Reîntoarcerea acasă a românului Mihai I

Ziua de 28 februarie 1997 va rămâne pentru totdeauna în memoria familiei regale și a românilor ca data reîntoarcerii acasă a Regelui și a membrilor familiei după patru decenii de pribegie și încă 10 de ani de umilințe și opreliști. După 49 de ani, Regele Mihai revenea ACASĂ.

Preludiul reîntoarcerii

La începutul anului 1997, problema revenirii Regelui a ajuns să fie clamată de numeroase fundaţii şi asociaţii, precum şi de personalităţi politice sau ale societăţii civile. Prim-ministrului Victor Ciorbea şi întregii coaliţii de guvernare le-au fost adresate două apeluri publice. Primul dintre acestea atrăgea atenţia că, la 7 ani după schimbarea de regim produsă în decembrie 1989, „stau încă în picioare hotărâri date de guvernul comunist Groza, care a aservit România Uniunii Sovietice“. Apelul a fost semnat de zece asociaţii promonarhiste din ţară şi străinătate, printre care American Council for the Support of the Romanian Monarchy, Union pour le Roi Michel, Mişcarea pentru Regatul României, Societatea „Amicii Regelui Mihai“. Restabilirea adevărului istoric constituia, în opinia acestora, cheia succesului pentru respectul naţiunii noastre în plan extern. Exista convingerea că guvernul de la Bucureşti, recurgând la reparaţia morală solicitată, va rămâne în istorie drept un „reparator moral al ruşinii pe care guvernul Groza a adus-o naţiunii noastre“. În acelaşi timp, corectarea nedreptăţilor era „o datorie […] faţă de eroii neamului“.

A doua scrisoare deschisă a fost dată publicităţii aproape simultan, iar semnatarii săi au fost un grup de personalităţi publice, printre care Alexandru Paleologu, Sorin Botez, Constantin Bălăceanu Stolnici, Neagu Djuvara, Dan Amedeo Lăzărescu, Barbu Brezianu. Documentul, care insista pe noul drum democratic angajat de România, îi cerea şefului Executivului îndreptarea unei „situaţii dureroase ce dăinuie de prea multă vreme“. Mai precis, apelul solicita constatarea nulităţii juridice a decretului din luna mai 1948, prin care regelui i se retrăgea cetăţenia română. În opinia autorilor scrisorii, actul promovat de guvernul condus de Petru Groza reprezenta „nu numai o nedreptate flagrantă pe plan individual, ci şi o sfidare a legilor interne şi internaţionale“.

Redarea demnității de a fi român

După aceste demersuri au urmat câteva momente instituţional-birocratice. Guvernul a motivat formal că a luat act de solicitările conţinute în apelurile publice şi că va întreprinde în scurt timp măsurile juridice necesare pentru ca problema cetăţeniei monarhului să fie soluţionată. La 21 februarie 1997, Executivul de la Bucureşti a emis Hotărârea de Guvern nr. 29/21.02.1997, prin care a revocat decizia guvernului comunist din 22 mai 1948; atunci, la doar câteva luni după abdicarea forţată a Regelui Mihai, comuniştii retrăgeau abuziv suveranului şi familiei sale cetăţenia română, iar bunurile Casei Regale, precum şi acelea care se aflau în folosinţa instituţiei regale, sub titulatura de „Domeniile Coroanei“, erau confiscate. Executivul condus de Victor Ciorbea a subliniat că decizia nu avea efecte asupra regimului constituţional din România şi nici nu crea implicaţii în domeniul patrimonial, stabilit prin diferite acte normative.

Chiar şi în condiţiile acestor precizări, fostul şef al statului Ion Iliescu s-a arătat revoltat de demersul guvernului. Iliescu a comentat că anularea deciziei din 1948 reprezenta o acţiune periculoasă, „cu consecinţe mai ample, ca, de exemplu, drepturile de posesie asupra vechilor proprietăţi regale“. Fostul şef al statului a mai subliniat că întregul demers „poate provoca consecinţe grave pentru stabilitatea ţării“ şi l-a atacat, totodată, pe Emil Constantinescu pentru ambiguitatea sa „perpetuă în problema republică – monarhie“. Iliescu a reuşit atunci să anticipeze că adeziunea lui Constantinescu în privinţa problemei monarhice era afişată şi asumată în funcţie de contextul politic şi de reacţiile celorlalţi actori.

