Ce-i caracterizează: solidaritatea operei minore, răspunsuri unanime la comanda partidului sau a Securităţii, adaptarea facilă după revoluţia ratată, numită impropriu anticomunistă, şi lipsa oricărei viziuni originale.
Revoluţia din 1989 ar putea fi numită mai degrabă revoluţie pro comunistă fiindcă marii profitori vin din rândurile Partidului Comunist şi ale Securităţii. Şi-au construit feude bazate pe reţeta ideologiei comuniste, iar copiii şi nepoţii lor vor moşteni aceste feude culturale sau economice.
Aceştia alcătuiesc un baraj împotriva oamenilor morali şi talentaţi. Până nu se va aplica legea lustraţiei, fără concesii, până nu părăsesc spaţiul feudal, totul va fi o deplină subvaloare: culturală, economică, morală şi etică.
Prezentăm selectiv câteva dintre textele unor personaje cărora ar fi trebuit să le plesnească obrazul de ruşine dacă ar fi posedat vreun obraz. Antologarea este selectivă, dar demonstrativă şi în sensul rău al cuvântului. Textele antologate aici sunt demne de selecţia lui Virgil Ierunca.
Nicolae Manolescu se lamenta în anii ’60 că tinerii studenţi întorc spatele realismului socialist: „(…) tinerii autori nu mai descoperă lumea socialistă, în luptă cu vechi inerţii şi rezerve, ci trăiesc în singura lume pe care au cunoscut-o. şi nu fac un efort – ca, la început, scriitorii generaţiilor vechi – de a-şi însuşi această lume; valorile ei sunt de la bun început ale lor. (…) E observată cu mai multă acuitate transformarea morală a omului în condiţiile înaintării societăţii spre comunism. Aceasta atrage, firesc, dezvăluirea unor procese necunoscute, care pot părea ciudate la început, dar care au sfârşit prin a impune şi prin a corija pe toată lumea” (Nicolae Manolescu, „Tinerii nuvelişti în literatura română de azi”, „Viaţa Studenţească”, anul IX, nr. 22, 9 ianuarie 1965, p. 13).
Ion Ianoşi, în poziţia de apărător fervent al ideologiei marxiste: „Indicaţiile cuprinse în cuvântarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa de partid a oraşului Bucureşti stau la temelia atitudinii noastre faţă de literatura occidentală. Sântem împotriva minimei rezistenţe, a soluţiilor comode, a simplificărilor, pentru o cercetare ştiinţifică obiectivă, adică marxist-leninistă, a tuturor fenomenelor literare, oricât de contradictorii ar fi ele. Principiile noastre sunt maleabile dar ferme, cuprinzătoare dar precise. Ele cer şi respingerea îngustimii sociologist-vulgare şi respingerea pseudologicii liberaliste, obiectiviste. (…) Comunismul pune totul în slujba omului, el este forma supremă a umanismului. În nobila noastră luptă recunoaştem aliaţi în toţi umaniştii veritabili (…) chiar dacă umanismul lor e limitat, contradictoriu. (…) În valorificarea marxist-leninistă a literaturii occidentale, vom ţine cont permanent de acest criteriu etic-estetic esenţial: valoarea, menirea, soarta, Omul!” (Ion Ianoşi, „Gazeta Literară”, anul XI, nr. 15, 9 aprilie 1964, p. 4).
Cităm din Angajamentul solemn, semnat de Andrei Pleşu, faţă de PCR: „Mă angajez solemn, în faţa tovarăşilor mei, a partidului şi întregului popor să servesc cu credinţă cauza partidului…
Mă oblig să îndeplinesc fără şovăire însărcinările date de partid, să respect în toate împrejurările programul şi statutul Partidului, linia politică generală.
Mă angajez să nu întreprind nimic care să dăuneze Partidului – patriei, poporului, să fac totul pentru întărirea unităţii partidului, pentru creşterea rolului său conducător”.
