Papa Francisc a autorizat o schimbare în traducerea rugăciunii „Tatăl nostru”: în loc de „şi nu ne duce pe noi în ispită”, a ordonat preoţilor catolici să spună „şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”.
Ştirea aceasta nu e un fapt divers. E un indiciu de mare decădere a creştinismului în ştirea aceasta despre decretul papal de schimbare a sensurilor din „Tatăl nostru”. Verbul grecesc al Evangheliei unde este consemnată rugăciunea „Tatăl nostru”, recomandată de Însuşi Hristos, spune „şi nu ne duce pe noi în ispită”. Fără echivoc, spune aşa: nu ne duce.
Decăderea majoră care se petrece prin noua traducere este următoarea:
– noua traducere lasă impresia că monoteismul din creştinism a devenit un dualism, căci, iată, Dumnezeul unic nu ar fi îngăduit ispitirea omului, dar nu a avut ce face în faţa puterii divine a Ispititorului, un fel de al doilea Dumnezeu;
– noua traducere lasă impresia că totuşi Dumnezeul unic ar fi putut bloca puterea Ispititorului, dar n-ar fi făcut-o până acum doar întrucât noi l-am rugat greşit.
Acest creştinism adaptat la minţile leneşe din secolul nostru elimină din joc conştienţa a ceea ce medievalii au cunoscut a fi paradoxia pedagogiei divine în privinţa omului. Mintea medievalilor înţelesese că pedagogia divină scoate Binele din Rău câtă vreme omul nu mai are acces direct la Bine, cum a avut înainte de a primi haine de piele („trup fizic”). Mintea medievalilor nu a lăsat mintea creştinilor să creadă că Ispititorul ar fi o putere egală Dumnezeului unic, ci doar o putere anume creată de El spre a „şcolariza” discernământul omului în lungul său drum către re-recunoaşterea spontană a Binelui.
Decăderea care are loc prin recentul decret papal este vertiginos de adâncă, ameţitoare. Papa Francisc schimbă sensurile lăsate de Hristos spre a le adapta unor minţi care ar dori o pedagogie divină mai blândă, oarecum în spiritul actualului progresism moral, care fuge de suferinţă şi de discriminare ca dracu’ de tămâie. Dar a discrimina exact asta înseamnă prin etimonul său: a face judecăţi nesigure (critice) despre Bine şi Rău, nicidecum a-ţi imagina că ai putea scoate Răul din joc. Cuvintele critic, critică, a critica vin din acelaşi etimon.
În ultimele două milenii, n-a existat o lovitură mai puternică a Ispititorului decât ceea ce se întâmplă acum, când apare siguranţa că am putea şti ce este Răul şi că l-am putea lichida pe căi strict omeneşti. Faptul că un papă a putut da apă la moară acestei decăderi este ştirea cea mare. Pe care, iată, puţini o înţeleg acum, pe fundul de sac al discernământului elitar.
Care a fost întotdeauna responsabil cu educarea discernământului popular.
Doamna Georgeta Florea a explicat de multi ani de ce trebuie rescrisa rugaciunea Tatal Nostru.
Tot dumneaei a construit 10 troite si mai are nevoie sa construiasca inca 7 troite.
Cine are posibilitatea sa faca donatii, va rog sa o cautati online si sa oferiti sprijin.
Doamna Georgeta este un spirit nobil si merita sa fie ajutat.
„Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca
să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa.
Aşadar, tâlcul cererii „şi nu ne duce pe noi în ispită” este, nu să ne scape de ispită, că şi Sf.
Apostol Pavel a cerut şi nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bântuielile
ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm şi să
biruim ispita.”
„Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispită este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar
îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria
credinţei noastre, şi astfel să avem drept la rasplatire: «Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt
pentru cercare şi au şi plată»413. Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale
dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit,
fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu”
ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ – RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ
Si nu ne duce pe noi …ar putea insemna : Nu ne duce pe caile in care putem sa fim isputiti. Adica drumul nostru in viata sa nu ajunga in situatia de a fi ispititi si a calca legea lui Dumnezeu.
Dar omul care invinge ispita este cu adevarat omul iubit de Dumnezeu.
Cel care trebuie aparat de ispita va da vina pe Dumnezeu ca a ajuns sa fie ispitit.
Urmeaza noua versiune de liturghie, in curand pe scena la Vati-can’can: Rock Star Benedict cantand Show Must Go On in costumul gay al lui Freddy Mercury, cu cardinalii si baietii de cor interpretand dansul fetelor de la Capalna spre deliciul publicului LGBT.
ISPITĂ, ispite I. 1.Ceea ce exercită o mare forță de atracție; tentație, seducție; p.ext. păcat.
2. Incercare la care este supus cineva pentru a i se constata Iubirea, Răbdarea.
II. Cercetare, examinare. (Dicționarul limbii române moderne 1958
La Rugaciunile dimineții Rugăciunea VI-a “…Cel ce ispitești inimile (adică cercetezi) inimile și rărunchii și tainele oamenilor le știi cu adevărat …”
În toate rugaciunile incluzând și Psalmul 50’ cerem să nu fim “foarte” examinați și toate pacatele și fărdelegile să ne fie șterse.
Exstă anumite pasaje diferite nesemnificative între transcrierea Catolică a Vechiului testament și transcrierea Ortodoxă. Dar Evanghelia lui Cristos cuprinsă în Evangheile după Matei, Marcu, Luca și Ioan este aceleași în tot creștinismul.
“Obârșia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească.
Paate aduce cineva corecturi sau completări la Evanghelie?