' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3e%3c/svg%3e){kind=small}
De luni de zile, cînd mă așez la calculator, dau cu ochii de o lucrare a lui Ștefan Râmniceanu. Îmi proptesc privirea de ea și las gîndul să zboare. Este un fel de tablou pe un lemn cu carne de cîțiva centimetri si de culoarea aurului. Este o lucrare în stilul unui basorelief și nu depășește formatul unui bloc de desen. Am tot amînat să-i găsesc un loc pe peretele bibliotecii, mai ales că este lipsit de clasicul inel sau clemă de agățat. L-am așezat pe dușumea, proptit de o canapea, cu gîndul că, într-o bună zi, va avea locul potrivit. Numai că, la prima privire mai atentă, m-am trezit cu deja proverbiala întrebare în cazul artei moderne: Ce, Dumnezeu, reprezintă?
Conturul în relief al ciudățeniei aurii nu este nici simetric, nici în adîncime, ca să reprezinte ceva definit, un obiect sau o călcătură de animal. Pe mijlocul imaginii, în partea de jos, se află un soi de adîncitură, ca o despicătură de unghie la o copită de cerb sau de oaie. La mijloc, se văd cinci fire ca parte dintr-un grilaj miniatural, fără nici o funcție. Pe partea stîngă, are o urmă de călcătură apăsată, iar, în partea dreaptă, o protuberanță ca o umflătură de aur. Aș fi putut să o pun pe seama unui animal fantastic sau preistoric, dacă n-ar fi fost gaura perfect rotundă din partea superioară a compoziției. N-avea cum să fi existat un dinozaur sau un inorog cu un cui sau corn gros de 9-10 centimetri, crescut în vîrful copitei, și nici un animal cu o călcătură care să lase o urmă asimetrică dar cu o gaură cilindrică și cu un fund negru-beznă, de parcă ar fi un vizor într-un mormînt.
Ştefan Râmniceanu şi timpul zidit în trup
De cele mai multe ori, cînd încerc să mă adun la un subiect, sau, să caut o cheie la o ușă închisă, dau drumul la muzică și mă întorc în fața acestei lucrări indescifrabile, pregnantă, de mare impact vizual, dar fără o cheie disponibilă. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe Ștefan Râmniceanu ce reprezintă. În simplitatea răspunsului, se afla însă o groapă și mai adîncă.
–Ce să reprezinte? O urmă!
Dar nu este urmă de om și nici de animal, nici de mecanism și nici de vehicul. Nu arată nici a piatră șlefuită de ape, nici a meteorit, nici a bulgăre de aur, străpuns de o vizetă rotundă. Nu-i nici urmă de farfurie zburătoare și nici călcătură de marțian. Nu arată a nimic din gospodăria sau din viața unui om. Și nici din trecerea unui animal. Vrînd-nevrînd, gîndul m-a dus la iscusința indienilor și a vînătorilor-cititori de urme, la cei care îti spun și vîrsta și greutatea și sexul ursului care a călcat pe acolo, cu două-trei zile înainte. Dar nici ei nu mi-ar fi de mare folos.
Zidul dintre noi
Ar putea fi vorba de o parte dintr-o biserică sau de un castel prăbușit, ceva dintr-o așezare peste care timpul a turnat un praf gros și a țesut vegetație. După sute de priviri asupra lucrării lui Râmniceanu, am renunțat la toate încercările de descifrare epică. Ce poți desluși despre un om cînd stai în mijlocul casei goale pe care a părăsit-o de niște ani? Sau, din mijlocul unui apartament în care au mai locuit cîteva familii și nici acelea nu mai sunt?
Dar, dacă te afli în fața ruinelor acoperite în mare parte de blana cîmpului? Nu vi s-a întîmplat să vă întoarceți la o casă în care ați locuit sau ați copilărit? Ce vă mai spune și despre cine? Și strada pe care se află nu mai duce la aceleași povești! Casa de aur a copilăriei mele s-a prăbușit în urmă cu cîteva decenii. Prunii și perii crescuți peste sunt deja groși și bătrîni. Un străin nu poate spune mai mult decît „parcă în locul acesta ar fi fost o căsuță”. Sau, cu un pic de ochi, să exclame, ar putea fi!
Cu o foame nebună, timpul începe să ștergă urmele de prin toate locurile, în chiar clipa în care le-am părăsit. Le ronțăie cu adevărat și cînd suntem acolo, dar nu avem timp și ochi ca să-i vedem dinții. Această corodare accelerată a născut în noi și dorința de a o stopa. Sau măcar de a o încetini. Oprirea timpului este sinonimă cu schimbarea condiției umane. Puținătatea zilelor între înfloritul mărului și căderea fructului pătruns de vierme a rămas nedezlegată de la începutul mersului în două picioare. De ce? Așa cum nu se văd urme pe drumul păsărilor călătoare, la fel nu rămîn sau se șterg după mersul omului pe pămînt, și el într-un fel de zbor cu glob cu tot.
O oră, o zi sau un an într-o bibliotecă, într-o memorie, într-o poveste, într-o lucrare cioplită sau turnată mai persistă ceva. Apoi, năvălesc și-l acoperă altele. Orice, oricât ar fi de prețios, este măcinat sau împins într-un cotlon, acoperit de praf, înghițit de rugină, supt de umezeală și de frig. Și gata! Nu mai există sau arată alfel, pe jumătate și ciudat, cu alt rost sau fără nici o logică.
Pas de-i citește sensul și de-i întoarce timpul!
Dintre toate semnele de pe pămînt, am rămas cu o minune devenită o urmă de neșters în spiritul uman. Cea a Învierii lui Iisus Hristos!
