Sarkozy se visează Napoleon şi De Gaulle, la un loc

Niciodată după al Doilea Război Mondial Franţa nu a fost implicată direct şi concomitent în două conflicte militare externe, cum se întâmplă azi în cazul Libiei şi al statului Cote d’Ivoire. Iar acest lucru l-a făcut preşedintele Nicolas Sarkozy, drept care cotidianul american „The New York Times” se amuza scriind că, mai nou, se constată o inversare a rolurilor deţinute pe plan internaţional de şeful Casei Albe, respectiv, de cel de la Elysee. De altfel, preşedintelui francez i se mai zice şi „Sarkozy-americanul”, iar revolta din Libia şi luptele dintre trupele fidele lui Kadhafi şi rebeli i-au oferit acestuia un prilej excelent ca americanul ce zăcea în el să se trezească. În realitate, lucrurile sunt puţin mai complicate. Pe de o parte, poate ar trebui să plecăm de la mult citatul volum „Aceşti bolnavi care ne guvernează”, în care Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchwick, cei doi autori, amintesc şi complexele uriaşe ale oamenilor politici de statură fizică mică. Dintr-o atare perspectivă, veleităţile şi ambiţiile lui Sarkozy nu fac excepţie. Având doar o experienţă ca ministru, şi ajuns rapid preşedinte al Franţei, spre deosebire de carierele bogate ale unor predecesori de-ai săi (Charles de Gaulle, Georges Pompidou, Valery Giscard d’Estaing ori Jacques Chirac), Sarkozy vrea să aibă cel puţin statura internaţională a primului inclus în paranteza noastră. Adică a acelui De Gaulle care a sfidat SUA; care a expediat sediul NATO de pe teritoriul Franţei; care şi-a retras reprezentanţii din comandamentul militar al Alianţei Nord-Atlantice; care, promotor al ideii unei Europe unite de la Atlantic la Urali, n-a ezitat să se ducă în vizită oficială la Moscova, în bârlogul bolşevic, şi apoi, în mai 1968, în România rebelului Ceauşescu.

În ce-l priveşte, Sarkozy a început cu Europa, unde se vrea un fel de locomotivă a ei, dar una care să meargă pe traseul pe care-l doreşte el, şi să pună în umbră Germania. În restul lumii n-a prea avut fler şi nici iniţiative pertinente. Totuşi, sfârşitul anului trecut, cu lansarea revoluţiei iasomiei din Tunisia, i-ar fi oferit un bun prilej, dar el l-a ratat într-un mod aproape ruşinos. Să ne explicăm. De Crăciun, şefa diplomaţiei franceze, Michelle Alliot Marie, a plecat în vacanţă în Tunisia, unde a mai beneficiat şi de un avion al Guvernului local, contestat masiv de stradă, avion cu care ea s-a deplasat în ţară. Ulterior, presa franceză n-a iertat-o, botezând-o „Michelle-avion”. Apoi, până în ultimele clipe, Franţa l-a ţinut în braţe pe preşedintele-despot Ben Ali şi a vrut să trimită chiar trupe care să-l protejeze. Şi în cazul Egiptului, lucrurile au stat cam la fel, numai că, de sărbători, acolo s-a deplasat premierul Francois Fillon. Şi în ce-l priveşte pe Mubarak, poziţiile Parisului au pendulat destul de mult. Aşa s-a ajuns ca, la un momernt dat, diplomaţi de la Quai d’Orsay să dea publicităţii, în „Le Monde”, un document bine articulat în care puneau la zid politica arabă a lui Sarkozy. A fost un moment al adevărului ce l-a şocat pe preşedinte, care s-a trezit pus la zid pentru neadecvare, lipsa de inspiraţie şi nerealism. Ca urmare, el abia aştepta un prilej pentru a răsturna situaţia defavorabilă lui. I l-au oferi revolta din Libia şi evoluţia ei dureroasă din cauza încrâncenării lui Kadhafi şi a zelului trupelor sale, pe care Parisul l-a categorisit drept masacru.

Aşa s-a ajuns ca „Sarkozy-americanul” să iasă repede în faţă, să ceară imperativ la ONU exact ceea ce predecesorul său Chirac nu accepta în 2003, în cazul irakian: o acţiune militară împotriva celui pe care, cu puţin timp înainte, îl primise pe covorul roşu la Elysee şi-i onorase recepţia dată în cortul său instalat în curtea unui celebru palat parizian, dar după ce semnaseră contracte de zeci de miliarde de euro. Prin această iniţiativă belicoasă şi precipitată, Sarkozy l-a eclipsat pe preşedintele Obama, dar, paradoxal, i-a adus şi un serviciu. Aceasta întrucât şeful Casei Albe a putut prezenta într-o manieră credibilă operaţiunea din Libia drept un model de cooperare militară multilaterală, şi nu drept teatrul celei de a treia acţiuni militare americane într-o ţară musulmană în mai puţin de un deceniu. Trebuie spus răspicat însă că cele mai mari presiuni internaţionale pentru declanşarea acesteia le-a făcut Sarkozy, aşa cum trebuie evidenţiat că, după ce trupe franceze erau deja prezente într-o ţară musulmană – Afganistan -, unde nu puţini soldaţi din Hexagon şi-au găsit moartea, a devenit evident că armata ţării sale este deosebit de solicitată. Ca urmare, se punea întrebarea dacă merită acest lucru. Unii politicieni francezi de vază, precum fostul premier socialist Laurent Fabius, au opinat că „este foarte bine că Franţa intervine, dar nu se poate interveni peste tot”. Într-o declaraţie la „Europe 1″, el vorbea despre zecile de mii de soldaţi francezi implicaţi în diferite conflicte internaţionale. „Trebuie să alegem locurile în care intervenim şi trebuie să fim extrem de selectivi în cazul cererilor de intervenţie. Vreau să spun că sunt pentru intervenţia Franţei, când este justificată, dar nu sunt de acord cu intervenţionismul ce duce la împotmolire”, declara Fabius.

