„Sistemul ăsta, așa bolnav cum e, în ultimă fază, terminal, tot rămâne în picioare. Te termină tot pe tine ca individ” – INTERVIU cu regizoarea Chris Simion

Am ieșit de la Teatrul Grivița 53 după spectacolul 5+3=9 cu un beat de muzică tehno în minte și cu o energie care a rămas multă vreme cu mine. O coregrafie impresionantă semnată de Ștefan Lupu, care a creat acest spectacol cu o echipă de dansatori tineri și talentați care joacă teatru, cantă și, mai ales, dansează excelent. Un spectacol creat special pentru a spune și a celebra povestea emoționantă a construirii acestui nou spațiu teatral din București, Teatrul Grivița 53, care a luat ființă după 9 ani de eforturi -uneori supraomenești- și născut din visul a peste 14.000 de ctitori, donatori publici și privați. După cum spun cei care l-au construit, regizoarea de teatru Chris Simion și soțul ei, Tiberiu Mercurian, Teatrul Grivița 53 este un loc dedicat creației independente, experimentului și colaborării, un spațiu deschis artiștilor care caută libertate în expresie și publicului care își dorește să descopere o nouă formă de experiență culturală.

Am luat cu mine acest ultim moment, culminant, dintr-un dans tonic la care au participat toți cei de pe scenă, plini de bucurie, într-un ritm molipsitor care mi-a dat un boost de energie la sfârșitul unei zile obositoare. Nu era weekend, dar sala a fost plină. Ce-i drept, nici capacitatea ei nu e foarte mare, însă a fost remarcabil că lumea a venit pe Calea Griviței să vadă un spectacol într-o joi, într-o seară de sfârșit de iarnă ploioasă și friguroasă. Una din plasatoare, o doamnă trecută de 60 de ani, care facea voluntariat la teatru, a intrat în sală imediat după începerea spectacolului, s-a sprijinit de perete și a rămas în picioare până la final, cu ochii lipiți de scenă. Am intrebat-o la ieșire a câta oară vedea spectacolul- „a treia”, mi-a zis, „și tot mă emoționează”.

Spectacolul spune povestea Teatrului Grivița 53, toata luptă, ambiția, reziliența si speranțele puse în această construcție. Este și povestea unei victorii – și nu numai a uneia financiare, care ține de ambiția de a construi și a învinge inerția birocrației sau lipsa de sprijin material. E vorba și despre o victorie asupra unui diagnostic medical care aduce deznădejde. Este și o poveste de viață care învinge boala și care se împletește cu destinul renăscut al unei case ruinate, așa cum sunt multe clădiri în Bucureștiul nostru iubit și neiubit. 

Calea Griviței Veche, odată una dintre arterele centrale pline de viață ale Bucureștiului, cu cinematografe cochete, un spital și o baie comunală, macelării, prăvălii de toate felurile și blocuri moderniste, aflată în apropierea -altădată prosperei- Piețe Matache, arăta de mulți ani ca o gură cariată a orașului. Din loc în loc câte o clădire restaurată frumos și cu grijă, sau un magazin cool sau hipsteresc înfrumusețează o zonă altfel cucerită de părăginire și uitare. În apropiere se află dureroasa stradă a Berzei, din care lipsește Hala Matache, o clădire simbol a acestei părți de oraș. Tot acolo, în zonă, alături de alte cladiri de patrimoniu, se află și fostul cinema Dacia-Marconi, alt vestigiu al unor vremuri mai bune pe care le-a cunoscut odată capitala. Pe scurt, în zona Griviței până la Gara de Nord, e plin de case care plâng. In acest peisaj mai degrabă pesimist, timp de 9 ani, o echipă de oameni însuflețiți de regizoarea Chris Simion și de soțul ei, antreprenorul Tiberiu Mercurian, au clădit un nou teatru într-o clădire nouă și modernă. Clădirea teatrului, care vine cu o soluție modernă intarsiată pe o clădire de patrimoniu are bune și rele, calități și neajunsuri. Sunt voci care critică această alegere, altele o găsesc strălucită. Dar, una peste alta, Teatrul Grivița 53 este un vis materializat, o clădire care va rămâne acolo peste timp, ca semn al eforturilor unor oameni care au crezut că merită să investească în cultură și că se poate construi ceva durabil, într-o țară în care mai degrabă doar criticăm o realitate care nu ne convine. 

