O sală cu gradene, cu un generos spaţiu pentru joc, cu structură minimalistă. Un decor sugestiv, format din numai câteva piese de mobilier o canapea, o masă de machiaj, a cărei oglindă devine element al comunicării, un scaun, o floare, un tablou. Un personaj feminin întors dintr-o călătorie. Fiecare dintre ele trebuie să-şi găsească un loc. În încăperea sugerată sau în viaţă.
Aşa începe cel mai recent spectacol, „Iunia”, al Teatrului „Masca”, prezentat la inaugurarea noii săli, „Jacques Lecoq”.
O poveste spusă prin gesturi, prin expresia corpului, prin succesiunea stărilor de spirit pe figura protagonistei. O reflecţie, când tristă, când visătoare, când încărcată de violenţa regretelor vieţii de artist. Anamaria Pîslaru, interpreta cântăreţei ajunse la maturitate, este excelentă în comunicarea sentimentelor care trebuie să înfiripe în mintea spectatorului acţiunea piesei, istoria unei vieţi pe scenă, devenită aproape amintire, şi a celeilalte vieţi, de zi cu zi, marcată de singurătate, de regrete, de disperare.
Câteva momente sunt revelatoare. Alternanţa sticlei de alcool şi a ţigării cu refacerea măştii artistului în faţa mesei de machiaj, în dorinţa de a reintra într-o lume definitorie pentru personaj, zâmbetul nostalgic urmat de distrugerea fotografiilor din album, peruca menită să readucă un crâmpei de viaţă şi disperarea trupului inert de pe podea construiesc o existenţă în moment de cumpănă, în care vârsta şi singurătatea preiau controlul.
Un alter ego al personajului (dansat de Ioana Macarie) limpezeşte povestea. Tinereţea, euforia spectacolului, efortul scenei, momentele de exuberanţă şi cele de îndoială izbucnesc din dansul personajului rămas tot timpul în planul secund al scenei, cel al memoriei. Gesturile celor două interprete sunt de multe ori „în oglindă”, diferenţa fiind marcată numai de ritm şi de mijloacele diferite de expresie.
Proiecţia video, lumina şi muzica devin la rândul lor actori. Mai ales muzica, marcând, uneori aproape independent de gesturile personajului, atmosfera, dialogând cu sentimentele acestuia, în consens sau în contradictoriu, ca într-o sfâşietoare piesă de jazz. Proiecţia video introduce elemente noi în desfăşurarea scenelor, întregul căpătând structura unui spectacol de teatru-film.
Reuşita spectacolului se datorează mai multor factori. Ideea în sine se adresează unui mare număr de spectatori din zilele noastre, oameni, mai ales femei, a căror carieră impietează asupra vieţii personale, ale căror succese profesionale lasă loc, la o anumită vârstă, regretelor pentru zone pierdute ale existenţei (intimitatea vieţii de familie, copiii) şi spaimei de singurătate. Dar cea mai importantă este prestaţia celor două interprete. Cu o serioasă experienţă în teatrul nonverbal, de expresie corporală, achiziţionată la Teatrul „Masca” (unde acum şi predă lecţii de actorie), dar şi în stagii în Germania, cu Peter Mim, în Italia, cu Michele Modesto Casarini, în Cehia, cu Milan Sladek, în Franţa, la „Théâtre du Mouvement”, cu Claure Heggen şi Yves Marc, lucrând în domeniul dansului contemporan cu Ioan Tugearu, actriţa excelează în plastica gestuală, în mimică, cu un registru mergând de la mască la „expresionismul” trăirii. Nici măcar o frântură de gest nu este gratuită, relaţia între idee şi transpunerea ei scenică beneficiind, în egală măsură, de afect şi de inteligenţa scenică.
Anamaria Pîslaru
Coregrafa şi dansatoarea Ioana Macarie, care este şi autorul spectacolului, îmbină poezia dansului cu precizia încorporării lui în logica tramei. Întreaga „dublare” a personajului cântăreţei, a cărei memorie o întruchipează, creează un plan paralel, construit perfect în sine, dar acordat la milimetru cu evoluţia poveştii. Graţie, expresivitate, muzicalitate, viteză sau cădere ritmează amintirile, trăirile, bucuria sau deznădejdea.
Spectacolul de introspecţie şi-a găsit poate cea mai bună formă de exprimare scenică: lipsa cuvintelor într-un proces care, oricum, se petrece întotdeauna interior, dar care marchează gesturile, paşii, ridurile, gesturile obişnuite. Ce alt spectacol era oare mai potrivit pentru inaugurarea unei săli purtând numele maestrului plasticităţii corporale, al mimei şi al rolului măştii în demersul teatral?
Rămas singular în lumea scenei româneşti, Teatrul „Masca” îşi onorează în spectacolul „Iunia” programul estetic, potrivit căruia trupul actorului devine protagonist şi vehicul al eternelor emoţii omeneşti.