„Aşteptarea întregii mele vieţi este astăzi răsplătită“

Mesajul adresat românilor de către Regele Mihai cu câteva zile înainte de reîntoarcerea în ţară a conţinut câteva elemente distincte. Monarhul a declarat atunci că decizia autorităţilor române îl „reintegra“ în drepturile şi obligaţiile „de român“. Momentul a fost apreciat la superlativ de către acesta – „Aşteptarea întregii mele vieţi este astăzi răsplătită“ – şi a reprezentat, din punctul de vedere al regelui, debutul oficial al reconcilierii: „Astfel, Ţara noastră iese din ambiguitatea care n-a încetat să tulbure identitatea şi unitatea noastră naţională“.

Monarhul a ţinut să le mulţumească factorilor activi care au făcut posibilă întoarcerea sa în ţară: preşedintele Emil Constantinescu, premierul Victor Ciorbea, Guvernul, Parlamentul, intelectualii şi românii care au încurajat acest demers. Mihai I şi-a reafirmat cu aceeaşi ocazie statutul neutru, precum şi faptul că nu intenționa să emită pretenţii cu privire la forma de stat: „Pentru că rămân credincios jurământului pe care l-am depus atunci când am devenit Rege, nu aparţin niciunui grup, niciunui partid, dar aparţin vouă, tuturor. Acest jurământ îmi impune să nu ridic astăzi nicio chestiune constituţională sau materială“. Pe lângă alte considerente legate de îndemnul la solidaritate naţională şi de coalizare a energiilor pentru „o viaţă mai bună“, se cuvine să remarcăm că problema monarhică nu a fost soluţionată odată cu întoarcerea regelui. În primul rând, din apelul lui Mihai I nu a reieşit că problema restauraţiei ar fi într-un fel tranşată de decizia revenirii sale. Precizarea a dezangajat doar temporar („astăzi“) o acceptare sui generis a formulei republicane, iar evenimentul de peste numai câteva luni, de la sfârşitul anului 1997, a demonstrat acest lucru. În al doilea rând, raportarea discursivă la jurământul din 1940 a întărit subtil ideea calităţii oficiale de „Rege al României“, pe care şi alţi actori politici au confirmat-o indirect.

Prima vizită oficială a regelui după 30 decembrie 1947, în calitate de cetăţean român recunoscut juridic, a evidenţiat o etapă semnificativă în procesul reconcilierii istorice şi naţionale. Regele a fost primit ca un fost şef de stat, având întrevederi oficiale cu preşedintele României, cu premierul, cu deţinători ai unor portofolii-cheie ale Cabinetului şi cu conducătorul Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, monarhul a luat parte la momente simbolice, care au recreat o atmosferă apropiată aceleia din 1992. Venirea regelui a fost întâmpinată de numeroase personalităţi politice şi civice, iar aprecierile la adresa lui au fost protocolare şi laudative. Şeful statului a apreciat că reîntoarcerea lui Mihai I era un semn de normalitate, „de recuperare a valorilor trecutului“, şi a anunţat public că monarhul acceptase propunerea de a deveni un „avocat al intereselor României în faţa structurilor de conducere europene“. În întâlnirea de la sediul Guvernului, Regele a ţinut să precizeze că România urma să traverseze o etapă dificilă din punct de vedere economic, pe fondul unor derapaje grave, accentuate în ultimii ani. Patriarhul Teoctist a comparat exilul regelui cu perioada grea pe care a traversat-o instituţia religioasă şi a evocat momente ale relaţiei suveranului cu poporul român şi cu Biserica Ortodoxă; liderul religios a sugerat, totodată, că venirea lui Mihai I echivala cu sfârşitul exilului tuturor românilor, apreciind eforturile Fundaţiei Principesa Margareta a României de a-i ajuta pe cei nevoiaşi.

