„Slugărnicia, o problemă mai mare decât corupția“

În 2002, la 47 de ani, Preda Mihăilescu, una dintre mințile strălucite ale României, intra în lumea mică și selectă a matematicienilor tari ai lumii, demonstrând în doar doi ani ani o conjectură, veche de 150 de ani: conjectura lui Catalan. Preda Mihălescu a plecat din România pe vremea când era un puști de 18 ani și a ajuns în Elveția unde și-a urmat visele, iar acum este profesor la Institutul de Matematică din Goettingen (Germania).

Cotidianul: Ați plecat din România în 1973 la 18 ani. Ați fost curajos…Nu o să vă întreb cum ați plecat. Ci de ce? Ce vă lipsea la 18 ani în România?

Prof. Preda Mihăilescu: Adolescența mea s-a petrecut în deceniul de deschidere al României, aveam 13 ani în 1968 când România s-a împotrivit invaziei Cehoslovaciei. Era o atmosferă de speranță prudentă, cu bucurii noi de viață, în care îmi petreceam adolescența. A fost apoi 1971 cu tezele din vara după vizita lui Ceaușescu în China – ceva s-a rupt și pentru tânărul care eram, și care mai mult inconștient decât conștient, își proiecta imaginea în viitor. Un lucru devenise clar: speranțele într-o formă de trai în stat comunist fără represiuni și cu o oarecare libertate de exprimare, se înghețau. Apoi întâmplarea a făcut ca în 1973 să obțin un pașaport de vizită – lăsând “amanet” toată familia, și fiind încă școlar, era un bun pașaport pentru contabilitatea “Most favored nation”. Eu am cugetat asupra situației ajungând la concluzia că tocmai condițiile acestea specifice nu se vor mai repeta și, vreau nu vreau acum trebuie să iau o decizie. Când te vezi în situația de “acum ori niciodată”, și ai presimțit – se vede, bine – că răcirea din 1971 nu va mai da ușor înapoi, întrebarea nu este nici “ce îți lipsește” și nici “ai sau nu curaj”, ci “cum o faci?”. Mi-am luat timp, să nu mă forțez, și m-am aruncat în … nou.

Ați plecat legal și nu v-ați mai întors. Ce a făcut viitorul matematician Preda Mihăilescu din 1973 până în 2002 când a demonstrat Conjectura lui Catalan?

Oho, câte nu a făcut! Nu așteptați să pot să va înșirui într-un scurt interviu o lume nouă. Este o aventură. Așa, pe plan birocratic– instituțional, am lucrat că fiecare tânăr să câștig câte un ban. Mi-am terminat școala în condiții foarte onorabile, am studiat matematică și apoi informatică la ETH în Zürich, am avut începând din timpul studiului diverse posturi în industrie, legate de proiecte de soft cu ceva aplicații matematice, ba chiar am predat și cursuri serale de informatică la o școală a sindicatelor comuniste italiene, pentru muncitori. Mă bucuram să vorbesc italiană, și să văd că pot ajută niște oameni mult mai în vârstă, care nici ei nu aveau o viață ușoară, chit că nu cunoscuseră comunismul.

„Masochismul național și identitar nu voi putea nicicând să-l tolerez“

Ați învățat să descoperiți cum suntem tratați și văzuți „din afară“. Cum se uitau atunci, în anii 70-80 la dvs, erați din Est? Ce credeau despre dvs? S-a schimbat percepția în timp, asupra dvs, asupra românilor în general?

Trebuie să spun clar că în anii ’70 încă, a veni din România însemna a veni dintr-o țară despre care se știe foarte puțin, dar în general pozitiv. Dar când a început boicotarea mondială a lui Ceaușescu, în mod subit și contradictoriu, și noi, refugiații, care totuși de el fugiserăm eram priviți cumva altfel. Un motiv este și acela, foarte realist, că deodată veneau mii de români, și nu mai era atât de avantajos – economic sau umanitar, să îi accepți, deci au început să ne acuze că suntem “refugiați economici”. Prin medii, desigur, mai puțin în viața de toate zilele. Oricum, acest fapt a coincis cu încheierea perioadei de vreo 10 ani, pe care mi-o propusesem pentru a mă integra în societatea elvețiană – limba, cunoașterea culturii, oameni, totul cât se poate –, perioadă în care în mod conștient am evitat teme legate de România sau români, ca să nu mă încurc. Așa că am luat o decizie pozitivă: decât să mă simt insultat, alături de alți prieteni români, “că ni se face o nedreptate, suntem neînțeleși și elvețienii nu știu ‘ce-nseamnă“, (pentru în cei 10 ani învățasem – ziceam eu – ceva despre cunoștințele și modul lor de gândire, și având în vedere că nimeni altul nu făcea treaba asta), mă voi aventură eu, să încerc prin presă și manifestări să “le deschid ochii”.