Ce a semnat Andrei Pleşu în formularul sectei (spicuiri): „Furnizez aceste Informaţii de bunăvoie, în vederea obţinerii întrevederii care precede instruirea personală… Sunt conştient de importanţa întâlnirilor ulterioare… Sunt întru-totul de acord şi mă angajez să nu dau şi să nu dezvălui nimănui sistemul «Mantra» şi nici instrucţiunile ce-mi vor fi date pentru utilizarea acestui sistem. Sunt, de asemenea, de acord să nu dezvălui, să nu instruiesc în tehnica desitaţiei, înainte de a fi primit din partea şefului sectei (Maharishi) calificarea de profesor (Guru)”.
Poeta Maria Banuş continuă să publice şi azi, trecând sub tăcere lucrări mai vechi precum: „(…) Sânt 15 ani de la naţionalizare. 15 ani de când sub conducerea partidului, clasa muncitoare şi poporul întreg au devenit stăpâne pe fabrici, pe maşini şi unelte, au reconstruit şi mărit industria veche, au creat o industrie nouă, modernă, au făcut din ţara noastră un stat liber, înfloritor, admirat peste mări şi ţări” (Maria Banuş, „Lumina din fabrici”, „Gazeta literară”, anul X, 13 iunie 1963, nr. 24, p. 1)
Sau: „(…) Cum să nu strig spre mileniu:/ Partidul, Partidul e forţa!/ Uniţi, muncitorii sânt geniu/ Sânt soarele, forţa” (Maria Banuş, „Creaţie”, „Gazeta literară”, anul VIII, nr. 19, 4 mai 1961, p. 1).
Un autor considerat astăzi de succes, de colegii de generaţie, este dl Constantin Ţoiu, care a lăsat în urmă vetusta conştiinţă socialistă: „(…) Cum a crescut la noi conştiinţa socialistă? Clipeşte obosit din genele prăfuite Ilie Badea, brigadierul. Abia s-a întors de la câmp. (…) S-a lăsat seara. Oamenii forfotesc prin curtea sediului. Tractoarele pleacă la moară, cu remorcile încărcate de saci. În birou mai apar şi alţii. Ia veniţi încoa – îi chemă brigadierul, tovarăşul are o problemă – să-l lămurim cu toţii. (…) Gospodăria noastră – zice unul. E prima la orice mobilizare. Pe noi nu trebuie să ne îmboldeşti” (Constatin Ţoiu, „Un exemplu concret”, „Gazeta literară”, anul II, nr. 440, 16 august 1962, p. 3).
Radu Cosaşu, dilematic prin tradiţie, era convins în tinereţea sa că „(…) avem multe eforturi de făcut pentru a răspunde înaltelor cerinţe ale partidului” („Gazeta literară”, anul VIII, nr. 48, 23 noiembrie 1961, p. 2).
Critic şi scriitor cu state vechi la Uniunea Scriitorilor, Geo Şerban detalia până nu demult ritmurile socialiste ale drumului către comunism: „(…) reporter al ritmurilor socialiste, scopul socialist unit cu condiţiile socialiste (lipsa exploatării) se răsfrâng asupra muncii astfel încât uriaşele energii desfăşurate pe altarul său concurează şi câteodată depăşesc sublimul natural. Imaginea ritmului de pe un şantier naval este de o grandoare epopeică. (…) Dacă aici vedem ritmul socialist, ce efort organizat, mişcare armonică, viguroasă şi suplă în acelaşi timp, alteori sântem puşi în faţa rezultatelor, aduşi să admirăm priveliştea modificată şi înfrumuseţată prin intervenţia specifică a muncitorului” (Geo Şerban, „Gazeta literară”, anul VIII, nr. 7, 9 februarie 1961, p. 6).
