România la cheremul bătăliei dintre Udrea și Ponta

Privind evenimentele din ultima perioadă, devine din ce în ce mai clar că Mafia a jucat, în ultimii ani, la două capete, astfel încât, indiferent cum ar fi votat cetățenii, interesele să nu-i fie afectate. În 2014, alternativa la tăntălău era pămpălăul, ambii cu părțile moi ținute în menghina „sistemului”, ambii șantajabili, practic, niște „ungureni”. La fel, în 2009, alternativa la dementul bețiv fusese prostănacul, și acesta ușor de apucat, după cum de altfel s-a și văzut. Am putea merge mai în urmă, probabil că și tribunul, dacă ar fi câștigat alegerile în dauna despotului luminat, în scurt timp ar fi devenit un mielușel care să pască ce trebuie pe imașul băieților cu ochii albaștri.

Dacă până în 2004 echilibrul era menținut oarecum ca urmare a luptelor pentru supremația internă între diversele grupări mafiote (a se citi SRI, SIE etc.) care activau în regimul sfidător al lui Adrian Năstase, în care tâlhărirea resurselor se făcea cu opulență, la vedere, la lumina zilei, odată cu aderarea la NATO și predarea totală (inclusiv a rețelelor de agenți) a serviciilor către alianță, acesta s-a rupt, România devenind, în mod paradoxal, lipsită complet de apărare. Făcând o paralelă între serviciile secrete și sistemul imunitar, acesta a fost anihilat și virusat pe model similar SIDA: infectarea inițial a receptorilor CD4 și ulterior a limfocitelor, macrofagelor etc., adică exact a elementelor de apărare a gazdei. Din acest moment, problema s-a transformat, din una internă, în una internațională, la fel și devalizarea resurselor. Concomitent, capii Mafiei autohtone au intrat la stăpân și, deși nu mai stabileau ei muzica, ci licuriciul mai mare, rămăseseră totuși cu o oarecare autonomie, primind felii de tort consistente în schimbul capitulării necondiționate, motiv pentru care luptele dintre diversele facțiuni au continuat, nu numai pentru o felie mai mare, dar și pentru a intra în grațiile noului stăpân. Altădată unul dintre cele mai respectate servicii de informații, SRI a avut nevoie imediat de o tentativă de recredibilizare prin rezolvarea unei crize artificial create, cum a fost aceea a jurnaliștilor luați ostatici în Irak. Recredibilizarea nu a avut succesul scontat, în schimb ceea ce s-a reușit a fost impunerea lui Florian Coldea ca placă turnantă a intereselor străine în România și, practic, câștigarea bătăliei cu celelalte grupări mafiote și punerea bazelor noului stat paralel. Un efect tardiv al înfrângerii uneia dintre clicile de gangsteri, dar vizibil și pentru simplii cetățeni, a fost desființarea DIPI („doi și-un sfert”) în 2016 de către guvernul Cioloș.

Totodată, era nevoie de modificări și pe scena circului politic de fațadă. Iată ce spune fostul președinte Emil Constantinescu: „În acel moment (2004), structurile securisto-comuniste împotriva cărora am luptat în primul deceniu după prăbuşirea regimului comunist în România au hotărât că este mai bine pentru ele să lucreze în numele unor partide de dreapta. Şi au făcut aceste lucruri trimiţând un semnal foarte precis. Un partid de stânga s-a transformat, într-un congres, în câteva minute şi în unanimitate, într-un partid de dreapta pentru a termina definitiv cu această ideologie în România şi pentru a intra prin fals şi uzurpare în Partidul Popular European. Acest partid avea să fie condus de un om care slujise în timpul comunismului Securitatea şi avea un statut de nomenclaturist. (…) Acea persoană a devenit apoi preşedintele României.”
Cum și lui Băsescu i se urcase la cap, pe lângă unele substanțe, iluzia puterii nelimitate, a fost nevoie să i se arate cine e șeful, mijlocul folosit fiind cel clasic: modificarea raportului de putere prin migrarea unui trădător de rezervă dintr-o parte în cealaltă a tablei de șah; așa a căzut guvernul Ungureanu, ca urmare a mutării nebunului „interes național” la G7, cu șah la celălalt nebun, cel care se credea Rege. Sistemul l-a băgat pe Băsescu la garaj doar temporar, deoarece pericolul rămnânerii lui Antonescu la Cotroceni ar fi fost prea mare, deși acesta stătuse cuminte și făcuse pe prostul în perioada interimatului.
Revenind la Victor Ponta, ultimii doi ani au arătat destul de evident (dacă mai era nevoie după trădarea din toamna lui 2012) că nimic nu ar fi decurs altfel chiar dacă el ar fi fost alesul băieților pentru postul de președinte al țării, pentru ei era o situație de win-win, cu singura dificultate că fusese necesară eliminarea lui Crin Antonescu în prealabil.
Echilibrul rupt în 2004 a fost restabilit în 2016 prin alegerea lui Donald Trump la Casa Albă și apariția intereselor divergente dintre Statele Unite și Germania, ceea ce a provocat și o oarecare derută a statului paralel consolidat între timp, destabilizându-l. Fără acest eveniment, ar fi fost imposibile micile bătălii câștigate în drumul către restabilirea democrației în pofida grupului infracțional organizat care a acaparat puterea folosindu-se de procurori și de judecătorii șantajați ca urmare a confiscării arhivei SIPA.

În acest context, Victor Ponta beneficiază de protecție maximă din partea „statului mafiot” (cum îl denumea cel care l-a desăvârșit) deoarece este singura speranță de recuperare a terenului pierdut, singurul care poate să schimbe majoritatea parlamentară prin racolarea, prin diverse mijloace, a deputaților și senatorilor PSD. Acest lucru s-a văzut după ce Elena Udrea s-a apucat, din Costa Rica, să devoaleze o mică parte din șpăgile pe care ea și Dorin Cocoș le-au plasat inclusiv lui Ponta, ceea ce poate produce daune importante. Este dificil de explicat de ce acest atac a fost declanșat acum; ori Elena Udrea nu a înțeles, ori, din contra, a înțeles că toate resursele sistemului sunt canalizate acum către Victor Ponta pentru a convinge cât mai mulți parlamentari să treacă la un partid care nu se știe dacă va trece pragul electoral de 5%, dar este extrem de important în perspectiva debarcării actualului guvern. Este de remarcat că dosarul Elenei Udrea este singura cauză în care contestația în anulare pe tema completurilor de cinci nu a fost admisă, iar judecătorii au ales să nu se supună legii și hotărârilor obligatorii (?) ale Curții Constituționale. Ba, mai mult, o într-o țară în care elitele intelectuale premiază torționarii, iar aceștia transmit mai departe premiile către fostele victime (Ionesco, Orwell, Kafka ar fi invidioși), judecătorii păpușari de la Instanța Supremă întreabă Curtea de Justiție a Uniunii Europene dacă deciziile CCR sunt obligatorii sau nu, cu alte cuvinte dacă pe teritoriul unei țări se aplică sau nu Constituția acesteia! Dacă această sesizare halucinantă, care nesocotește în mod flagrant Constituția României, ar avea câștig de cauză (prin implicarea serviciilor „prietene” care să determine CJUE să decidă că instanțele din România pot ignora deciziile CCR), atunci va începe cu adevărat dictatura statului mafiot.

Răzvan Constantinescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.