierea circulaţiei curenţilor de aer de-a lungul anilor şi a Terrei a unor particule minuscule, de ordinul micronului, a căror existenţă era ignorată până atunci. Ulterior, acesta a devenit cunoscut drept „curentul-jet”.
Vorbind despre aceste fenomene la scara istoriei, prestigioasa revistă săptămânală „New Scientis”, care apare la Londra având ediţii britanică, americană şi australiană, scria zilele trecute că erupţia vulcanului Eyjafjoll riscă să devină o scenă familiară în următoarele decenii. „Vulcanii islandezi au o periodicitate de 50-80 de ani”, declara Torvaldur Thoradason, vulcanolog la Universitatea Edimbourg-Scoţia. „Creşterea activităţii vulcanice observată în ultimii zece ani sugerează că suntem pe cale să intrăm într-o fază activă, cu erupţii mai puternice şi mai numeroase”, a spus el. Cât o priveşte, faza respectivă ar putea dura cel puţin 60 de ani, cu un vârf de activitate între 2030 şi 2040.
Erupţia vulcanului islandez din aceste zile a avut şi numeroase „victime colaterale”, ca să reluăm nefericita expresie a fostului purtător de cuvânt al NATO, Jamie Shea, care numea astfel victimele civile ale intervenţiei Alianţei Nord-Atlantice, din 1999, împotriva fostei Iugoslavii. Norul ei uriaş de cenuşă a pus pe jar savanţii, economiştii, politicienii şi lumea obişnuită, care s-au văzut obligaţi să-şi amintească din nou că omul este prins între natură şi maşină, implicaţiile unui atare fenomen depăşind în vastitate şi profunzime orice previziune.
Începând cu efectele ecologice, să amintim că erupţia a pus apăsat problema dependenţei lumii noastre de traficul aerian, una dintre cele mai poluante activităţi din lume. Pe urmă, erupţia a aruncat din belşug în aer CO2, potrivit estimărilor fiind vorba de 150.000-300.000 tone de dioxid de carbon zilnic. Extinsă la un an întreg, erupţia ar situa vulcanul în clasamentul ţărilor emiţătoare de gaz cu efect de seră la acelaşi nivel cu Austria. Industria aeriană europeană emite în timp normal circa 340.000 tone de CO2 pe zi. Or, comparând cu ceea ce emitea zilnic vulcanul, rezultă o… economie de 210.000 tone şi două milioane de barili de combustibil neconsumaţi.
Dar, revenind la „victime colaterale”, există pericolul prăbuşirii preţului petrolului brut. Aşadar, ar fi vorba de un meci egal. Da, s-a emis mai puţin CO2, dar, adesea, călătorii s-au repatriat cu autobuze ori automobile, ceea ce a făcut să nu se schimbe nimic fundamental la nivelul climatului.
În acelaşi timp, la nivelul aeroporturilor au rămas blocaţi pasagerii, al căror număr a depăşit câteva milioane, fapt ce a avut multiple implicaţii sociale, economice şi sociale. Până şi mai-marii lumii au avut de suferit din cauza suspendării traficului aerian. Astfel, Angela Merkel, cancelarul german, care revenea în ţară dintr-o călătorie peste Ocean, a fost nevoită să facă escală în Portugalia, apoi să ajungă în Italia, de unde a plecat în ţară cu automobilul. La funeraliile lui Lech Kaczynski, unii lideri ai lumii nu au putut merge invocând blocarea traficului aerian.
Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian a calculat că, în zilele în care zborurile avioanelor au fost anulate, companiile aeriene au pierdut cel puţin 1,7 miliarde dolari (1,25 miliarde de euro). De pildă, şeful celei mai importante companii aeriane europene – Lufthansa – spunea că suma pierdută nu este marginală, în vreme ce concurenta sa Air France-KLM evoca pierderi de 35 milioane euro pe zi. La cele de mai sus se adaugă costurile suportate de companiile aeriene pentru cazarea, hrana şi adesea pentru transportul cu alte mijloace în cazul persoanelor blocate. Evident, trebuie adăugate aici pierderile importante ale firmelor ai căror salariaţi au fost blocaţi peste tot în Europa ori aiurea.
Deşi unii analişti grăbiţi au comparat situaţia actuală cu cea de după atentatele de la 11 septembrie 2001, din SUA, când spaţiul aerian american a fost închis câteva zile, iar faptul a făcut ca să fie nevoie de câteva zile pentru reluarea zborurilor, în cazul Europei din aceste zile nu s-a pus aceeaşi problemă. Oricum, să nu uităm că, în 2020, vor fi peste 200 de milioane de zboruri pe an, ceea ce va face să avem un cer plin de avioane şi implicit o poluare uriaşă. În atare împrejurări întrebarea vine de la sine: o erupţie precum cea din aceste zile a vulcanului Eyjafjalljokull – cum se este numele său complet – va mai fi ori nu un pericol şi va mai duce la paralizia aeriană a Europei şi chiar a lumii?
Până se va răspunde coerent la o atare chestiune, notăm că ziarul german „Welt an Sonntag” a publicat câteva ipoteze pentru ceea ce el a numit o „lume fără aripi”, luând în calcul o săptămână, cum a fost cazul acum, o lună şi chiar un an. În primul caz, el a conchis că cele mai atinse au fost companiile aeriene. În cel de al doilea – blocarea timp de o lună – amuzamentul iniţial, cât a fost, ar dispărea, realitatea ar deveni dură, întreprinderile ar falimenta etc. În ultimul caz, excepţia ar deveni normă, ceea ce va presupune schimbări mari de ordin economic şi social, pe fondul unui trafic aerian cvasi-inexistent. Desigur, fiecare dintre ipostazele imaginate mai înainte are diviziuni care sunt dintre cele mai grave şi cu multiple implicaţii ori efecte directe asupra întregii vieţi a omului şi a naturii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.