Rudolf Steiner. Viaţa şi opera-cronică de S. Lavric

Peter Selg, Rudolf Steiner. Viaţa şi opera (7 volume), traducere din germană de Delia Popescu, Univers Enciclopedic Gold&Triade, Bucureşti, 2016

-o cronică de Sorin Lavric

Litigiul heruvimic

Cine se compară cu Rudolf Steiner simte prea bine că lupta e inegală. E cum ai pune o scamă de puf să se măsoare cu un munte de cristal, prăpastia de viziune fiind atît de mare încît invariabil vei căpăta gustul umilinţei: e sentimenul de neputinţă în faţa unei opere căreia nu-i poţi verifica ideile. Pe deasupra, dacă ce spune Steiner este chiar adevărul, atunci toţi sîntem în naufragiu viager: fiinţe oarbe plutind alandala într-o apă a vieţii căreia nu-i bănuim sensul. Un cîrd de lilieci agitîndu-se noaptea nu ar fi atinşi de o cecitate mai mare decît cea a cititorilor moderni care îi deschid cărţile.

Dar cel mai dureros este că handicapul ce te rupe de Steiner nu ţine de achiziţie, ci de intuiţie. Nu efortul depus în vederea erudiţiei te separă de el, ci înzestrarea congenitală graţie căreia insul s-a născut sub un toptan de dărnicie divină. Steiner vedea lumi invizibile nouă. Avea un ochi lăuntric căscat spre abisuri la care muritorii nici nu visează. În chip nativ, Steiner avea de-a gata o sumă de însuşiri pentru care pînă şi serafimii s-ar fi cuvenit să-l invidieze. Primul impuls e să-ţi spui că nici măcar nu a fost meritul lui, aşa brodit invers cum i-a fost dat să fie. Talanţii pe care i-a primit au fost atît de mulţi că nici o hărnicie filosofică nu-l poate ajunge din urmă. Inechitatea e totală, semn că la Dumnezeu filantropia cu care ne priveşte nu coincide cu egalitatea în faţa lui.

E îndeajuns să spun că la Steiner trecerea din starea de veghe în starea de somn nu cerea abolirea conştiinţei, austriacul dormind în stare de trezie, ceea ce înseamnă că îşi contempla visele cu luciditatea celui care vede pelicule de film. Privilegiul de a nu-şi comuta mintea din regimul de zi (vigilenţa) în regimul de noapte (visul) îi dădea hramul unui zărghit cu puteri clarvăzătoare. O ţicneală elevată de ins născut sub un berechet de daruri cereşti. Steiner ţinea minte toate visele în cursul cărora călătorea printre eoni, duhuri, cicluri astrale sau tărîmuri de Ahriman (duhul rău).

La gîndul triplei distincţii între trup somatic, astral şi spiritual nu a ajuns în virtutea unor speculaţii filosofice, ci contemplînd de-a dreptul „cojile“ de spirit din om. La el, teoria nu e plăsmuire de idei, ci vederea la propriu a ideilor cu pricina. El descrie ce vede, fără nici o ingerinţă deformatoare a imaginaţiei. Nu pluteşte în fantezii, ci se mişcă în contemplaţii. Ceea ce pentru noi ar fi vedenii dubioase, la el sunt vederi clare. Drama este că afirmaţiile nu i le poţi verifica, întrucît îţi lipsesc antenele menite a le percepe sursa din care vin.

Steiner şi-a dat seama de timpuriu că avea altă stofă decît semenii. Avea şapte ani (în 1868) şi se afla în gara Pottschach, lîngă Viena, în a cărei staţie tatăl lucra ca funcţionar de cale ferată. În sala goală, unde băiatul stătea cuminte pe o bancă, pe uşă a intrat o doamnă ale cărei gesturi îi cereau ajutorul. Copilul a privit-o uimit, iar după puţinele cuvinte cu care l-a rugat s-o ajute, doamna s-a făcut nevăzută, dar nu oricum, ci intrînd în soba din încăpere. Copilul a dat fuga la taică-su şi l-a întrebat: „A păţit ceva mătuşa?“ Băiatul nu o văzuse niciodată pe sora mamei, dar flerul îi şoptea că despre ea era vorba. Tatăl l-a privit nedumerit, şi-a încruntat fruntea şi l-a trimis la plimbare. Peste două zile primea o telegramă în care era înştiinţat că sora soţiei se sinucisese.

Al doilea episod cu alură nefirească s-a petrecut la Viena, pe 10 ianuarie 1881, cînd student fiind la Şcoala Tehnică Superioară, Steiner s-a aşezat seara în pat, avînd în gînd o vorbă a lui Schelling: „Avem cu toţii o capacitate minunată, tainică, de a ne retrage din schimbările timpului în sinea noastră cea mai lăuntrică, dezbrăcată de tot ce i s-a adăugat din afară, şi de a contempla acolo veşnicul din noi sub forma imuabilului.“ (p. 158, vol. I). Ce a urmat a fost o noapte albă în care studentul s-a cufundat în matca spirituală pe care o purta în sine. Atunci a înţeles că gîndirea nu este o secreţie a creierului, ci prelungirea unui cîmp spiritual aflat pretutindeni: în natură, în animale, în plante, în oameni. Din acea zi, mefienţa faţă de ştiinţe (mecanica şi biologia îndeosebi), al căror tipar explicativ reducea superiorul la inferior şi spiritul la materie, s-a preschimbat în principiu de conduită. Cu vorbele lui, ştiinţa este un „eşfodaj de carton“, materia este o ficţiune, iar darwinismul o obtuzitate biologică.