În context, s-a amitit că, la ora actuală, în Afganistan sunt 4.000 de militari francezi; 1.600 în Cote d’Ivoire, iar contingentul a fost mărit la finele lunii trecute; 1.450 în Liban; peste o mie în Ciad şi Republica Centrafricană; circa 700 în Kosovo; circa o sută în Golful Aden. Pentru „operaţiunea Harmattan” din Libia sunt mobilizaţi 2.500 de militari. În total este vorba de 22.000 de militari francezi desfăşuraţi în diferite zone de război.

Dintre aceştia, zilele trecute, au intrat în acţiune şi cei din Cote d’Ivoire, stat african, fostă colonie franceză, care, după proclamarea independenţei, august 1960, a fost condus de Felix Houphouet – Boigny, poreclit „Înţeleptul”. Ţara a fost o oază de stabilitate politică, în timp ce în alte foste colonii franceze ori engleze de pe continent au avut loc numeroase lovituri de stat militare, soldate cu vărsare de sânge, ori chiar războaie civile, ca în Biafra, Katanga, Liberia, Somalia ori Angola. După moartea lui Boigny, 1993, şi această ţară a intrat în vârtejul crizelor politice şi militare, mai ales între 2003 şi 2007. Anul trecut au avut loc alegeri prezidenţiale la care s-au confruntat în final preşedintele în exerciţiu, Laurent Gbagbo, şi Alassane Ouattara. În final, acesta din urmă a fost declarat învingător de Comisia Electorală Independentă, el fiind sprijinit şi de premierul în exerciţiu Guillaume Soro şi de comunitatea internaţională. La rândul lui, Gbagbo a fost declarat câştigător de Consiliul Constituţional din ţară şi a fost susţinut de comandantul armatei, gen. Philippe Mangou. Ulterior, între cele două tabere au început confruntări armate care s-au extins în toată ţara. În final, partizanii lui Ouattara au ajuns să asedieze vila lui Gbagbo din Abidjan, moment în care au intervenit forţe militare sub steag ONU şi trupele pe care Sarkozy le-a trimis să facă ordine în fosta colonie franceză.

Indiferent de justificare, intervenţia directă a trupelor franceze, care l-au şi capturat pe Gbagbo, este una de tip colonial şi a eclipsat aproape total războiul din Libia. Amintitul „The New York Times” arăta, la un moment dat, că, pe plan internaţional, Nicolas Sarkozy acţionează potrivit unor motive proprii, dat fiind că sondajele de opinie de azi arată că el riscă să nu fie reales preşedinte. Adversarii săi, îndeosebi cei de dreapta, mizează, întemeiat, pe temerile francezilor de a asista la un aflux de refugiaţi libieni şi din Africa de Nord. Punctul pe i în tot acest context îl pune însă Dominique Moisi, fondator al Institutului Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI), care opinează că „ar fi injust să vedem doar un calcul politic din partea lui Sarkozy, care vrea, totodată, să devină o figură istorică şi să realizeze o mare idee despre locul Franţei în lume”. Riscurile acestei opţiuni le prezintă reputaţi analişti occidentali, care cred că operaţiunile din Libia şi Cote d’Ivoire constituie, totuşi, un risc pentru Sarkozy. Aventura libiană s-ar putea împotmoli, ducând la impasul rebelilor şi la statu quo-ul forţelor lui Kadhafi. Pe urmă, pentru Sarkozy, recunoaşterea precipitată a rebelilor libieni ar putea avea şi un efect de bumerang, ţinând seama de puţinele şi precarele informaţii privind adevăratele motive ale revoltei lor.

Nici pe plan internaţional cel ce se vrea un De Gaulle al zilelor noastre nu întruneşte unanimitatea. Deja, la reuniunea ţărilor emergente – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud -, preşedintele Dmitri Medvedev declara că rezoluţia ONU nu autorizează lovituri aeriene în Libia. Şi, cum se vede, nu e vorba de state ale căror opinii pot fi ignorate. Totodată, „Sarkozy-americanul” s-ar putea trezi că i se reproşează pe drept că SUA şi Obama s-au dat de-o parte relativ repede şi au lăsat tot greul pe umerii lui destul de fragili, reproş ce nu poate fi eludat cu una, cu două. Ca să nu mai vorbim despre faptul că mulţi au constatat că, în timp ce, în martie 2003, Franţa critica dur argumentele SUA pentru intervenţia din Irak, acum ea le invocă pentru operaţiunea armată din Libia. Aşadar, afirmaţia „Sarkozy – un De Gaulle de azi” este una superfluă.