Aflăm din discuția cu Chris Simion care e secretul acestui loc renăscut din propria cenușă, cum a fost această adevărată aventură a apariției Teatrului Grivița 53 în peisajul cultural românesc și ce ar face dacă ar trebui să o ia de la capăt.

Chris Simion, mulțumesc că îți faci timp pentru acest dialog despre teatrul construit de voi. În clădire există și un mic muzeu cu obiecte din ultimele decenii și imagini care arată procesul construirii și panouri explicative la fiecare etaj. La parter, lângă lift, am citit așa: 

„Te afli în foaierul de la parterul Teatrului Grivița 53, care, din punct de vedere estetic, va rămâne în beton aparent, într-un spirit industrial și liber, cu desenele și semnele păstrate intenționat din timpul șantierului, ca mărturii ale acestui miracol. La parter, în acest lobby va exista un birou de informații, instalația ctitorilor și un spațiu de așteptare.” 

Ce am notat eu din toată fraza asta sunt câteva cuvinte-cheie: „spirit industrial și liber” și „miracol”. Și am mai auzit cuvântul „pionierat”. 

Tu cum ai defini teatrul ăsta, care este primul teatru construit de la zero în ultimii 80 de ani, un teatru privat, ridicat împreună cu publicul. Are și sponsori și fonduri norvegiene, dar, în principal, e un teatru apărut dintr-o inițiativă și un efort financiar privat. 

CS: Teatrul Grivița 53 este pionierat pentru că din 1946 nu s-a construit în România, din inițiativă privată, niciun teatru. Și este prima dată în istoria României când este construit un teatru cu sprijinul comunității. 

Este primul după 80 de ani. Celelalte trei repere pe care le avem în istoria teatrului românesc vin de la finalul anilor 1800, când avem un astfel de exemplu la Turnu Severin, prin generozitatea lui Teodor Costescu, care și-a donat toată moștenirea în a construi ceea ce este Palatul Culturii astăzi. Tot în acea perioadă mai avem un reper prin maiorul Gheorghe Pastia, care a construit Ateneul și Teatrul din Focșani și în 1946, inginerul constructor Liviu Ciulei, care a construit în București pentru fiul său Teatrul Nottara. 

Dar cele trei exemple pe care le-am dat sunt puțin diferite. Ne intersectăm, pentru că toate trei sunt din inițiativă privată, dar Grivița 53 este primul exemplu din istoria culturală a României când o comunitate construiește de la zero un teatru.

HI:Și cum s-a întâmplat mai exact, cum ați început? Pare un scenariu care frizează imposibilul.

CS: Toată viața mea e așa! (râde) Cu atât mai mult cu cât acest proiect a ajuns la bun sfârșit, cred în menirea fiecăruia, pentru că ceea ce am trăit a sfidat rațiunea. Cei nouă ani pe care i-am dedicat acestui proiect au avut momente care au fost rezolvate prin grație divină. Concret, nu metaforic. Și un ateu, cred, dacă ar fi trecut prin acel tip de experiență, ar fi fost înmărmurit, ar fi fost copleșit, ar fi fost pus pe gânduri, dacă nu convins. Pentru că demersul a pornit de la o nevoie a mea, ca artist. Am lucrat ca regizor de teatru, atât în teatrul de stat, cât și în teatrul independent. Am contribuit la dezvoltarea mișcării de teatru independent din 1997. Atunci am regizat primul meu spectacol. Mi-am dat seama că în tot acest parcurs de 25 de ani nu s-a schimbat nimic. Sistemul de stat este același. Teatrul independent rămâne tot în zona marginală și este marginalizat, nu are sprijin real, autentic din partea instituțiilor abilitate, din partea statului. Sunt doar susțineri temporare accidentale. De cele mai multe ori, call-urile publice nu sunt transparente și nu ai criterii corecte de departajare, sunt subiective, fie din cauza evaluatorilor, care au de împărțit războaie personale cu cel care aplică, fie există un subiectivism care nu ar trebui să fie un instrument de analiză pe un proiect. Și atunci, văzând că toată această atitudine rămâne constantă și teatrul independent se dezvoltă artistic, se dezvoltă estetic, devine o voce pe care nu mai ai cum să o ignori, m-am gândit că singurul mod prin care poți să transformi statutul teatrului independent din improvizație într-o instituție este să o faci pe cont propriu, să nu mai aștepți din partea statului acest sprijin. Și m-am gândit cum. Și mi-a venit ideea, dar nu știu cum mi-a venit ideea asta.