Cum era de aşteptat, disputele politice au continuat pe marginea unui eveniment de o asemenea anvergură. Aşa cum am arătat, fostul preşedinte Ion Iliescu a dat tonul contestărilor, apreciind că formula reparatorie găsită de Executiv este de-a dreptul „neconstituţională“. Liderii fostului partid de guvernământ deciseseră în trecut, în repetate rânduri, că accesul lui Mihai I în ţară era nepermis, invocând aproape cu fiecare ocazie tocmai lipsa cetăţeniei; de această dată, au emis diverse opinii cu privire la modul în care s-a produs revenirea Regelui. Prim-vicepreşedintele formaţiunii, Adrian Năstase, a susținut că Guvernul şi-a depăşit atribuţiile, primii doi oameni din PDSR apreciind că bunele intenţii ale lui Mihai I ar fi trebuit garantate printr-un jurământ al acestuia rostit pe Legea fundamentală aflată în vigoare.

Alte voci, inclusiv aceea a „părintelui Constituţiei“ republicii, Antonie Iorgovan, au contestat modalitatea birocratico-juridică a reparaţiei istorice. Studierea polemicii purtate în Parlament în legătură cu subiectul întâlnirii dintre liderii politici şi Rege arată cum PDSR a ironizat însăşi maniera în care preşedintele Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu, s-a înscris în audienţă la o persoană privată, respectiv la Mihai I al României. Contestatarii deciziei au fost deranjaţi şi de apelativele adresate lui Mihai I, considerând că acestea sunt „desuete pentru zilele noastre“. PUNR a declarat că maniera de soluţionare a problemei cetăţeniei monarhului fusese „discriminatorie“ în raport cu legislaţia în vigoare şi cu ceilalţi cetăţeni aflaţi într-o situaţie juridică similară. Acelaşi partid, care s-a remarcat prin accente naţionaliste şi xenofobe, a echivalat decizia Executivului de la Bucureşti cu „vremea ovaţiilor, slugărniciilor şi comportamentelor nedemne“. Într-o manieră asemănătoare, partidul extremist România Mare a cerut arestarea regelui „de pe aeroport pentru a da socoteală de spolierea poporului“. Un editorialist al vremii a surprins plastic aceste reacţii, apreciind că ele anunţau „zorii războiului civil“.

La polul opus, PNŢCD a insistat pe faptul că vizita nu a avut un caracter politic. Cel mai probabil din această cauză, nici Mihai I nu a avut un dialog elaborat cu mass-media şi nici nu a făcut declaraţii publice. Ion Diaconescu a insistat asupra faptului că decizia în privinţa formei de guvernământ este un atribut exclusiv al poporului român şi şi-a invocat calitatea de preşedinte al unei Camere parlamentare atunci când ziariştii l-au chestionat în legătură cu refuzul de a-l întâmpina pe rege la sosire: „Pentru a nu da unei vizite private un caracter oficial“. În plus, eliberarea unui nou paşaport pentru rege reprezenta „o problemă delicată“, aşa cum au caracterizat-o oficialii de stat, invocându-se faptul că numele monarhului, „de România“ sau „al României“, ar fi făcut trimitere la calitatea de rege a lui Mihai I.

Liberalii au lăudat intrarea în normalitate, declarând că momentul echivala cu un drum ireversibil, al democratizării societăţii româneşti, iar Crin Antonescu a avansat chiar ideea că evenimentul în sine avea şansa de a „lichida unele spaime“. A doua forţă a coaliţiei guvernamentale, Partidul Democrat, s-a ţinut departe de primirea oficială a Regelui Mihai, motivând că aceasta era doar „vizita unui cetăţean român care revine în ţară“.

