Sanda Nicola în dialog cu Alina Iordănescu, autoarea anonimei ,,Scrisoare către țara mea” ”Nu am încredere în instituţii, pentru că este un haos total”

Ion Ionescu, autorul textului intitulat “Scrisoare către ţara mea”, e femeie.
Se numeşte Alina Iordănescu, are 40 de ani, este psiho-pedagog, a lucrat timp de 20 de ani în educaţie şi câţiva ani în mass-media. „Scrisoare către ţara mea” a fost protestul ei paşnic faţă de corupţie şi incompetenţă, la care s-au alăturat, prin preluare pe bloguri personale şi comentarii la articol, mulţi alţi români.

In urmă cu un an, Cotidianul alegea să publice un text trimis de un cititor pe adresa redacţiei. Era lesne de intuit că semnătura, Ion Ionescu, e un pseudonim, dar asta nu avea relevanţă. Conta doar că scriitura era una impecabilă şi faptul că, deşi povestite dintr-un unghi subiectiv, realităţile sociale ale României erau redate cu acurateţe.

„Scrisoare către ţara mea” de Ion Ionescu s-a răspândit foarte repede în blogosferă şi, curând, mii de oameni aveau să participe la o dezbatere pe marginea ei. În încercarea de a afla adevărata identitate a autorului, s-au făcut o mulţime de speculaţii, culminând cu aceea că textul ar fi fost scris de regizorul Alexandru Tocilescu. După ce acesta a dezminţit informaţia, s-au născut noi întrebări şi supoziţii care, în sfârşit, au determinat-o pe autoare să se dezbrace de pseudonim și să ne spună cine este de fapt. Alina Iordănescu este o educatoare din Ploieşti, care a absolvit ulterior Psihologia şi s-a stabilit acum câţiva ani în Capitală. Îi mulţumesc pentru că a acceptat invitaţia mea la dialog.

Sanda Nicola – Anul trecut erai foarte “obosită”? Anul ăsta cum te simți?

Alina Iordănescu – Anul ăsta sunt calmă…

– Ce s-a schimbat între timp? Te-ai resemnat până şi tu?

– Da, cred că lucrurile care îi nemulţumesc pe toţi românii, corupţia, furtul, minciuna, practicate la vârf, nu se vor îndrepta. Altfel, practic soluţia adoptată de toţi cei din jurul meu de 20 de ani: încerc să-mi găsesc locul, să fac ceea ce îmi place, să mă ţin departe de tot ce înseamnă instituţii, politică, televizor.

– Cine e Ion Ionescu?

– Era un om enervat, iritat, nu din cauză că nu are el bani sau pentru că nu are el o situaţie – eu trăiesc destul de confortabil -, ci de faptul că cei care au putere în ţară şi care sunt datori să mişte lucrurile au chef de taclale, glumiţe şi scandal. Nu vezi pe faţa lor un rid de îngrijorare, un cearcăn de preocupare. Astăzi e la fel: în plină criză, Parlamentul îşi poate permite să ia o pauză de trei ore, fiindcă unul de-al lor este demis. Aşepţi o discuţie serioasă despre criză, despre economie, despre soluţii, şi asişti la bâte aruncate în capul adversarului, şmecherii de Dâmboviţa. În articol nu m-am plâns că n-aș avea bani, casă sau că n-am mașina. Asta este treaba mea…

– Dar ai o casă?

– Am casă.

– Ai mașină?

– Nu, am avut, am condus un an prin București și, după ce am cunoscut toată gama de înjurături, am vândut-o și am pus carnetul în cui. Revenind… nu sunt un om care așteaptă de la Guvern să-i rezolve problemele. Ceea ce știu sigur e că toți cei care de bine, de rău se descurcă în țara asta o fac în pofida guvernanților, a legilor, a celor 500 de taxe care trebuie plătite…

– De ce Ion Ionescu, şi nu Florin Georgescu sau…

– Mi s-a părut amuzant.

– Amuzant și profund românesc?

– Profund românesc, dar este evident că nimeni nu avea să creadă că există acest Ion Ionescu. A fost un joc. Ştiam că lumea va presupune că este un pseudonim.