Ion Cristoiu a scris un articol cu multe amănunte despre omul de ştiinţă, omul politic, omul de cultură Elena Ceauşescu, nu departe de anul 1988. Iată ce scria d-lul Ion Cristoiu la deplină maturitate jurnalistică: „Oamenii de ştiinţă şi cultură, toţi lucrătorii din domeniul spiritual văd în personalitatea tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu întruchiparea exemplară a trăsăturilor înaintate ale intelectualului român dintotdeauna. (…) Căci în realitate, în personalitatea tovarăşei Elena Ceauşescu, savantul nu poate fi despărţit de omul politic şi omul politic nu poate fi despărţit de savant. Cele două ipostaze se completează reciproc şi se unesc strălucit într-o exemplară personalitate a României de azi. (…) Strălucitele rezultate ale savantului Elena Ceauşescu, obţinute în fruntea unor colective de cercetare, îşi au explicaţia, nu numai în calităţile savantului, ci şi în bogata experienţă de om politic” (Ion Cristoiu, „Două ipostaze indisolubile: omul politic şi omul de ştiinţă”, volumul „Buchet de purpură şi soare. Flori alese din creaţia artistică închinată tovarăşei Elena Ceauşescu”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, pp.120-121).
Aflată astăzi, culmea paradoxului, în fruntea ICR ca vicepreşedinte, şi având astfel în mâinile sale destinele culturale ale multor intelectuali români, Tania Radu descoperea în „epoca Nicolae Ceauşescu” dispariţia cenzurii! Iată: „(…) departe de a fi fost o măsură strict organizatorică, înlocuirea vechilor forme de şablonizare culturală – care au malformat nu o dată literatura şi arta noastră în trecut (…) a conservat o fază nouă, superioară, în procesul de modenrizare revoluţionară a omului de cultură român. (…) această idee fundamentală a fost urmată, în chip firesc, dialectic, după câţiva ani, de una dintre cele mai radical-înnoitoare hotărâri ale epocii Nicolae Ceauşescu, lichidarea în ţara noastră a cenzurii – ilustrează stadiul înalt la care a ajuns societatea românescă” (Tania Radu, „Libertatea creaţiei”, „Flacăra”, anul 34, nr. 29, 19 iulie 1985, p. 11).
Ovidiu Ioaniţoaia excela în limbajul de lemn al ideologiei ieftine: „(…) în cadrul unei expuneri magistrale, excepţional documentate, analitic, tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a adresat nouă, tuturor, înflărcărata chemare de a face legământ solemn pentru a munci şi mai temeinic, şi mai competent, ca ţara să devină şi mai prosperă (…). Strânşi uniţi în jurul partidului, al secretarului său general, vom milita neabătut pentru înfăptuirea politicii de construcţie şi pace promovată, realist şi consecvent, de cel mai iubit fiu al poporului. (…) Să acţionăm în aşa fel, cu patos revoluţionar, cu dăruire patriotică, încât patria scumpă nouă, RSR, să se dezvolte continuu (…) mândră de perezentul grandios, înaintând hotărât spre viitorul comunist!” (Ovidiu Ioaniţoaia, „Jurământ solemn”, „Flacăra”, anul 32, nr. 49, 9 decembrie 1983, p. 2).
Pe mulţi dintre studenţii anilor ’60 şi ’70, obedienţi politic, dar cu funcţii decizionale în structura Uniunilor Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, îi vedem de peste 20 de ani în Parlamemtul României vorbind în gol, dar teribil de originali în păstrarea poziţiilor importante în administrarea ţării. Iată câţiva dintre ei alături de convingerile lor ideologice de altă dată:
„(…) Răspunsul prin muncă, prin fapte reprezintă pentru noi micul mod prin care ne putem ridica la înălţimea atenţiei şi grijiior pe care ne-o acordă partidul, personal secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu” (Ion Stoica, preşedintele Consiliului UASC din Centrul Universitar Bucureşti, Convingeri Comuniste, nr. 2, 1982, p. 2).
„(…) Constituie un merit istoric al secretarului general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de a fi dat încă zorii noii epoci inaugurate de Congresul al IX-lea al partidului o atenţie deosebită şi o preocupare explicită pentru fundamentarea pe baze cu adevărat revoluţionare a întregii politici referitoare la ştiinţă” (Octavian Ştireanu, concepţia revoluţionară a secretarului general al partidului la baza noului edificiu al ştiinţei româneşti, Viaţa Studenţească, anul XXXIX, 23 ianuarie 1985, nr. 3, p. 8).
