România rurală. Şi reală

Un bărbat trecut puţin de 50 de ani şi îmbrăcat cu pantaloni de stofă şi cu cămaşă, ca şi cum s-ar fi pregătit de-o bere la bufet, stă pe una din cele şase bănci ale parcului. Stă şi se uită pe telefonul mobil, în timp ce caprele cu care a venit pasc undeva la vreo 10 metri. Ca să nu fugă, cele două capre sînt legate între ele cu o frînghie.

Deasupra parcului, pe o limbă de pămînt arsă pe jumătate de soare este parcat microbuzul şcolar cu roata dreapta faţă dezumflată. În liniştea prînzului ceva scârţie în microbuz. Probabil că se dezmorţeşte o roată dinţată care nu s-a mai învîrtit de când s-a încheiat anul şcolar. Peste drum, un bărbat mută un aspersor de colo-colo, în speranţa că stropii de apă vor ajunge şi la cele patru tufe de trandafiri care străjuiesc un bust. Coboară până la poartă şi-i spune căruţaşului că l-a căutat aseară să-i aducă ce i-a promis, dar nu l-a găsit. Pe seară va trece din nou. După care, angajatul şcolii ia o roabă şi se întoarce cu ea plină cu bucăţi de lemn.

Din când în cînd, trece câte o maşină. Cele mai acătării au numere de Bucureşti sau de străinătate.

În apropiere, o clădire cu două intrări este şi magazin mixt şi cafe-bar. O apă minerală la jumătate care la un bar din oraş costă 5 lei se vinde cu numai 1,7 lei, iar un pachet de şerveţele umede care la magazinul de cartier face 2 lei se vinde cu doar 1 leu. Toaleta? Peste drum. O cabină din lemn fără vreun cui de închidere pe interior, care adăposteşte o gaură făcută în pămînt în jurul căreia a fost turnat ciment.

Asfaltul se termină pe vîrful dealului unde clădirea fostului CAP aşteaptă o ultimă palmă din partea vreunei furtuni pentru a-şi da sfîrşitul. Pe dreapta, stau la gard cîţiva trandafiri şi pomi fructiferi care se uită spre cer să vadă dacă se adună nori de ploaie şi care îi privesc plictisiţi pe puţinii trecători care fac cărare prin praful gros de o palmă pe drumul care duce nicăieri. Grădina aceea frumoasă este a directorului. Care director? Directorul şcolii. Dar l-au schimbat din funcţie. A rămas numai profesor de istorie şi geografie.

Preotul e de prin Bacău. Nevasta lui a fost aleasă în funcţia de primar. Da, dar a cîştigat pentru că a adus vreo 50-60 de flotanţi, fix numărul de voturi care a făcut diferenţa. E adevărat că ea a asfaltat drumul până la cimitir, însă proiectele au fost făcute de fostul primar.

Depozitul ecologic de gunoi încă nu a fost deschis. Ştiu eu, pentru că mai mulţi cunoscuţi de-ai mei au vrut să se angajeze acolo, dar n-au putut pentru că nu-i dat drumul. Dar o să vezi tu când o să se deschidă. Drumul e îngust şi nu încap două maşini din alea mari de gunoi să treacă una pe lîngă alta. La masa pregătită după slujba de pomenire de la cimitir s-a mîncat, s-a băut şi s-a vorbit: despre rude, despre vreme, despre Simona Halep şi despre stupi. Nimic despre Iohannis, Dragnea, Piaţa Victoriei, gaze lacrimogene, jandarmi şi procurori militari.

Dacă tot vă interesează, este vorba despre secvenţe dintr-o comună din judeţul Vaslui, dintr-o zi de sîmbătă. N-are nicio importanţă numele comunei vasluiene, pentru că Vasluiul e România, iar România e Vasluiul. Asta este România rurală. Şi reală.