Polemicile purtate în jurul revenirii Regelui Mihai au adus în discuţie multiple aspecte ale problemei monarhice şi au subliniat teme majore de interes pentru politica românească şi memoria colectivă. De asemenea, dezbaterile generate de eveniment i-au poziţionat din nou pe actorii politici, civici şi din mass-media faţă de o chestiune statală a cărei soluţionare a luat forma unui exil, a unei contestări şi a unei dispute care a pus în discuţie subiecte fundamentale precum drepturile omului, legitimitatea instituţională sau valoarea simbolică şi conexiunile acestora cu istoria continentală. În fine, revenirea Regelui a fost discutată aproape la unison pe un fundal politic, făcându-se aproape în permanent trimitere la evoluţiile cu caracter conflictual dintre Rege şi autorităţi de la începutul anilor ‘90, la meritele istorice ale monarhului, dar mai ales la noul context politic dominat de spectrele reformelor politice şi economice. (…). O analiză a vremii observa nu numai că numărul monarhiştilor „creşte într-un ritm alert“, ci şi că discursul republicanilor s-a diluat. Materialul sublinia că adepţii formei republicane de guvernământ „n-au dovedit calmul demnităţii, măreţia adevărului susţinut“ şi că „locul siguranţei de sine, bazată pe o fermă convingere, pe temeiuri filosofico-moral-politice, pe virtuţi de necontestat, este luat de isteria antimonarhică“. În plus, a fost remarcată „stereotipia săracă a argumentelor antimonarhice”, majoritatea făcând trimitere la vechi forme ale propagandei comuniste, precum tendinţele nedemocratice ale sistemului monarhic sau pretenţiile patrimoniale ale regelui. S-a constatat, cu aceeaşi ocazie, că argumentele adversarilor monarhiei se raportau mai mult la prezent decât la trecut, invocând în acest sens opţiunea republicană a poporului român, constatată ex oficio de Constituţia din 1991.

(…) În aceeaşi direcţie se situează şi alte remarci, dintre care unele arătau că, spre exemplu, simpatizanţii monarhiei crescuseră de la 10% din populaţia votantă, cât se înregistra în preajma alegerilor, până la pragul de aproape 30% la momentul revenirii regelui în ţară. S-a insistat, totodată, asupra laturii religioase a monarhului şi, implicit, asupra relaţiei dintre monarh şi BOR: „O minimă consideraţie faţă de Biserică impune respect faţă de Regele Mihai ca uns cu Mirul Sfânt“.

În noul context politic şi situaţional, problema monarhică a readus în discuţie structura actului constituţional. Unii jurişti au opinat că valoarea democratică a unei societăţi stă tocmai în aplicarea principiilor democratice incluse în Legea fundamentală. Restricţia prevăzută în Constituţia din 1991 privind imposibilitatea modificării formei de stat este, în opinia acestora, o prevedere nedemocratică, anulând practic şansa progresului politic al generaţiilor viitoare.

(Preluare din volumul „Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989“ – Curtea Veche Publishing, București, 2015–. Autorul Alexandru Muraru este doctor în științe politice, cercetător științific și cadru didactic în Departamentul de Știinţe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene al Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași)

I s-a retras naționalitatea, i s-a redat demnitatea

Pe data de 22 mai 1948, în ședința Consiliului de Miniștri, s-a decis retragerea „naționalității române“ Regelui Mihai și Reginei Elena. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial cu nr. 122 (Partea 1 B), din 28 mai 1948 (facsimil). Jurnalista Oana Stănciulescu este cea care a prezentat facsimilele pe blogul său.

Iată textul deciziei semnate de Petru Groza:

Publicat în Monitorul Oficial cu nr. 122 (Partea 1 B), din 28 mai,

Consiliul de Miniștri, în ședința din 22 mai 1948, văzând Raportul ministrului Justiției.

În temeiul art. 41, pc. 5, din legea din 19 ianuarie 1939, pentru dobândirea și pierderea naționalității (…),

Decide:

Art. 1

Se retrage naționalitatea română următoarelor persoane:

Mihai de Hohenzollern, fost rege al României,

Elena, mama fostului rege al României,

Elisabeta de Hohenzollern,

Ileana de Habsburg,

Nicolae de Hohenzollern.

Art. 2

D-l ministru al Justiției este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.

Dr. Petru Groza, Avram Bunaciu, Prof. Traian Săvulescu etc.

De remarcat faptul că în 1948 formula oficială de adresare rămăsese „domnule“, nu fusese înlocuită cu „tovarășe“.

Decizia trebuia dusă la îndeplinire de ministrul Justiției.

Abia în anul 1997, premierul de atunci al României, Victor Ciorbea, a abrogat această decizie.

Guvernul României hotărăşte:

HOTĂRÂRE 29 /1997

privind revocarea Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 797 din 22 mai 1948

ARTICOL UNIC

Se revocă Decizia Consiliului de Miniştri nr. 797 din 22 mai 1948, publicată în Monitorul Oficial (Partea I B) nr. 122 din 28 mai 1948.

PRIM-MINISTRU

VICTOR CIORBEA

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.