„(…) Activitatea pe care am desfăşurat-o în perioada care a trecut de la Conferinţa a XIII-a a UASCR trebuie, în mod necesar, reportată la minunatele condiţii de muncă şi de viaţă create prin grija partidului şi statului nostru tuturor oamenilor muncii, la grija şi atenţia permanentă pe care secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, o poartă tineretului studios al ţării (…)” (Maria Sultănoiu, secretar al Consiliului UASCR, „Angajare revoluţionară în educarea pentru muncă şi viaţă a tineretului universistar, pentru o atitudine înaintată faţă de valorile societăţii noastre socialiste”, „Viaţa Studenţească”, XXIX, nr. 20, 15 mai 1985, p. 5).
„(…) aceşti ani de lumină – Epoca Nicolae Ceauşescu – înseamnă totodată perioada în care vocaţia paşnică şi constructivă a partidului nostru a cunoscut şi cunoaşte afirmarea plenară… un principiu al dialogului reflectând înalta sorginte umanistă a concepţiei politice novatoare pe care o reprezintă gândirea şi acţiunea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, dialog însemnând prevenirea oricărui act ce aduce prejudiciu fiinţei umane (…)”! (Cristian Unteanu, „Conlucrare pentru o politică a speranţei şi construcţiei”, „Viaţa Studenţească”, XXIX, 10 iulie 1985, nr. 28, p. 12).
„(…) studenţii din Centrul Universitar Bucureşti sânt ferm hotărâţi să facă totul pentru a-şi aduce din plin contribuţia la realizarea măreţelor obiective ce stau în forţa poporului român, a prevederilor Programului PCR de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi în perspectivă comunistă” (Vasile Bostan, preşedinte al consiliului UASC, „Formarea omului nou – imperativ al noii calităţi”, „Viaţa Studenţească”, XXIX, nr. 48, 27 noiembrie 1985, p. 1).
„(…) dr. Inginer Elena Ceauşescu, pilduitor exemplu de dăruire pentru cauza partidului, pentru afirmarea cu putere a geniului creator al poporului român (…)” (Ioan Rus, preşedinte al ConsilIulului UASC din Centrul Universitar Cluj-Napoca, „Viaţa Studenţească”, anul XXIX, nr. 1, 4 ianuarie 1989, p. 7).
„(…) întâmpinăm apropiata aniversare a zilei de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, în spiritul revoluţionar al angajamentului de a ne consacra în întregime cauzei nobile a socialismului şi comunismului” (Vasile Deac, secretar al consiliului UASC din ASE, Bucureşti, „Viaţa Studenţească”, anul XXXIII, nr. 3, 18 ianuarie 1989, p. 6).
„(…) PCR este consecvent liniei sale, aceea de a se călăuzi în întreaga sa activitate, după principiile luminoase ale marxismului. (…) Tezele şi directivele CC… o dovadă în plus a înţelepciunii şi priceperii de care dă dovadă PCR în conducerea României, societăţii pe drumul socialismnului spre comunism” (Constantin Boştină, secretar C.UTC-ASE, Bucureşti, „Pregătirea viitorului economist la ordinea zilei”, „Viaţa Studenţească”, nr. 25, 18 iunie 1969, p. 1-3).
Interesantă ne pare însă opinia dlui Adrian Năstase pe când era un militant „tânăr leninist”: „Teoria marxistă este interesată de sensul evoluţiei societăţii socialiste şi de teoriile care o reflectă. Este evident că această societate s-a transformat în cei trei-patru sute de ani de existenţă, dar progresul uman împinge inevitabil acest sistem către dispariţie” (Adrian Năstase, „Ideologii occidentale la porţile viitorului”, „Tânărul Leninist”, nr. 10-octombrie, 1972, p. 14).
Şi sutele de mii de exemple pot continua.
De aceea s-a ajuns astăzi în situaţia gravă ca nimeni să nu mai zică nimic, iar omul comun să se odihnească şi să accepte aceşti maculatorişti în loc să protesteze atunci când aceştia joacă rolul moraliştilor.