Ce a urmat?

Ce a urmat din această decizie, nu se poate scrie în spațiul pentru trei interviuri, dar a fost o perioada de școală a vieții, plină de dezamăgiri și izbânzi, de pasiuni și înțelesuri – am publicat prin presa elvețiană, am învățat să organizez demonstrații și să le prezint mediatic, în limitele interesului acordat … României. Am cunoscut numeroși oameni interesanți, am participat într-o mișcare de asociere a opozanților din state comuniste, alături de membri din Solidarnosc, Charta 77, etc. Și am învățat să dezamorsez în mică măsură bombele de distrugere a imaginii României, care se declanșau în acea perioada – în mod coordonat, în ideea cam ciudată, că de fapt doar Ceaușescu ar fi în cauză, când de fapt se mințea și se ponegrea la adresa țării și culturii noastre. După 30 de ani, obeserv că agravarea imaginii României, după 1990, a mers pe făgașul deschis în anii 1980, dar cu curs accelerat – nu în ultimă instanță din cauza faptului că instanțele românești “post-revoluționare” nu numai că nu au încercat să înțeleagă cum funcționează imaginea pe care au “moștenit-o” și cum se poate ea ameliora, dar au lucrat cu sârguință de neiertat, la agravarea ei. Raspândind un sistem de masochism național și identitar, pe care nu voi putea nicicând să îl tolerez sau scuz.

Zece ani înainte de revoluție și imediat după, ați investit energie în acțiuni legate de România…

Vă povestesc o scurtă anecdotă. Dna Monica Lovinescu a fost desigur o româncă inimoasa, care a făcut acțiuni lăudabile precum intervențiile sale active pentru salvarea și ajutorarea lui Paul Goma, un adevărat scriitor disident român, fără îndoială. Dna Lovinescu, datorită anturajului sau parizian, avea maroda de a boscorodi pe români … că nu sunt cehi sau polonezi. Nu apreciam această latură. Se întâmplă că îl întâlnesc pe Matei Vișniec, pentru prima și, din păcate până acum ultima dată în viață, într-o zi ploioasă de noiembrie 1990 să mergem împreună la bătrâna doamnă cu porte-cigarette. De la prima cafea avem dreptul la așteptata tiradă despre românii care nu sunt ca polonezii, mămăligă și alte comparații culinare. După 10 minute de ascultare politicoasă, fără să știu ce credea Matei despre aceste opinii, o întrerup și îi spun “Îmi permit să fiu categoric în dezacord cu dumneavoastră, căci vedeți, comparația nu șade în picioare”. Cum colaborasem cu membri Solidarnosc și Charta 77 din exil, am putut să îmi argumentez foarte consistent punctul de vedere, căci într-adevăr nu se poate compara. După alte 10 minute în care nervozitatea dânsei se transformase într-un nor de fum ce ne învăluia, mă întrerupe la fel de politicos spunând: “Asta spui dumneata care ai fugit de tânăr, dar mă interesează părerea domnului care vine din România”. O secundă de tensiune în care mă întrebam ce va spune Matei, căci nu discutasem înainte. El o ia liniștit, pornind cu “Să știți că experiență mea confirmă tot ce spune domnul Mihăilescu …” și timp de aproape jumătate de oră, fără a se lasă întrerupt, îi explică cum se confirmă. După care nu a mai fost loc decât de un eclair, din bogatele deserturi pe care generoasă gazdă ni le pregătise, căci înțelegem prea bine că este cazul să ne retragem, sărutând mâinile. Ploua, dar noi am mers fericiți până la Arcul de Triumf, și am contemplat Parisul în ploaie, cu o profundă satisfacție a lucrului bine făcut, a datoriei îndeplinite. Și ne-am cunoscut mai bine, Matei și cu mine.
Ca epilog, aș remarcă faptul că asta era în 1990, iar dânsa era printre puținii boscoroditori formatori de opinie, și era o relație civilizată, în care puteam să ne permitem opinia, fără să ne temem de represalii. Astăzi din păcate, mi se pare că România este plină de zeci și sute de boscoroditori principali, mult mai inculți decât doamna Lovinescu, mult mai agresivi – și care este de așteptat că ar încerca în șapte feluri să se răzbune, dacă le-ai arată că probabil greșesc. Este deci mai greu că atunci.