Adică acest început face parte din miracol și din exemplele pe care eu le numesc lipsite de rațiune. Aveam casa bunicii mele, unde nu locuia nimeni și mi-a venit această idee de a o vinde și de a cumpăra un teren cu banii pe care îi câștig pe casă, undeva în centrul Bucureștiului. Casa nu era în centru, era tot pe Calea Griviței, dar înspre Podul Constanța, deci în Grivița Industrială. Mie îmi era clar că teatrul trebuie construit în centru, pentru că nu avem cultura teatrului de cartier. Pentru că, dacă îl construiești într-un cartier, nu va avea același impact și va fi mult mai dificil de gestionat. Și mi-era clar că trebuie făcut în centru. Și din momentul în care am pus sămânța, această idee, i-am transmis-o prima dată mamei mele. Am întrebat-o dacă îmi permite să vând casa, pentru că era casa ei, adică era o moștenire de la mama ei. Și mama mi-a dat binecuvântarea.

Și da, a fost extrem de important că n-am avut din partea mamei nici măcar o secundă de îndoială, a fost un Da hotărât. După care a fost Tiberiu (n.r. Mercurian), pe care, când l-am anunțat, a deschis laptopul și a zis Unde căutăm teren? Câți metri pătrați? (râde) Și așa a început. Dintr-o conștientizare, dintr-o nevoie că, dacă vrei să faci ceva în țara asta, trebuie să acționezi pe cont propriu. Că dacă doar te lamentezi, strigi în piață, scrii pe facebook cât de metastatic este sistemul, nu se schimbă nimic. Sistemul ăsta, așa bolnav cum e, în ultimă fază, terminal, tot rămâne în picioare. Te termină tot pe tine ca individ.

HI: V-ați gândit de la început ce vreți să faceți, sau ideile au venit organic, pe parcurs? Îmi imaginez că ați primit ajutor, că ați lucrat cu o echipă de specialiști, de oameni care știu cum se construiește un teatru, care cunosc nevoile unui teatru.

CS: Știam cum ar trebui să arate sala din punct de vedere tehnic.

HI: Din experiență?

CS: Da. Acest teatru este construit din toate frustrările pe care le-am trăit în spațiile independente, unde am regizat și atunci am avut acest avantaj al experienței proprii și am evitat să fie o improvizație. L-am gândit ca pe un spațiu profesionist, cu toate dotările tehnice pe care le are o sală dintr-un teatru de stat. Nu am avut perspectiva, n-am avut dimensiunea a ceea ce este Teatrul Grivița 53 astăzi. Este de două ori mai mare decât am plănuit inițial. Este într-o arhitectură de totală avangardă, modernă, nouă. Simțeam că ne dorim asta, dar nu știam s-o exprimăm. L-am întâlnit pe Codrin Trițescu, pe arhitectul teatrului, cu care am rezonat, cu care ne-am potrivit și care ne-a înțeles spiritul. Și atunci a desenat în spiritul a ceea ce suntem și ne dorim să devenim.

