„Împotriva ideologiei relativiste a stângii, pentru noi nu toate civilizaţiile sunt egale”, susţinea ministrul de Interne Claude Gueant în campania electorală pentru preşedinţia Franţei, în urmă cu mai bine de o lună. „Cei care apără omenia sunt mai avanzaţi decât cei care nu o fac. Cei care apără libertatea, egalitatea şi fraternitatea par superiori celor care acceptă tirania, supunerea femeilor şi ura socială si etnică.”
În Franţa locuiesc circa şase milioane de musulmani. Franţa este ţara cu cea mai mare populaţie musulmană din UE, dar care nu recunoaşte minorităţile, iar milioane de francezi se tem de perspectiva apariţiei unei societăţi islamice separate, guvernată de sharia şi nu de legile Republicii Franceze laice
Candidatul socialist Francois Hollande, cotat încă cu prima şansă în sondaje, susţine că statul ar trebui să amnistieze cei 350.000 de musulmani care se află ilegal pe teritoriul Franţei. Hollande mai cere ca musulmanii care nu au cetăţenia franceză să poată vota la alegerile locale.
Nicolas Sarkozy, ca şi Angela Merkel în urmă cu un an, susţine că „multiculturalismul” implică multe pericole. Mai mult, preşedintele în exerciţiu doreşte să înăsprească condiţiile prin care un cetăţean străin poate obţine cetăţenia franceză prin căsătoria cu un francez şi mai doreşte criterii mai uşoare pentru expulzarea din Franţa a celor care nu au reuşit să obţina dreptul de azil.
Pentru obţinerea cetăţeniei franceze, actuala putere de dreapta a adoptat o lege care cere candidaţilor să cunoască istoria şi cultura franceze şi să aibă abilităţile lingvistice ale unui francez nativ în vârstă de 15 ani. La finalul lui 2011, guvernul a emis o ordonanţă prin care musulmanilor li se interzice să se roage în stradă, o practică care îi revoltă şi sperie pe locuitorii din Paris sau Marsilia. În aprilie 2011, în Franţa a intrat în vigoare legea care interzice portul vălului islamic în locurile publice, iar la scurt timp în jurisprudenţa franceză a apărut precedentul refuzului statului de a acorda cetăţenia franceza unui algerian, pe motiv că acesta trata femeile într-o manieră degradantă.
Preşedintele Nicolas Sarkozy este primul şef de stat francez care a iniţiat o discuţie pe tema identităţii naţionale franceze, la scurt timp după preluarea mandatului. În 2011, Uniunea pentru o Mişcare Populară, partidul prezidenţial, a organizat o dezbatere pe teme compatibilităţii dintre Islam şi celebrul secularism al Republicii Franceze.
Lupta politică trebuie însă să aibă limite clare în aceste cazuri, atrage atenţia filozoful Bernard-Henry Levy. „Un sfat pentru piromanii care apără „identitatea naţională”, văzută ca o entitate închisă, care se hrăneşte din resentimente şi ură: victima asasinatelor de acest fel (cele de la Toulouse) este contactul social; este vorba despre însuşi fundamentul coexistenţei noastre care se clatină şi cedează când aceasta nebunie explodează. Nu există un rău mai mare pentru cultura franceză, pentru sufletul ţării noastre, pentru istoria şi măreţia ei decât rasismul şi, astăzi, atisemitismul”, scrie Bernard-Henry Levy pentru cotidianul israelian Haaretz.