– Nu te-a tentat nici o clipă să fii “Ioana”?

– M-am gândit la asta… Probabil că am avut această prejudecată că dacă spun că sunt femeie, scrisoarea va fi socotită o simplă istericală de femeie.

– Ce s-a întâmplat atunci? Ce a umplut paharul și te-a scos din minți într-un asemenea hal încât ai simțit nevoia să te manifești?

– Se întâmplase acea poveste cu grădinița, despre care am scris în text. Am plecat dintr-un loc de muncă, de la Antena 2, unde am fost redactor, și mi-am spus că cel mai bun lucru este să revin la meseria mea de psiho-pedagog, să educ copii. Și am găsit un post de director educativ la o grădiniță particulară din Drumul Taberei. Lucrurile sunau destul de bine în anunț, suna foarte bine ce-am vorbit cu directoarea, ce-am găsit acolo însă a fost ceva incredibil. Erau înscriși 80 de copii, cu vârste cuprinse între 2 și 10 ani, care erau îngrămădiți în 3 săli de clasă. Ambiția patroanei era să facă acolo și creșă, și grădiniță, și after school, toate laolaltă, cu numai două educatoare amărâte.

– Părinţii copiilor nu vedeau ce se întâmplă, de ce nu aveau o reacţie?

– Nu, părinţii erau fericiţi că au unde să-şi lase copiii. Mulți părinţi muncesc de dimineaţa până seara. Dacă găsesc un loc unde copilul poate să mănânce o masă caldă, să aibă un pat unde să doarmă şi să-l mai ia abia la ora 6 seara, ei sunt mulţumiţi. Plus, cele două educatoare chiar munceau pe rupte și reușeau să aibă rezultate bune. Dar erau nişte costuri emoţionale enorme. Până şi statul spune că un educator nu poate sta mai mult de 4-5 ore cu un copil. Or, fetele acelea petreceau 12 ore pe zi împreună cu 80 de copii. Nu aveau material didactic, nici măcar creioane sau plastilină. Îmi spuneau că le roagă pe colegele lor de la alte grădinițe să fure și pentru ele câte ceva de acolo. Cu toate astea, au obținut acreditarea fără nici un fel de problemă. Iar taxa la o asemenea grădiniță este între 9 şi 12 milioane pe lună.

– Cum au obținut acreditarea?

– Au obținut-o mințind, declarând că acolo sunt de fapt doar două grupe de 15 copii.

– Și tu ai minţit?

– Am tăcut. Patroana a discutat cu instituţia asta de acreditare. Eu am decis să plec de acolo imediat.

– Te-ai gândit să-i şi reclami?

– Nu, nu am puterea. N-am încredere. N-am încredere în instituţii de stat, pe scurt. Nu am încredere că se face ceva. Ştiu că e o chestie laşă, ştiu că e o chestie de resemnare, dar nu am încredere că se rezolvă ceva.

– Totuși, înainte să pleci, nu te-ai gândit să încerci să schimbi ceva acolo?

– Ba da. Înainte să-mi dau demisia am avut o discuţie cu patroana în care i-am prezentat un plan despre ce credeam eu că ar trebui să facem, inclusiv o listă cu rechizite de urgenţă, i-am făcut estimări de costuri şi i-am demonstrat că nu e nevoie de sume foarte mari ca să ai măcar creioane, plastilină și hârtie pentru toți copiii. Educaţia unui copil nu se poate desfăşura în orice condiţii. Nu era vorba că nu avea resurse să cumpere rechizite, doar că patroana considera că “merge şi aşa”. Şi culmea, chiar merge! Grădinița funcţionează în continuare așa, nu s-a schimbat nimic acolo.

– Aşa. Ţi-ai dat demisia şi apoi?