Și proiectul inițial, gândit de la o sală, a ajuns să fie un teatru cu două săli, o sală de 140 de locuri, cu o înălțime de 10,5 metri, pentru care suntem invidiați, pentru că în teatru înălțimea e foarte importantă, cu trapă. Trapa iar este foarte rară în teatre – este acel lift care urcă și coboară decorul, sau poți în timpul spectacolului să urci, să cobori personajele, creează efecte scenice. Sunt 13 ștăngi- acele bare metalice pe care se pun luminile, sau pe care se agață decorul. Avem posibilitatea să punem scaunele în multiple scheme de sală, de la varianta clasică italiană, la varianta elisabetană, arenă, în sala mare. Deci este o scenotehnică updatată prezentului, care poate să fie îmbogățită și upgradată, pentru că am avut o limitare de buget. Nu am putut să începem cu ea așa cum ne-am dori ideal, dar este funcțională, face minuni, a născut un prim spectacol, 5+3=9, unde vezi ce poate sala și toți spectatorii rămân uau! 

Și sala mică, deasupra sălii mari, care are aceeași dimensiune. N-am spus dimensiunea: 7,5 metri lateral și 14,5 metri pe lungime. În sala mare intră 140 de spectatori, 100 jos și 40 la balcon. Are și balcon sala mare. Iar în sala mică, care nu are balcon și nu are 10,5 metri, are 5 metri înălțime, intră 70 de spectatori plasați tot așa, în diferite variante de schemă de sală.

HI: Vorbeai de bani, de buget și de participarea publicului, asta fiind o noutate, într-adevăr. Noi am mai avut modelul ăsta de-a lungul timpului, oamenii s-au mai implicat, au mai donat pentru Ateneu, spre exemplu. Au mai fost campanii. 

CS: Da, Brâncuși.

HI: Brâncuși e o campanie eșuată, din păcate. Dar, da, oamenii sunt dispuși să investească, atât cât poate fiecare, într-un proiect în care cred. Dat fiind că părea, cred, poate pentru cei din afară sau poate chiar și pentru cei dinăuntru, un proiect, care friza imposibilul.

CS: Utopic. 

HI: Exact. Plus, de asta traversăm o perioadă de criză de atâția ani, iar bani pentru cultură sunt tot mai puțini, oamenii scot mai greu din buzunar ca să investească. În același timp, teatrele sunt pline. 

CS: În primul rând, pentru reușita acestui proiect – dincolo de credința noastră, de pasiunea pe care am depus-o, de sacrificiul la care am fost dispuși – a contat enorm că nu am știut în ce ne-am băgat. Acum îi mulțumesc profesoarei de matematică care m-a lăsat corigentă în clasa a X-a, pentru că am început acest proiect cu informația că va costa 1.000.000 de euro. Am avut norocul unui arhitect care seamănă foarte mult cu mine și considera și el că această sumă acoperă proiectul. Și de la 1.000.000 de euro am ajuns la 4.500.000 de euro. Evident, am traversat pandemia, am traversat dublarea materialelor de construcție.

HI: A prețurilor sau a cantității, sau ambele?

CS: Ambele. Prețurile în primul rând au explodat, adică ne-au prins toate. Dar chiar și așa, faptul că am fost inconștienți și că nu am avut dimensiunea acestui demers a fost salvator de departe. Din acești 4.500.000 de euro, 1.900.000 au fost din partea fondurilor SEE 2014- 2021 (n.r. Spațiul Economic European), pe care le-am obținut aplicând la un program, la RO Cultura. Nu speram că o să fim printre câștigători. A durat doi ani de zile să primim răspunsul și ne-au decontat cu 200.000 mai puțin, pentru că au fost erori din partea constructorului și 200.000 de euro nu au putut să îi deconteze, deci am primit, practic, la final, o finanțare de 1.700.000 de euro. Și restul banilor i-am adunat din sponsorizări, donații ale ctitorilor.

Sunt peste 14.000 de oameni care au pus câte o cărămidă la propriu. Sau au ajutat prin alte gesturi, acțiuni, fapte care au ajutat înaintarea proiectului.

