La mulți ani, București! Complicat mai ești

N-a fost dragoste la prima vedere.

Mi s-a părut superficial la început. Mă enerva teribil, părea lipsit de suflet și cu prea puține lucruri de oferit. Era gălăgios, aglomerat, prăfuit, uneori murdar și întotdeauna grăbit. Avea aerul unui om care promite mult și livrează doar când are el chef.

Am vrut să-l părăsesc rapid. Oricum venisem cu gândul că va fi doar o escală, o relație de scurtă durată.

Bucureștiul nu trebuia să devină acasă. Era o stație între două avioane, un loc în care urma să stau suficient cât să plec fără să-mi pară rău.

Când avionul cu planurile mele a fost reținut la sol pe termen nedeterminat, am fost nevoiți să ne cunoaștem mai bine.

Bucureștiul nu este genul de oraș care se străduiește să placă. Nu se prezintă frumos la prima întâlnire. Îți pune în față și clădirea superbă, și tomberonul de lângă ea. Îți arată un parc liniștit iar la o stradă distanță, un ambuteiaj în care îți reevaluezi toate alegerile de viață.

E un oraș al contrastelor, dar nu al contrastelor estetizate, cuminți. Frumusețea și urâtul stau uneori atât de aproape, încât se contopesc. 

Am schimbat cămine, case, cartiere cât nu schimbă unii într-o viață întreagă. Am luat străzile la pas, ocolind gunoaie și șoferi nebuni, căscând gura la bijuterii arhitecturale în paragină și la grădini ascunse în inima lui.

Am pierdut, probabil, ani din viață în trafic. Am învățat că „ajung în zece minute” poate fi mai degrabă o afirmație filozofică decât una temporală.

Au fost seri în care, dintr-o sală de teatru sau de pe scaunul unui bar, m-am gândit că am fost nedreaptă. Că l-am judecat greșit.

Au fost zile în care simpla trecere pe lângă un spital m-a făcut să grăbesc pasul. Dar au fost și zile cu poezie la colț de stradă.

Am schimbat joburi. Am descoperit și am pierdut oameni. Bucureștiul mi-a fost loc de oftat, de plâns, de râs, de suferit, de iubit, de luat de la capăt. Îmi știe toate poveștile, bucuriile și fricile.

Mi-a fost fundal și martor. Uneori complice, alteori dușman.

Străzile lui au căpătat un aer nostalgic, încărcat de amintiri și povești personale.

I-am învățat scurtăturile. Fără să-mi dau seama, am început să am străzi preferate. Locuri preferate. Colțuri despre care nu știu dacă sunt cu adevărat frumoase sau doar au devenit frumoase pentru că s-a întâmplat ceva acolo.

Asta face timpul cu un oraș.

O cafenea nu mai e doar o cafenea dacă acolo ai stat într-o zi în care aveai nevoie să vorbești cu cineva, dacă acolo ai făcut planuri și ai desenat pe servețel amenjarea apartamentului. 

O stradă nu mai e doar o stradă dacă ai plâns mergând pe ea sau te-ai sărutat în ploaie. 

Un bar nu mai este doar un bar dacă acolo ai râs până te-a durut burta cu oameni pe care, între timp, poate nici nu-i mai ai în viața ta.

Relația dintre noi a trecut de etapa în care trebuie să ne placem în fiecare zi. Ne știm și părțile bune, și pe cele care ne scot din minți. Știm unde ne doare, și unde ne surprinde.

Bucureștiul face 567 de ani. Eu fac 22 de ani de București.

Douăzeci și doi de ani de străzi, oameni, tramvaie, case și joburi schimbate, sfârșituri și începuturi. Douăzeci și doi de ani de „unde ești?” și „ajung în zece minute”. De „hai să ne vedem undeva în centru”. De drumuri făcute degeaba și de drumuri care au schimbat totul.

Suficient de mult încât să stau o secundă pe gânduri când sunt întrebată de unde sunt.