Domnu’ draga , da drumul la postari,mai las-o incolo de cenzura, ca asta e farmecu’,nu informarea eronata
@maxor:de „Core’ ce zici,promite? „Urlă lugubru la vagoanele…..:)))Rap, rap rap şi zâng, zâng, zâng
E o zi comica ..dar fara Cotescu
Mult mai trist decat sa nu mai redescoperi casa parinteasca si locul unde s-a inaltat mi se pare sa o regasesti intacta si totusi sa iti apara straina…Trist spre inspaimantator intrucat fara tine cel de atunci nimic nu mai este ce-a fost, mult mai vie fiind
amintirea in sine…Amintire care cuprinde nu numai locurile, ci si fiintele dragi si prietenii care le insufletesc…
Adevarat a Inviat!
@Core: esti numai buna de o cina romantica,ai o postare de” imparat si proletar”
„o lucrare cioplita” shi „o minune devenita o urma de nesters in spiritul uman.” Frumos!
Revin cu precizarea de onoare: comentariul de la 14:27 este un fragment din articolul „Zidul dintre noi”, 23 noiembrie 2019, autor Stefan Ramniceanu, 103 comentarii.
Poezia ii apartine:
„VAGOANE
Locuim în mijlocul urii.
Am devenit ca ea,
Animale de pradă,
Târându-se prin sângele nopţii.
Semenul meu şi-a îmbrăcat
Paltonul negru cu nasturi ştantaţi
Dar n-a putut să-şi ascundă coada
Ce-i atingea cizma dreapta,
Din care creşteau gheare şi colţi.
Un lup cu cap mov
Si grade primite
De la Organizaţia haitei,
Urlă lugubru la vagoanele
Ce se îndreaptă
Spre meterezele speranţei.”
Printre comentatori l-am regasit pe
Conu Jorj spune:
22 NOIEMBRIE 2019 LA 16:12
PT.mine lucrurile sunt mai simple ! Voi vota JOHANIS-PNL , pt. ca au in program abolirea sistemului criminal al pensiiloor speciale ! Acest sistem criminal a trasat cu adevarat un zid in societate …bogati si saraci , din condei ! Din condeiul PSD ! Ca mine gindesc milioane de romani ..s-a vazut la 10 nov. se va vedea si la 24 nov ! PS–Strigoiul comunistoid GELU si tovarasii lui , trebuie sa se pregateasca de mari schimbari!
……
Voi ati gonit majoritatea cititorilor de pe acest format Full hd. Ati ramas voi cu voi insiva. Rau este cu rau dar mai rau este fara de rau. Cum veți evolua fara oponenți?
.. societatea românească are datoria să-si exercite forţa critică, să împiedice ca politica să devină o instituţie a prosperităţii personale.
România are nevoie de demnitate, de concordie naţională, de o clasă medie puternică, corect informată în spiritul valorilor morale.
Mandatele prezidenţiale trebuie să justifice o atitudine ireproşabilă faţă de societate, şi mai înseamnă ceva fundamental: o iubire de popor şi ţară.
Preşedintele ar trebui să-i vadă pe cei care îl critică, şi ca exponenţi ai României normale, sau altfel spus, o Românie democratică, care să funcţioneze într-un dialog constructiv, ca emanaţie a întregului popor, nici cel bun, nici cel rău.
Poporul român este unic şi indivizibil, iar Preşedintele, nu este al unui partid politic, el trebuie să asigure coeziunea ţării.
Acest principiu este fundamental într-o democraţie autentică.
Un zid a început să crească în interiorul României. Oare avem nevoie de el, după ce am trăit în spatele cortinei de fier?
Locuim în mijlocul urii.
Am devenit ca ea,
Animale de pradă…
(voi reveni)
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/9/98/Cavalerul_hitit_-_autor_Aleodor_Manolea.jpg/693px-Cavalerul_hitit_-_autor_Aleodor_Manolea.jpg?
-exact:
maxtor vede acelasi lucru!
(la nudiste vei vedea si nudisti)
Stranie căderea din timp a maestrului Nistorescu pentru a șterpeli câteva crâmpeie din acest timp, necesare contemplării la fel de stranie a lucrării lui Râmniceanu, cel puțin după parcurgerea descrierii tabloului pe lemn. Cât despre strădaniile omului de a capta timpul în tipare imuabile, încastrate în eternitate, exemplele istorice, științifice, artistice și religioase abundă. Fizica cuantică, prin ecuația lui Wheeler-DeWitt ar nega existența timpului, realitatea fiind compusă din succesiuni rapide de instantanee neconectate între ele de spațiu-timp. Arta parcă, dar și arhitectura monumentală, ar circumscrie cel mai frapant crâmpeie de timp încremenite în operă. Ca să-mi închei excursul în puțul gândirii despre editorialul prezent, care deja aparține trecutului din momentul publicării, dacă devenirea hegeliană a spiritului uman este pânza pe care timpul pictează neîncetat, fără îndoială că Iisus Hristos este indiscutabil capodopera sa.
Sunt urme din sufletele noastre. Daca as avea acea sculptura pe care o descrieti, cred ca as putea asocia „urmele” cu „ranile” pe care mi le-au provocat unii, cu bucuriile pe care mi le-au provocat altii…
Sufletul omului este plin de urme.
Sarbatori binecuvantate!
Urma timpului este un alt nume pe care îl putem da memoriei sale. Când imaginile se suprapun în minte, acoperă în straturi groase pe cele dinainte. Doar unele dintre ele îşi găsesc cu greu loc spre suprafață, sub forma unor izvoare de apă vie, spre a se întâlni cu viața, cu adevărul şi realitatea ce uneori stau mândre şi falnice, mai mult moarte decât vii, …deasupra.