Chris Simion: Îmi este atât de clar că la finalul vieții, când întorc spatele, vreau să zâmbesc și să fiu împăcată cu ceea ce am făcut. Nu există nicio marjă de negociere, când este vorba de etică și de sufletul meu

HI: Dar de ce crezi că s-au implicat? Ce i-a convins să se alăture proiectului Grivița 53?

CS: Păi aici e simplu. Adică i-am convins simplu. Cred că ne-am întâlnit în acest vis. Adică visul meu n-a fost doar al meu, a fost parte din visul celuilalt. Și cred că undeva, în această nevoie a fost o energie extraordinară de acțiune și oamenii au identificat diferite emoții pentru a fi solidari cu noi și a fi parte din această poveste. E genul de proiect unde, dacă nu intri cu tot sufletul și nu ești dispus la sacrificiu total, nu are cum să se miște. Și în primul rând, cred că a fost important exemplul pe care l-am dat, garanția morală, etică, pe care eu am arătat-o. Faptul că oamenii, când au decis să vireze banii, 53 de euro, echivalentul pentru o cărămidă, au știut foarte clar unde îi direcționează, pentru cine. Cunoșteau cariera mea de până acum, expunerea mea publică, neasocierea mea cu niciun partid politic. Curățenia mea ca artist și ca om a reprezentat credibilitatea și a girat acest proiect și în continuare, cred că este motorul fundamental al acestei povești. Nu sunt, nu am fost dispusă, cu riscul de a pierde tot în acest demers, nu am fost dispusă să îmi vând sufletul.

HI: Ce ar fi însemnat asta?

CS: Să accepți sponsorizări, de exemplu, de la oameni, de la politicieni care își doreau să te folosească în campanii electorale, să accepți parteneriate cu firme care nu au nicio legătură cu valorile tale, cu crezul tău.

HI: Ne poți da un exemplu?

CS: Nu are relevanță. Dar atâta timp cât am declarat, nici măcar nu e negociabil, adică nu există o zonă de gri la mine. Îmi este atât de clar că la finalul vieții, când întorc spatele, vreau să zâmbesc și să fiu împăcată cu ceea ce am făcut. Nu există nicio marjă de negociere, când este vorba de etică și de sufletul meu. Deci aici nu negociem. Cu riscul de a pierde tot, pentru că au fost momente în care aveam nevoie de bani să înaintăm. într-o etapă care era cu deadline și au apărut foarte multe ispite și foarte multe încercări. Dar în aceeași timp, având răbdare și având credință, au apărut și ceilalți oameni, îngerii păzitori. Pe foarte mulți nu i-am cunoscut înainte. I-am cunoscut datorită acestui demers și au apărut fix în momentele în care credeai că nu mai există nicio soluție.

HI: Îngeri păzitori, adică?

CS: Oameni care, fie erau directori într-o firmă și au putut să semneze o sponsorizare care ne-a deblocat o etapă. Fie era o persoană dintr-un birou de la o instituție, care ne-a dat o semnătură și a deblocat o etapă. Noi ne-am încăpățânat să mergem în acest demers total pe birocrația românească. Am depus la Registratură toate cererile. Am așteptat 30, 60 de zile. Nu ne-am dus să grăbim procesul cumva.

Am depus sponsorizările cum se depun pe o adresă de e-mail publică, până am ajuns la persoana care e ocupa de asta. Am încercat, adică nu am încercat -am optat de prima dată pentru un drum, nici nu știu cum să-l numesc.

HI: Fără intervenții, un drum clasic, pe care îl urmează orice om care vrea să depună actele pentru un proiect, să obtină niște autorizații?

CS: N-am pornit de la zero. Am avut, totuși, o imagine publică și capital de încredere și experiența din anii anteriori – și cu festivalul de teatru pe care îl organizez de 11 ani – Undercloud – și cu celelalte producții independente pe care le-am făcut, unde aveam nevoie de sponsori și unde am livrat ceea ce am promis. Persoana mea a reprezentat o garanție. Deci nu m-am dus de la zero. M-am dus cu o bază de încredere. Și în momentul în care cei cu care am colaborat au fost mulțumiți, s-au regăsit în ceea ce vreau să fac, am pornit la drum cu acest grup de sponsori – prieteni, care au venit în întâmpinarea mea mai ușor. Dar au fost și multe firme unde nu știam pe nimeni, unde am aplicat pur și simplu, am trimis un e-mail sau am găsit un număr de telefon și am sunat în blind, fără să cunosc persoana.

