Mai mulţi cititori au sesizat faptul că în ciuda articolelor incitante din presă autorităţile nu reacţionează în nici un fel. Încerc să răspund astfel întrebărilor cititorilor mei.
Presa, după cum am mai arătat, nu mai are puterea mobilizatoare din anii 1990-1991. Pe de altă parte, multe dintre ziarele care erau atunci etalonul libertăţii şi independenţei şi-au schimbat conducerile redacţionale şi patronii. Un alt factor care contribuie la această lâncezeală socială este şi pasivitatea reclamanţilor. Poporul a început, lent, dar sigur, să-şi piardă energia contestatară din anii ’90. Asistăm la o pasivitate similară anilor ’80. Am putea spune, extrapolând, că şi natura se aseamănă cu aceea de atunci. Precum şi bezna din ce în ce mai acaparatoare. Deşi ştirile sunt pline de oameni care mor căzând în canal, autostrăzi blocate, cozi interminabile pe proastele şosele care duc spre munte, nici autorităţile, nici (mai ales) cei care suportă aceste umilinţe zilnice nu dau semne de mişcare.
Autorităţile se gândesc la contul personal, la vilele de la munte şi mare, la trimiterea odraslelor la studii în Europa Occidentală sau SUA. Dispreţul faţă de omul sărac este total. În acelaşi timp, şi omul din popor priveşte admirativ la „şmecherul aranjat”, la jeep-ul lui şi lanţul gros de aur atârnat ostentativ de gâtul gros; omul umilit nu se gândeşte să-l tragă la răspundere pe acela care şi-a clădit averea tocmai pe banul public, ci visează în secret să ajungă şi el „baştan”, „barosan”.
În fond, asistăm la două pasivităţi care au consecinţe dezastruoase pentru ţară: pasivitatea autorităţii de a întreprinde ceva în sensul îmbunătăţirii vieţii cetăţeanului şi pasivitatea acestuia din urmă de a impune autorităţii publice respectarea legii, fie prin manifestări sindicale, fie prin liste de atenţionare semnnate de sute de mii de cetăţeni, cum se întâmplă în unele ţări occidentale.
Fără ca autoritatea publică să fie zgâlţâită de jos în sus, slabe speranţe ca aceia de sus să arunce o privire către infernul cotidian.
Cea mai rafinată formă de opresiune, atât de prezentă în societatea românească, este indiferenţa totală faţă de petent!
P.S. Istoria, atunci când îi întorci spatele din prea plin, aroganţă şi cel mai adesea din ignoranţă, devine „o mare păcăleală, deoarece cuvântul «devenire» rimează periculos de corect cu «revenire»” (I.D. Sârbu). Iar bezna optzecistă de pe stradă, oamenii ponosiţi şi preocupaţi de acum, poate nu întâmplător au început să semene cu aceia de acum 20 de ani, pe care îi credeam demult uitaţi!