– Mi-am dat demisia, m-am apucat şi am scris textul. Traversam atunci o perioadă în care mi se întâmplau o grămadă de lucruri care lasă multă frustrare. Întâmplarea cu avocatul, de pildă. Era procesul unui prieten foarte bun care nu se afla în țară. Eu i-am pus în legătură și mă întâlneam cu avocatul ca să-i dau banii pe care îi pretindea. I-am spus de la început: “Te rog, dă-mi chitanţe, vreau să mă justific în faţa lui pentru că îi cer pentru tine o grămadă de bani”. Nu mi-a dat nici o chitanţă. Când a venit prietenul meu în ţară şi i-a cerut să se întâlnească, i-a spus că el tocmai pleacă în concediu.

– Nici pe omul ăla nu l-ai reclamat?

– Unde? N-ai unde să-l reclami.

– După ce ți-ai așternut furia în text ce-ai făcut?

– L-am arătat unor prieteni care mi-au spus “trimite-l undeva, trebuie sa fie publicat!”. M-au convins și l-am trimis la Cotidianul, la „Dilema”, „Gândul” şi la „Adevărul”. Am trimis într-o joi şi, după câteva zile, m-a sunat o prietenă să-mi spună să mă uit pe cotidianul.ro că a fost publicat. Textul meu avea mii de vizualizări și zeci de comentarii.

– Unii dintre cititori te-au făcut cu ou și cu oțet. Te-a durut sau te simţeai protejată de pseudonim?

– Nu m-am simţit deloc protejată, şi-am să-ţi spun de ce. Ceea ce am scris acolo erau sentimentele mele, emoţiile mele şi gândurile mele cele mai profunde pe care le aveam atunci despre subiectul ăsta…

– Care erau acum expuse judecăţii publice…

– Da, erau expuse judecăţii aspre a publicului, iar faptul că pentru ei eu eram Ion Ionescu pentru mine nu conta. Reacţiile le-am resimțit eu, Alina. Pe de o parte, știu că un astfel de text stârnește multă iritare: e firesc atunci când povestești lucruri negative, când vorbești despre frustrări, fără să dai soluții, să ai reacții de respingere. Oamenii au nevoie de soluții, nu de oglindă care să le prezinte viața cenușie pe care o trăiesc. Cu cât s-au regăsit mai mult în textul meu, cu atât mai vehement au reacționat. Pe de altă parte, textul meu nu-și propunea să dea soluții. Eu n-am soluții decât pentru mine. Scrisoarea mea era ca un soi de despărțire de țară. Nici reacțiile de aprobare, ca să zic așa, nu sunt toate relevante: sigur că cei mai mulți au fost sinceri, dar, trebuie s-o spun, printre ei am regăsit o veche cunoștință de-a mea care are să-mi dea vreo mie de euro, și pe care am reclamat-o la poliție. Era scârbită de România, de hoția de aici, așa că a plecat în Grecia. Aici a lăsat câteva dosare penale. M-a amuzat s-o văd printre susținătorii mei.

– În acelaşi timp, textul a fost preluat pe mai multe pagini de Internet, ăsta e semn de recunoaștere a valorii textului. O mulțime de oameni au simțit la fel şi au dat mai departe scrisoarea. Ai urmărit propagarea ei?

– Doar atunci am fost atentă, o săptămână sau două. Mă uitam pe net să văd care mai sunt reacţiile, după care mi-am văzut de problemele mele.

– Articolul i-a fost atribuit recent regizorului Alexandru Tocilescu. Te-a flatat?

– Nu. (zâmbește) Am impresia că el a spus că i se pare o prostie şi o jignire. Eu mă bucur pentru domnul Tocilescu că nu are aceleași frământări. A mai fost o reacţie, una plină de superficialitate, a lui Ioan T. Morar, care a spus că tot aşa şi Angelina Jolie poate să spună că a obosit să se plimbe pe plajele din Palm Beach şi că Brad Pitt a obosit să se plimbe prin lume… Asta înseamnă ori că a citit textul ca un începător, ceea ce pentru un fost profesor de limba română e grav, ori că nu ştie care este diferenţa între nevoie şi dorinţă…

– Ori n-a vrut să facă diferența.