HI: Spune-mi, te rog, ce oferă teatrul vostru pentru breaslă? Ai spus că s-a născut din frustrările pe care le-ai acumulat lucrând în diverse clădiri de stat, de teatru independent. În afară de faptul că, tehnic vorbind, oferă alte condiții, ce e atractiv la el, ce oferă pentru un regizor, pentru un actor, pentru un coregraf, pentru un scenograf și pentru echipă în general? De ce ar veni cineva să lucreze aici? 

CS: Păi nu trebuie să vină, că trebuie să vină. Vine dacă simte că îl arde demersul nostru artistic. Atât echipa artistică, cât și echipa tehnică. Nu ne dorim să vină toată breasla. Ne dorim să vină cei care au nevoie să iasă din zona de confort, care au nevoie să experimenteze, care sunt în acord cu conceptul artistic al Griviței, respectiv crearea spectacolelor pe baza dramatizărilor, nu a pieselor de teatru – dramatizările sunt adaptări. Sau pe baza unor texte scrise special pentru teatrul nostru.

HI: Cum a fost și cel cu care ați început, un text scris de Nora Iuga.

CS: Da, e un spectacol lectură care se joacă o dată pe lună și care o are pe Rodica Mandache în distribuție. Textul a fost scris pentru Grivița 53. Și mai e spectacolul 5+3 = 9, creat de coregraful Ștefan Lupu. La fel, spectacolul la care lucrează acum Andrea Gavriliu, despre diferențele culturale, Fade to Grey se numește. Andrea Gavriliu, împreună cu Edwin Mokaya, născut în Africa, în Kenya și rezident în Finlanda, ei doi semnează scenariul spectacolului pe care îl creează pentru Grivița 53. Apoi urmează Alexandru Dabija, care va construi un spectacol după Conjurația imbecililor, de John Kennedy Toole. 

HI: Și o surpriză? 

CS: Da, și Eugenio Barba, care vine în martie și va sărbători Barba 90, primul program internațional al Teatrului Grivița 53, unde Eugenio Barba va fi prezent cu patru spectacole de adulți, trei spectacole de copii, două masterclass-uri, trei ateliere, dialogurile cu publicul după spectacol și în ultima zi a festivalului Barba va regiza o fiesta unde oameni din comunitate, care au diferite performanțe în diferite domenii, vor fi invitați să vină să își arate pasiunea public.

HI: Din comunitate, adică din public?

CS: Da, din public. Deci își dorește să lucreze în special cu amatori, cu neprofesioniști, considerând că în fiecare amator poți să identifici o pasiune pe care el să o integreze artistic într-un spectacol și să creeze performanță și emoție.

HI: Este și un trademark al lui să lucreze cu actori neprofesioniști.

CS: Da, este filozofia teatrului antropologic pe care el a născut-o.

Chris Simion: Apariția Teatrului Grivița 53 în peisaj, în cartier, a modificat total ADN-ul locului

HI: Apropo de comunitate, Chris. Ați cumpărat și transformat o casă înscrisă în patrimoniu, dar care era o ruină practic. Timp de nouă ani ați transformat și locul. Poți să ne spui cum era atunci partea aceasta din Calea Griviței, care e centrală și care în același timp are un aer ușor dezolant? Și cum e acum?