„Adevăratele lupte sunt cele cu noi“

Am doi prieteni foarte buni, frate și soră. Ea este de 20 de ani la Paris. El a rămas aici. El i-a zis într-o zi: „Sorella, ce curajoasă ai fost să pleci singură și să te descurci“. Ea i-a răspuns: „Tu ai fost curajos. Voi ați fpst curajoși pentru ați rămas și vă luptați“. Este aceeași situație ca în cazul dvs și al fratelui dvs, antropologul Vintilă Mihăilescu. V-a invidiat că ați plecat? L-ați invidiat că a rămas?

Ceva curaj trebuie probabil oriunde și oricând, că să iei viață în serios, să îi dai un rost, să îți faci menirea. Deci într-adevăr este o impresie superficială că trebuie mai mult curaj într-un caz sau în altul. Trebuie să simți când ești în momente de decizii importante, și să alegi nu după comoditate, ci după perspectiva și rost. Asta cere ceva curaj, și apoi multă consecvență. Majoritatea oamenilor, în cele mai multe circumstanțe, aleg să nu aleagă. Și nu știu nici măcar că au făcut-o. Când știi că ai ales, nu ai nici timp și nici rost pentru prostii de genul invidie, regret, și alte încercări sentimentale. Căci a alege înseamnă tocmai a lupta împotriva pierderii vremii. La început este un efort necesar, după niște ani, este un fel de a fi. Deci întrebarea dumneavoastră mă depășește cumva, nu știu cum ar fi să fie. Și îl cunosc pe fratele meu destul de bine, că să știu că și din partea lui lucrurile stau la fel – căci și el a decis, nu a mers cu valul: prin plecarea mea, există o alternativă, și deci rămânerea a devenit pentru el o alegere. Pe care a jucat-o cu răbdare și măiestrie.

Lupta cea mai dificilă este în noi: cu așteptări, resemnări, inerții, iluzii. Care a fost cea mai dificilă luptă a dvs?

Este spus foarte bine că adevăratele lupte sunte cele cu noi, și desigur încercările vieții ne motivează să ducem aceste lupte – le cunosc, dar o ierarhie nu am. Pot să spun ce lupta a fost o mare încercare – dar “cea mai” este o noțiune imposibilă. Că să nu mai vorbim de faptul că în direcția asta sunt ușor superstițios: să zicem că de dragul dumneavoastră accept să fac o alegere, și numesc o “cea mai dificilă luptă” – nu aș termina de scris, și m-aș teme deja că viața, năstrușnică, mi-ar pune mâine în față o încercare care să mă învețe că am spus o prostie, și mă așteaptă lupte mai rele. Nu vreau!

„Matematica te învață să nu te amăgești“

La ce e bună matematica? La ce folosește ea?

Ei, aici să știți că pot să va răspund, căci cu neliniști din acestea te încearcă studenții tot timpul! În primul rând, matematica este o cultură străveche, cu o bogăție de teritorii cucerite în spațiul rațiunii, pe care ți le pune la dispoziție, și tu le duci mai departe, la marginea necunoscutului. Că atare ești mai antrenat decât media, în a pune orice afirmație în chestiune, a o privi pe toate părțile, a îi încerca validitatea și, dacă reușești, a o confirmă prin deducție și deci demonstrație deplină. Are și avantajul că îți oferă un limbaj în care afirmațiile se pot într-adevăr verifică și demonstra – chiar dacă uneori durează sute de ani! Nu prea există alt domeniu în care ai acest lux. În matematică, obiectul însuși, este definit bine, formal, deci rămâne navigația prin spațiul infinit de deducții posibile, căutarea unor corelații semnificative, importante…