Rezerva faţă de ştiinţe îi va insufla preferinţa pentru lucrările pe care Goethe le dedicase originii plantelor şi teoriei culorilor. În timp ce în Goethe fizicienii vedeau o mostră de diletantism, Steiner găsea o clarviziune de ordin spiritual. Simpatia faţă de poet a mers pînă la îngrijirea editorială a celor trei cărţi „ştiinţifice“al căror original le-a găsit în arhiva din Weimar. Ba mai mult, Steiner a ţinut un șir de conferinţe inspirate de doctrina lui Goethe. Ca detaliu pitoresc, Steiner a venit în Transilvania în decembrie 1889, unde a ţinut la Sibiu, în faţa comunităţii saşilor, o prelegere despre „Femeia în lumina concepţiei despre lume a lui Goethe“. (p. 314, ibidem)

A povesti aici viaţa lui Steiner ar fi oţios. E îndeajuns să spun că lui Peter Selg, medic psihiatru, directorul Institutului pentru Cercetări Fundamentale în Antroposofie din Arlesheim (Elveţia), i-au trebuit şapte volume pentru a-i acoperi biografia, alături de operă. Mă mărginesc la un ultim episod de ţicneală clarvăzătoare. Dîndu-şi seama că oamenii de rînd nu-i înţeleg doctrina, Steiner a început să-şi ilustreze viziunea prin piese de teatru, pe care le numea „drame-mistere“: un şir de vodeviluri în care personajele vorbeau în dodii patetice despre încleştarea spiritelor. Cum efectul asupra publicului era firav, Steiner şi-a pus eşecul pe seama lipsei unui spaţiu potrivit, drept care s-a apucat să-şi construiască propriul teatru, un soi de bazilică a cărei schiţă arhitectonică a creionat-o. Din cauza împotrivirii catolicilor din Germania şi Austria, Steiner s-a mutat în Elveţia, unde şi-a ridicat edificiul ecleziatico-teatral la Dornach, o mică localitate din apropiere de Basel. Bazilicii i-a dat numele de „Goetheanum“, în cinstea poetului căruia pînă şi francezii, cu un nod în gît după victoria lui Bismarck, îi recunoscuseră geniul.

Dincolo de detalii biografice, aluatul din care a fost croit Steiner rămîne sub dunga misterului. Creştineşte vorbind, gînditorul a fost eretic, ştiinţific vorbind, diletant, iar omeneşte vorbind, dus cu pluta. Numai că Şcoala Waldorf nu e fantasmagorie de şarlatan, cum nici antroposofia pe care a întemeiat-o nu e abureală incoerentă. Dar cum gîndurile îi sunt pînă într-atît de rupte de lume încît nu le poţi verifica, nu-ţi rămîne decît să-l consideri un iniţiat lovit de streche celestă. Un vizionar cu repulsie faţă de ştiinţă, un logofăt de taină care şi-a năimit sufletul duhurilor de dincolo. Un fantast ipotecîndu-şi inima în numele unor stafii imperceptibile, un răpit în duh aflîndu-se în litigiu heruvimic cu feţele bisericeşti. Un energumen căruia fiecare vis trăit pe trezie îi rodea sufletul precum un cariu nocturn de care nu putea scăpa. Un cap sucit de başibuzuc arian, luptîndu-se cu ahrimani, demoni şi vîrcolaci pe care numai el îi vedea.

Cînd îi priveşti chipul din fotografii, te întîmpină un conţopist cu pielea luminoasă, ca un prapur întins pe o tigvă ovală. Ochii îi sunt largi, cu pupila căscată în gol, asemenea somnambulilor cărora ambianţa le e indiferentă. Umoarea ce-i răzbate în fizionomie e de candoare copilărească, un soi de curăţenie naivă, ca a acelora care nu au apucat să se spurce cu bucuriile lumeşti. În schimb are farafastîc de bosă intelectuală, cu damful inteligenţei ieşindu-i prin pori. În plus, Steiner e ingenuu în sens moral: pare bunătatea întruchipată, un înger benign în conturul unei feţe bonome. Nu e nici berbant focos, nici mercenar fioros, nici monah cu iz smerit. E un blajin cu mină de pasăre mirată, avînd ceva din alura uimit-speriată a feţei lui Blaga.

Din scris nu poţi pricepe de unde îi venea înrîurirea copleşitoare asupra apropiaţilor. Dacă avea artă retorică, ea nu se regăseşte în texte, al căror ton senin e de cazanie pedagogică, multă şi diluată, fără nerv de persuasiune. Steiner e genul de învăţat atît de sigur pe certitudinile lui, încît nici măcar nu mai vrea să convingă cu trucuri estetice. Deşi scrie clar, în expresii generale, impresia e că nu poate pune punctul pe „i“, lungind pelteaua din neputinţa de a o concentra în formule precise. E un luminat cuminte, fără patos vulcanic şi fără farmec în cuvinte. Oricum, o apariţie de legendă căreia Peter Selg îi închină o migăloasă exegeză.