– Eu n-am scris că m-am plictisit să beau Pina Colada. Eu vorbesc în scrisoare despre singurătatea românului în lupta împotriva corupției, indiferenței statului, falselor modele, superficialității. Una este să mă doară capul pentru că a întârziat iubitul la piscină, alta este să mă doară capul pentru că n-am bani de tratament. Sunt lucruri total diferite.

– Cu limba română ce ai avut?

– Eu nu am nimic cu limba română, eu am cu limba română vorbită prost. Și aici nu mă gândesc, în primul rând, la nea Gigel, care e bodyguard la bancă, să zicem, şi vorbeşte prost. Dacă el îşi face treaba bine acolo e singurul lucru care contează. Însă există oameni în a căror fișă de post ar trebui să intre vorbirea corectă a limbii române. Oameni publici, a căror influență este importantă. Dacă limba vorbită de ei va fi una îngrijită, corectă, atunci poate că și nea Gigel va fi mai atent la felul în care se exprimă.

– De acord cu asta. Ascultăm zi-lumină niște indivizi supraexpuși care vorbesc prost, iar greșelile lor de limbaj se răspândesc precum o epidemie printre noi toți. Eu recunosc că am ajuns să rostesc cu teamă pluralul de la “succes”. Am auzit de atâtea ori greșeala Elenei Băsescu încât îmi vine să o reproduc din reflex.

– Aici nu mai e vina Elenei Băsescu. Este vina jurnaliştilor. Pentru că dacă gafa asta rămânea o chestie pe care ai auzit-o o dată, de două ori, în emisiuni de divertisment, era încă suportabil. Dar s-au făcut emisiuni întregi, montaje, dezbateri interminabile. În fiecare zi ni se aduce aminte de acest “succesuri”. Am scris în articol că avem mult mai multe de reproşat în activitatea de europarlamentar a Elenei Băsescu decât acest ”succesuri”, dacă vrem să dezbatem o problemă serioasă. Pe de altă parte, a făcut fata o gafă. Nici noi nu putem să pretindem că vorbim 24 de ore din 24 după Dicţionarul Academiei.

– Eşti o victimă, Alina? A sistemului incompetent?

– În nici un caz nu vreau să am profil de victimă. Sunt un om care se descurcă rezonabil, care cu treburile zilnice biruieşte. Problema este că văd foarte mulţi oameni în jurul meu cu aceeaşi tipologie ca a mea care se izolează. Am ajuns să văd acelaşi tip de izolare care se petrecea în comunism. În care oamenii se restrâng în grupuri foarte mici de prieteni, în care încrederea în ceilalţi nu mai există, încrederea în instituţii nu mai există. Fireşte că sunt diferenţe majore faţă de perioada comunistă, dar vreau să spun că seamănă tipul de reacţie al populaţiei. Atunci oamenii nu aveau încredere în instituţii pentru că erau controlate de partid şi erau opresive, acum n-o mai au pentru că este un haos total, pentru că sunt mâncate de corupție și obrăznicie, și indiferență, pentru că nu le controlează nimeni în nici un fel. Oamenii aleg soluțiile cu care au fost obișnuiți de vechiul regim pentru a-și rezolva problemele: dau mită, apelează la cunoștințe…

– Crezi că Alina Iordănescu sau Ion Ionescu, vreunul dintre ei, va reveni la un moment dat cu o scrisoare de dragoste către țară, în caz că lucrurile se vor îndrepta cât de cât?

Ion Ionescu nu e o persoană acră, resemnată. Tocmai faptul că a scris şi că a trimis către ziare este un semn că îi pasă. Cred doar că dacă lucrurile merg bine în țara asta, atât cât merg, este pentru că oamenii se descurca singuri, deși bătălia este dură și nedreaptă: nu e ușor să te lupți cu incompetența politicienilor care lasă în urmă taxe enorme, legi strâmbe și schimbate de la o zi la alta, fraude imense. Alina Iordănescu o să semneze articole despre copii și educație la „Dilema Veche”. Altfel, izolarea mea este cvasitotală: am doar familie, prieteni, colegi de serviciu și cărți. Am renunțat definitiv la orice așteptare care îi privește pe politicieni, pe cei care au puterea și mijloacele să schimbe ceva.