Scriitori autentici, turnători de talent

Se discută aprig, dar sterp despre corupţie, reformă morală, legea lustraţiei etc. Teorii frumoase care mor subit când trebuie transpuse în practică, fiindcă, apelând la tot soiul de artificii și contorsionări logice, moraliștii de moment evită să-i numească pe împricinaţi, iar dintr-un complex de vinovăţie încearcă să disculpe sau să “albească” mizeriile comise de unii dintre actorii vieţii politice sau intelectuale. Operează iarăși afinităţile de clan, interesul pecuniar sau, pur și simplu, prostia. Aș vrea să atrag atenţia asupra acestei împărţiri perverse și periculoase între turnători buni și turnători răi, între “lingăii noștri și lingăii lor”. Cum n-am nici o simpatie pentru delatori, voi supune atenţiei cititorilor cazuri aparent paradoxale (bunul-simţ ca paradox) în care scriitori autentici au devenit și colaboratori ai Securităţii, dar și autori de maculatură festivistă. Oameni care și-au vândut rănile închisorii politice pentru avantaje ce azi par ridicole: un pașaport, apariţia unui volum întârziat de autorităţile de resort, publicare regulată în reviste literare.

Dacă plevușca de lăudători nici nu mai merită băgată în seamă, totuși autori pe care istoria literară nu îi va ignora ar trebui analizaţi “sine ira et studio” de cei preocupaţi de “mentalităţile spaţiului românesc”. Cine poate nega astăzi că Ştefan Augustin Doinaș și Ion Caraion sunt poeţi stimabili, iar “elegantul” Al. Paleologu un eseist inteligent? Dar cine poate nega că ei au fost “instrumentele” Securităţii?

Dintre cei enumeraţi, cel mai interesant caz mi se pare Ion Caraion. Poet amar revoltat, deţinut politic, informator de “talent”, exilat și “disident” fâsâit. Prin notele sale informative, Ion Caraion dă o frescă a vieţii meschine a scriitorimii române, unde orgolii enorme și realizări minore fac din acești pigmei ai “conștiinţei naţionale” instrumente perfecte în mâinile stăpânilor lor gradaţi. Un război al tuturor împotriva tuturor într-o lume dezolantă în care sordidul și grotescul se amestecă cu tragedii tulburătoare!

Adversari ireconciliabili în plan estetic devin aliaţi în planul delaţiunii, se nasc solidarităţi de nebănuit dându-ne impresia că nota informativă devine gen literar surclasând preocuparea pentru poem sau roman. Ion Caraion nu se mulţumește doar să toarne, el dă și sugestii preţioase autorităţilor cum poate fi combătută eficient propaganda dușmănoasă a elementelor “reacţionare” și a postului de radio Europa Liberă! Deși în tabere literare adverse, Ion Caraion devine aliatul și emulul lui Eugen Barbu. Autorul volumului “Cârtiţa și aproapele” devine “cârtiţa” pentru “aproapele” său!

Dar să exemplificăm alegând la întâmplare fragmente din delaţiunile sale, unde turnătorul dă dovadă de minuţiozitate și exigenţă. Iată cum ar trebui combătut Virgil Ierunca: “Într-o altă publicaţie s-ar putea – cu atenţie, meticulozitate, sârguinţă – alcătui două liste, fiecare cât mai completă, care să apară număr de număr, ca programul cinematografelor, doar cu adăugirile intervenite pe măsură ce intrăm în timp, conţinând prima numele celor pe care Virgil Ierunca și soţia sa i-au atacat în diverse ocazii de-a lungul a vreo douăzeci și ceva de ani și a doua conţinând numele celorlalţi, pe care tot de-a lungul a vreo douăzeci și ceva de ani ei i-au elogiat.

Contrastul între valoarea unora dintre cei invectivaţi și minima importanţă sau lipsa de valoare a unora dintre ceilalţi, ca şi schimbarea de umoare a judecătorilor culturali de la Europa Liberă – căci s-ar găsi destule cazuri în care faţă de același autor au avut ori au mai multe atitudini, ba îl vor ridica în slăvi, ba dau cu el de pământ după capriciile sau după cum sunt vizitaţi la Paris de către unul sau altul – contrastul, spuneam, de valoare între cei iubiţi și cei urâţi, ca și pampoanele pe câte unul giulgiuit ieri și scărmănat azi, ori invers, ar fi prin ele însele, de la sine, frapante și ar sări în ochii oricui putând arăta adesea câte parale face fâţâiala cuvântului acestor procurari cu tot dinadinsul”.

Lui Ion Caraion nu-i scapă nici o abatere a confraţilor săi, e mai vigilent decât un miliţian și semnalează cu indignare și intervenţia lui Eugen Ionescu în favoarea “rezistentului român Paul Goma”: “Nu comicul dlui Eugen Ionescu, ci dl Ionesco Eugène personal în rol de comic s-a livrat unui interviu transmis de posturile de radio ale Europei Libere și a produs (în ce calitate, oare? De actual cetăţean francez ori de fost cetăţean român?) nu numai ideea că dl Ceaușescu ar fi bine să demisioneze, dar și pe aceea că rezistentul român Paul Goma, care (după cum ne anunţă tot Europa Liberă poate fi văzut bine mersi la București) și-a lăsat barbă și este ceva ce nici n-a mai fost altul, ceva de talia lui Soljeniţîn, pe care aproape că l-ar și întrece, pentru că la dimensiunile teritoriale ale României faţă de dimensiunile Rusiei Sovietice, ba socotind și pe număr de locuitori, Goma, n-are cum să nu fie, ba chiar este și mai mare”.

Veritabilă replică dintr-o piesă absurdă care se juca zilnic între informatori şi patronii lor. În cele din urmă și Ion Caraion părăsește România și se hotărăște să depună mărturie despre dictatura pe care a slujit-o cu atâta abnegaţie. Puţin credibil, din cauza probelor ce apar despre trecutul său, se stinge izolat de restul exilului, punându-și probabil o întrebare întruchipată în versurile sale atât de profunde: “Poate că lucrurile pe care nu le-am cunoscut sunt tot la fel de murdare”. Oare de ce ne mai mirăm că România arată în halul în care arată?!