Risipirea și regăsirea românilor

După două zile pe străzile Londrei, m-am trezit că mă colindă o întrebare oarecum comică‎: unde sunt englezii? În plimbările noastre pe marile bulevarde, am dat peste indieni și arabi, parcă mai mulți ca altădată, peste români și polonezi, alcătuind împreună un fel de culoare estică a orașului, am întîlnit africani și tot soiul de nații cu trăsături din Maya și din indienii americani. Numai englezi, nu. Pe domnul cu geantă, pălărie și umbrelă, cu față de funcționar sau de lucrător în bancă, l-am întîlnit doar în Canary Warf, cel mai tare cartier de business al Londrei, condus de fostul nostru compatriot Iacobescu, sau pe străzile de superlux, cum ar fi Sloane, Regent sau King’s Road.

Londra este cel mai pestriț oraș al lumii, în care englezii se văd din ce în ce mai puțin. Prin anumite locuri ai impresia că Londra este un fel de adunătură planetară. Culmea, și în care românii sunt deja o minoritate importantă. Oriunde te învîrţi, dai peste români tineri din țara noastră. Mai ales în servicii, la magazine și restaurante, în hoteluri și bănci. Prezența lor mi s-a părut a fi o surpriză teribil de plăcută. Vorbesc o engleză fluentă, sunt tineri și arată bine. Și nu trădează ifose și nici nu răspund înțepat. Cerșetori cu iz de români din Ferentari n-am prea întîlnit. În schimb acești români tineri și prietenoși pot fi întîlniți prin toată Londra. În ciuda tărăboiului stîrnit de pericolul invaziei românești în capitala Angliei, rezultatul este exact contrariul. Din ce-am înțeles eu în cîteva zile, a fi român este deja o marcă bună, o identitate stimabilă. O cercetătoare româncă tînără a primit un premiu pentru robotică din partea Reginei.

Alina Cojocaru este Alina Cojocaru, adică o mare stea a baletului, chiar dacă acum, după cele petrecute la Opera Română, este supărată pe România. Remus Azoiței este un‎ violonist care dă super-recitaluri. Și lista numelor de români de succes poate continua pe pagini întregi, dar cei mai vizibili sunt tinerii între 20 și 35 de ani, noua generaţie de români plecați la muncă. Muncesc serios de dimineața pînă seara și cîștigă în jur de 1.000 de lire. Rămîn cu cît pot, dar mai ales cu un alt mod de a fi și de a gîndi, de care România are neapărată nevoie.

Miercuri seară, la ICR Londra din 1 Belgrave‎ Square, aflat într-unul dintre cele mai elegante cartiere ale orașului, s-a desfășurat prima ediție a premiilor „Brâncoveanu“ organizată în străinătate de Fundația Alexandrion. Pe site-ul Cotidianul.ro și în ediția tipărită a ziarului puteți afla numele premiaților, celor cărora Andrei Marga (vicepreședinte al juriului) și Nawaf Salameh le-a înmînat trofee şi diplome. Cîte nu se pot spune despre Nelly Miricioiu, despre Remus Azoiței sau despre românii care au izbutit în businessul englez (Nichifor Boca)!

Aleg să scriu cîteva rînduri despre un englez dintre atîția alții care au participat la decernarea premiilor. Este vorba despre Lordul Watson of Richemond. Lordul Watson este o somitate engleză și se trage dintr-o familie la fel de celebră. A fost conducător de televiziuni și agenții de media, de mari companii, comitete și comiții engleze sau europene, la Bruxelles sau în Camera Lorzilor. Lordul Watson a venit singur la ICR‎, fără bodyguarzi și fără surle și trîmbițe. Dacă o doamnă de la Ambasada României nu l-ar fi cunoscut și nu l-ar fi dus la ambasadorul Dan Mihalache, nimeni nu și-ar fi dat seama de prezența sa. Purta un loden lung, potrivit pentru vremea tipic englezească de afară, și ţinea în mână o pungă de plastic în care își cumpărase ceva. A ascultat cu atenție prezentarea premianților, a urmărit decernările și apoi, la fel de discret cum a venit, a părăsit peisajul sărbătoresc din monumentala clădire a Institutului Cultural Român din Londra.

Editorialul complet în ziarul Cotidianul de vineri versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile – sau varianta digitală.