Omenește vorbind, este o lecție extaraordinara de umilință și coerentă: Natură afirmațiilor matematice este absolută, și nu se sinchisește de faptul că acestea te pot încânta sau scarbi. În mod necesar deci, când faci matematică, te obligă materia, să transcenzi speranțe, dorințe subiective, și în egală măsură, temeri și ezitări. Căci “chestia” în sine EXISTĂ, și de ea te ocupi, și nu de sensibilitățile tale subiective care stau în cale. Dar în egală măsură, cine crede că poate face matematică fără pasiuni puternice, fără cai întoarse și rătăciri, căderi în gol și sentimente înălțătoare, care uneori sunt și amăgiri – acela de fapt nu va face nicicând matematică, ci altceva. Matematică deci, între altele, te învață să nu te amăgești, nici în optimism, nici în pesimism. Și îți oferă instrumentariul – care este logică și construcția culturală a teoriilor sale – pentru a parcurge această maturizare, a te elibera de bucăți de ego.

Poate de aceea mulți matematicieni trăiesc foarte retrași în lumea lor, cu interacțiuni reduse – și pentru exterior de-a dreptul bizare – cu restul lumii…

Explicația este simplă: cine a cunoscut cu adevărat împlinirea pe care o oferă un adevăr cucerit prin luptă un jalon nou adus pe orizontul cunoașterii, se simte rătăcit în zgomotul discuțiilor ce se petrec pe baza unor noțiuni de cele mai multe ori vagi, până la aleatorii, pentru matematician practic inutilizabile. Și cum nu poți matematiză formal – este o întreprindere nebunească – viață, societatea și chiar și creația tehnologică, ei sunt nedumeriți cum se pot oameni “înțelege” în aceste noțiuni insuficiente – și aleg distanță. Ceea ce ei descoperă, odată, în cinci, cincizeci sau două sute și cinzeci de ani va găsi drumul spre aplicații – și ei nu consideră că este treaba lor să influențeze acest proces. Și este bine și așa.

Dar nu toți matematicienii sunt de acest fel…

Ca unul care am lucrat 20 de ani în industrie, știu că facultatea de a identifica corect premizele unei probleme, de a exprimă așteptările – de cele mai multe ori, în egală măsură vagi și ambițioase – în mod coerent, pentru a putea distinge ce se poate și ce nu, este prinosul muncii de matematician, și în momentul în care el a învățat să aibă răbdare și să interacționeze constructiv cu oameni de alte specialități, este indispensabil și valoros în foarte multe medii.

Cum se îmbină matematica cu preocupările pentru România?

Eu vă mai spun un lucru legat de discuția noastră despre România. Există un fenomen care pe mine mă întristează profund, anume că observ la un nivel foarte răspândit un anumit mod de gândire binară, aș spune chiar bipolară – conștient de conotația acestui cuvânt în psihologie – în dezbaterile publice, mediatice din România. Oamenii nu mai știu să discute cu argumente, ei se blochează în categorii presupus contradictorii, opuse. Va dau cateva exemple. Dacă apreciezi spre exemplu realizări tehnologice, civilizatorii ale Americii în ultimul secol – vei fi “pe linie” pentru unii, iar pentru alții însă, indiferent cât de multă dreptate ai pe cazul pe care îl discuti, vei trece drept cineva aservit, orb față de defectele politicii acestei megaputeri. Dar dacă vei atrage atenția asupra unor crime inacceptabile, ale unor minciuni transparente cu origine în America, mai ales în ultimele decenii – în mod la fel de automatic, vei fi bănuit că ești unul lipsit de gratitudine pentru darurile acestui tip de civilizație, un dușman și deisgur, ceva roșu în vârful unghiilor. De cealaltă parte: dacă recunoști evidență, că Puțin este un politician mai inteligent decât majoritatea politicienilor contemportani, care știe să își conducă imperiul slăbit, mințind mai puțin decât alții, nu neapărat cu mai puține abuzuri de putere, deja treci de antiamerican. Dacă însă peste asta mai amintești, că Român, că dansul rămâne liderul unui imperiu care istoric a tot avut interese potrivnice celor ale României, atunci –- ți-ai pierdut definitiv interlocutorii.

Caci ei vor să știe una și bună: cine este bun și cine este rau! Deci pentru ei nu există “cineva, Mr. X a făcut cutare lucru BINE”, o afirmație care lasă spațiu deplin că și oponentul sau – real sau presupus – Mr. Y să fi făcut altceva bine, și că în acelaș timp Mr. X să fi făcut în alte contexte diverse mizerii. Am luat aici doar exemple la nivel politic planetar, dar ele în România se petrec la mai toate nivelele. Și ne mirăm că batem pasul pe loc. “Am divorțat de măsură” – că să folosesc și eu în pas cu modă, un plural indefinit.