CS: În 2016, când am luat terenul, Grivița Veche, Grivița Centrală – noi suntem la 200 de metri de Bulevardul Dacia, la 300 de metri de Calea Victoriei, suntem în centru – era un focar. Erau foarte multe case private ocupate de cetățeni de etnie romă, ocupate ilegal, abuziv. Erau „puncte de lucru” de prostituție, erau dealeri de droguri. Apariția Teatrului Grivița 53 în peisaj, în cartier, a modificat total ADN-ul locului. Da, a revitalizat cartierul timp de nouă ani. În primii ani am venit cu festivalul Undercloud pe Calea Griviței. Patru ani de zile am mutat festivalul, care era în altă zonă a Bucureștiului, de la ediția cu numărul 14 și am identificat locuri unde, pe care le-am transformat temporar în mici scene de teatru, sau în mari scene de teatru. Și pentru o săptămână, sau două săptămâni, cât dura festivalul, noi eram prezenți, cultural, pe calea Griviței și vedeam de la an la an cum contribuim la regenerarea zonei. După care, când a început șantierul, în 2023, am văzut cum au început să apară cafenele, cum zona se dezvoltă și economic, cum casele, mare parte din ele au fost revendicate și au fost salvate. Probabil au fost mutați locatarii, chiriași nu cred că erau. Cred că stăteau abuziv foarte mulți acolo, dar au fost mutați în alte imobile. 

HI: Proprietarii și-au reapropriat bunurile, casele, imobilele.

CS: Exact, exact. Au identificat potențialul, e clar. Noi am intuit de la bun început că această inițiativă va revitaliza cartierul, care în perioada interbelică era considerat Montmartre al Bucureștiului.

Și ușor-ușor, Calea Griviței astăzi nu mai are nicio legătură cu Calea Griviței de acum nouă ani, sau chiar de acum șase ani. De la an la an se deschid mici business-uri. A început să aibă o viață, poți să simți boemia de altădată. Noi suntem, practic, o comunitate. Ce-mi doresc și ce sper să se întâmple este să devină Calea Griviței Veche un cartier cultural, pentru că Bucureștiul are nevoie de o zonă culturală, iar această arie este mănușă, este total potrivită pentru a o transforma într-un cartier cultural. Avem noroc că actualul primar al Sectorului 1 își dorește să dezvolte zona cultural și să transforme Grivița Veche în Grivița Culturală. Doar că e nevoie de timp, e nevoie de răbdare, nu se poate întâmpla această transformare profundă peste noapte. Dar, cum am zis mai devreme, de la an la an vezi cum mai apare un magazin, renaște o casă, iar deschiderea teatrului acum cu siguranță este un impuls. Este un exemplu de bună practică. Este un reper pentru alții, pentru cei pe care îi încurajăm să viseze și să-și ducă la bun sfârșit visele.

HI: Există un plan oficial pentru asta? E nevoie și de viziune, și de bani pentru crearea unui unei zone culturale, a unui hub aici în zonă. Și-a exprimat primarul Sectorului 1 vreun gând în acest sens?

CS: Din ce știu, – dar cred că aici e bine să-l întrebați direct pe el- , dar din declarațiile pe care le-a făcut, este inclusă în strategia culturală a Primăriei Sectorului 1 această dezvoltare a Griviței Vechi în Grivița Culturală. Există o strategie, nu e o improvizație, sau doar o declarație electorală. Vom vedea. Vom vedea, pentru că oricât de bună este intenția, trebuie susținută. Și, până nu vezi concret că s-a schimbat ceva, rămâne un concept frumos, o teorie și nimic altceva.

Chris Simion: Dacă aș fi știut, nu aveam cum să îmi doresc să trec printr-o astfel de experiență, care a fost hardcore. A fost cu sacrificiu total și personal

HI: Ai spus că încurajezi pe alții să-și urmeze visele și concret, existența clădirii pe care ați făcut-o voi reprezintă un exemplu pentru cei care vor să se apuce de ceva. Te-aș ruga să le spui și ce să facă, sau să nu facă. Din experiența voastră, ce sfaturi le-ați da, dacă s-ar apuca să facă așa ceva? 

CS: Nu voi sfătui pe nimeni, pentru că experiența e personală, e unică, nu poate fi replicată așa cum am făcut-o noi, pentru că nu are cum. Teatrul acesta s-a născut singur. Adică toate ideile, toate gândurile, tot ce s-a întâmplat… 

HI: E o experiență personală?

