Sinuciderea narcisistă a Franței

”«Privesc în toate părţile şi nu văd peste tot decât întuneric.»

Folosesc acest citat din Pascal (Cugetări) pentru că nu vreau sa stabilesc adevăruri pozitive și nici să apăr vreo opinie. Văd o situație care – așa cum scrie Pascal în următoarea propoziție – «nu ne oferă nimic în afară de motive de îndoială și teamă».

Rugându-mă să-mi exprim opinia despre deja celebra ”Scrisoare a generalilor” din Franța, UnHerd mi-a scris: «Ce ni se pare extraordinar în legătură cu furoarea ce a urmat este că extrem de puțini oameni au pus la îndoială premisa scrisorii – că Franța este pe punctul de a se prăbuși».

Asta este cu adevărat surprinzător. De ce Franța? De ce Franța și nu orice altă țară europeană, când alte țări par într-o situație similară, daca nu mai rea”, scrie Michel Houellebecq, pentru publicația britanică UnHerd.

”Aș  spune de la început că nu pot dezlega acest mister (deși știu bine Franța și sunt francez). Voi încerca să nu apelez la noțiunile confuze ale ”psihologiei națiunilor”; însă îmi va fi greu să nu o fac.

Din punct de vedere al terorismului islamist, este adevărat că, de ceva vreme, Franța a fost o țintă predilectă pentru Isis, gruparea aceasta crezând (nu fără argumente) că Franța i-a atacat intervenind în Siria și Irak. Însă acele zile sunt demult trecute si, dacă este să ne gândim la ultimele decenii, am văzut că și Marea Britanie, Spania, Belgia și, într-o măsură mai mică, Germania, au suferit atacuri teroriste. De fapt, e greu să găsești o țară în lumea asta care să fi fost ocolită de violența islamistă.

Oare crima și violența, fie ele legate sau nu de droguri, provoacă mai mult haos în Franța decât în alte țări europene? Nu am idee, însă m-ar surprinde să fie așa; daca lucrurile ar sta astfel, atunci jurnaliștii francezi ar fi arătat asta.

În Franța avem o atmosferă de autoflagelare – este ceva ce plutește în aer. Toți cei care vizitează Franța și se uită la televizor sunt impresionați de obsesia prezentatorilor, ziariștilor, economiștilor, sociologilor: cea mai mare parte a emisiunilor este dedicată comparației între Franța și alte țări europene, o comparație din care, invariabil, Franța iese rău.

În general, este suficient să se facă o comparație cu Germania; alteori Germania nu stă atât de bine și ziariștii se referă la Scandinavia, la Olanda și, mai rar, la Marea Britanie. Indiferent despre ce este vorba, mereu poți descoperi o țară care să ne fie superioară; însă aceasta plăcere extrema a masochismului este surprinzătoare.

Acesta este doar un amănunt. Un subiect mult mai important, din moment ce nu este un simptom al declinului, ci declinul însuși – esența declinului – este demografia. Recent, politicienii și comentatorii au aflat că ”indicele fertilității” (numărul de copii per femeie) a scăzut în Franța la 1,8. O asemenea proporție ar fi însă extrem de dezirabilă pentru țările din sudul Europei: Italia, Spania, Portugalia, Grecia, unde indicele este de 1,3. În Asia este și mai rău, în țări avansate tehnologic și extrem de admirate. Rata din Singapore și Taiwan este de 1,2. În Coreea de Sud este de 1,1. Această țară riscă să piardă o zecime din populație până în 2050. Dacă va continua așa, nu va avea decât o șansă de a supraviețui – să anexeze Coreea de Nord, unde indicele este de 1.9. Glumesc și nu prea.

Cu o rată de 1,4, Japonia se mișcă de bine, de rău. Iar asta este surprinzător, pentru că cele mai multe știri amuzante despre rata redusă a natalității vin de regulă din Japonia (guvernul se pare că a decis ca televiziunea publică să difuzeze clipuri pornografice la ore de maximă audiență, pentru a stimula apetitul sexual al japonezilor).

Este clar că Franța nu s-a scufundat până la acest nivel, cel puțin nu în totalitate. Adevărul este că obsesia francezilor legată de declin nu este deloc nouă. Rousseau (sau Voltaire? Mi-e lene să verific, pentru că acești autori sunt greu de citit) scria undeva că, mai devreme sau mai târziu – ”un lucru e sigur”: vom deveni sclavii Chinei.

Franța îmi aduce uneori aminte de acei bătrâni ipohondri care se tot plâng de sănătate; acei oameni care spun de fiecare dată că sunt cu un picior în groapă. Oamenii reacționează sarcastic la aceste afirmații: ”Ai să vezi că ăsta ne îngroapă pe toți”.

Pe de altă parte, America pare să fi făcut din optimism un principiu al existenței sale. Însă nu sunt sigur că este o atitudine tocmai sănătoasă. Când Joe Biden a spus că ”America este din nou gata să conducă lumea”, am interpretat imediat asta în trei feluri:

–       America va începe în curând un nou război;

–       America va ajunge să se comporte mizerabil;

–       America va irosi o mulțime de bani și va sfârși prin a fi înjurată, iar în acest fel China își va întări poziția.

Nu, nu avem de-a face cu „sinucidere a Franței” – pentru a evoca titlul volumului lui Eric Zemmour – ci cu o sinucidere a Vestului sau mai degrabă cu o sinucidere a modernității, câtă vreme nu sunt cruțate nici țările asiatice. Caracteristic Franței este doar faptul că francezii sunt conștienți de această sinucidere. Dacă este să lăsăm la o parte pentru moment cazul Franței, concluzia este limpede: inevitabila consecință a tot ceea ce noi numim progres (la toate nivelurile – politic, economic, științific, tehnologic) este autodistrugere.

Refuzând imigrația sub orice formă, țările asiatice au ales sinuciderea simplă, fără complicații.
Țările din sudul Europei sunt în aceeași situație, deși ne putem întreba dacă au făcut în mod conștient această alegere. În Italia sosesc imigranți, la fel și în Spania și Grecia, însă ei doar tranzitează aceste țări și nu contribuie la întinerirea populației. Imigranții sunt atrași irezistibil de brânza cea mai mare și mai grasă – țările din nordul Europei.

Ar trebui să amintesc aici de opinia stângiștilor, progresiștilor și umaniștilor cum că nu avem de-a face cu o sinucidere, ci cu o reîntinerire. Se schimbă compoziția etnică, însă restul rămâne nemodificat: republica, cultura, statul de drept, toate. Văd însă că această opinie este susținută și apărată tot mai rar.

Cei 45% dintre francezi care cred că va veni un război civil și că ei pot împiedica asta nu fac decât să arate că Franța rămâne o națiune de fanfaroni.

Este nevoie de două tabere pentru a avea un război civil. Cu cine vor lupta francezii. Vor pune mâna pe arme pentru a-și apăra religia? Nu mai au o religie de multă vreme și, în orice caz, fosta lor religie este cea a securii călăului.

Va fi un război pentru apărarea culturii, a modului de viață, a sistemului de valori francez? Ce înseamnă, de fapt, toate astea? Și, presupunând că ele există, merită să lupți pentru ele? Oare ”civilizația” noastră are ceva de care să fim mândri?

Europa pare să fie la o răscruce. Mă ajută mult să-l citesc pe Pascal, însă, la fel ca el, nu văd «nimic în afară de motive de îndoială și de teamă»”.