CS: Exact. Ce știu că nu aș face niciodată – n-aș reteza nimănui aripile. Dacă au disponibilitate oamenii să se sacrifice, atunci cu siguranță au șanse mari să-și împlinească și visul, pentru că așa e în metafizica universului. Îți cere sacrificiu la schimb. Și sacrificiul este dovada concretă a faptului că crezi în ce faci. Exact, nimic altceva. Și că limitele pe care tu ți le stabilești poate că nu sunt neapărat limitele tale. Și ceea ce ție ți se pare prea greu de dus, poate că nu este atât de greu în situație și dacă îți este permis să trăiești, cu siguranță e necesar. Adică n-aș da sfaturi, dar i-aș încuraja să viseze dacă au disponibilitatea aceasta de sacrificiu.

Și cred că suntem datori să nu trecem prin viața aceasta egoist. Cred că suntem datori să lăsăm moștenire culturală. Cred că este necesar să dai, să nu te limitezi la egoul tău, la tine. Nu iei nimic mai departe, fizic, material, ci fix ceea ce este important, esențial, relevant în această viață e ceea ce lași în urma ta.

HI: Dacă ați lua-o de la capăt, ați face la fel?

CS: Pff! Nu, n-am face, n-am face. Adică mi-e clar că n-am face, dacă am ști ce urmează. Adică, dacă aș ști ce urmează nu aș…

HI: N-ai avea curaj?

CS: Aș avea curaj, dar n-aș avea nevoie. Adică nu aveam nevoie de emoțiile paroxistice prin care am trecut, de momentele în care credeam că o iau razna, la modul concret.

HI: A fost un pic prea mult?

CS: Nu un pic prea mult. A fost prea mult. (râde) Nu aveam nevoie de… sau nu că nu aveam nevoie. Din moment ce le-am trăit, aveam nevoie fără să știu că am nevoie. Dar e ca și când știi că, dacă bagi mâna în foc, te arzi și tu continui să îți faci rău. Nu. Dacă aș fi știut, nu aveam cum să îmi doresc să trec printr-o astfel de experiență, care a fost hardcore. A fost cu sacrificiu total și personal. Între timp am mai avut și acea problemă de sănătate oncologică, care a fost integrată în tot acest demers. A apărut acel cancer fix în perioada în care eram foarte, extrem de fericită. Și iar, n-a fost simplu de dus un astfel de demers și o astfel de problemă personală, pentru că nu mai eram eu în corpul meu, în emoțiile mele, în mentalul meu, că a fost cu shutdown. Deci da, dacă aș fi știut așa, dacă cineva mi-ar fi spus uite, ai de trăit asta, asta, asta și peste nouă ani vei avea Teatrul Grivița 53 născut, cred că aș fi spus mulțumesc, dar mi-aș aloca acest timp pentru scris, pentru spectacole.

Mi l-aș fi investit altfel, pentru viața mea personală, împreună cu Tiberiu, pentru a sta cu prietenii mei.

HI: Și acum ce îți dorești? Dat fiind că teatrul există și ai depășit toate aceste obstacole.

CS: Îmi doresc să mă întorc la tihna pe care am avut-o înainte de a începe acest demers, la liniștea pe care o aveam, în așa fel încât să pot să mă regăsesc. Îmi doresc să fiu artist, să redevin scriitor, să redevin regizor de teatru, să pot să contribui la acest demers cu ceea ce știu eu să fac în principal. Pentru că am fost temporar constructor, am fost temporar în această parte de organizare de șantier. Nu-mi doresc să rămân în acest rol. Îmi doresc să mă retrag în board-ul artistic al proiectului și să contribui la demersul cultural, la construcția culturală, care este la fel de importantă sau poate chiar mai importantă decât construcția fizică. Pentru că eu nu am promis că voi face un imobil. Am promis că vom construi un teatru. Și ca să construiești un teatru e nevoie de această construcție culturală.

HI: Mulțumesc foarte mult, Chris Simion, succes și multă sănătate! 

CS: Doamne-ajută!