„Ca să avansezi, trebuie să apreciezi ce este pozitiv“

Și ce trebuie făcut ca să nu mai batem pasul pe loc?

Ca să avansezi, trebuie să știi să apreciezi oriunde ce este pozitiv, și să știi să intri în dialog, fără a renunta la propria poziție și interes – și fără a transformă pe cel căruia i-ai recunoscut o calitate, imediat în idol, căruia nu ai curajul să îi mai aduci vreo critică. Și invers, pe cel pe care pe bună dreptate îl critici într-o situație, îl dai de pierdut pentru umanitate, și elimini posibilitatea că el mai are și calități pe care uneori le-a pus cu succes în mișcare. Și aici exercițiul gândirii matematice ajută pentru a depăși impasurile. Și te duce la exasperare, când te lovești de oameni care nu sunt doritori să renunțe la această distrugătoare lene de a gândi: “dacă ăla este bun, atunci allalt este rău, și invers. Altceva nu merge”. Oamenii individual vorbind, sunt deja complecși, ce să mai vorbim de întregi colective și sisteme!

Cum ar fi fost lumea fără Pitagora? V-ați gândit vreodată la asta?

Dacă nu ar fi fost Pitagora, era Jiu Zhang Sunshu – el a demonstrat teorema lui Pitagora în China, evident în mod independent de Grec – sau altcineva. Suntem condiționați să privim evoluția istorică, științifică, orice proces în timp, că fiind marcat de niște figuri cheie, eroi ai cutarei evoluții. În parte asta poate fi practic pentru mnemotehnică, când trebuie să reții la școală, atâtea și atâtea fapte. Poate uneori fi practic și pentru orientare în discuții, dar – fără a subestima aportul unor figuri eminente de pe parcurs – procesul duce la rezultate, și dacă oamenii se preocupă timp suficient cu anumite întrebări, o soluție va fi descoperită. Raportul între momentul descoperirii, pregătirea prealabilă, și receptivitatea societății pentru noile idei, este foarte complex și interesant. Spre exemplu, pentru Tesla omenirea nu era decât pe jumătate pregătită. Pentru descoperirile recente ale lui Luc Montagnier, eu sper că omenirea să fie mai receptivă decât a fost cu Tesla.

Suntem o țară care încă se face de râs prin lume. Este un adevăr care nu ne place, dar asta e. Din ce, cu ce se hrănește acest adevăr?

Noi avem o țară – și știți că discuția se impune, în ce măsură mai este a noastră. Dar “noi suntem un popor”, și nu cred că ne facem de râs în lume – dar cred că există tendința unora de a sugera acest lucru, prin statistici irelevante, prin selecții negative de informații, prin slugărnicie în fel și chip, în ultima instanța. Și o fac bine, unii oameni îi și cred, și nu oameni răi. Ah, este adevărat că venind dintr-o cultură diversă, la început ai necontenit senzația că faci totul greșit, și te faci de ras, orice emigrant va poate confirmă asta – el nu trebuie să fie Român! Dar dacă nu ești slab de înger, accepți această faza că pe un fapt care este în natură lucrurilor – căci așa este – și mergi mai departe. Dacă după o analiză mai atentă – nu profundă, atentă – adevărul începe să se destrame, ce rămâne este cu siguranță incompetența și lipsa de verticalitate a politicienilor noștri pe plan internațional. Asta este. Și mai ales ce mai rămâne, este presă! Regret, dar joacă un rol important, și va voi da niște exemple iarăși.

Din păcate, exemplele pozitive ajung greu în România…și poate mulți nu le tratează la adevărata lor valoare…

Pe de o parte, exemplele pozitive nu apar. Citesc în presa Elveției italiene, acum doi ani: în Italia Alpină, românii au reînviat oieritul și au salvat mică hotelerie alpină. Cinci sute de ciobani români și vreo cinci mii de angajați în hotelerie, au dus la acest bilanț care îi făceau iubiți în întreagă zona. Articolul era plin de exemple și interviuri, elogioase și mai ales călduroase, Știe cineva în România? Nu cred. Într-o țară bine organizată, presă prelua asemenea exemple, și forță politicul să le amplifice, să folosească pozitivul – căci de negativ, nu ai nevoie, dacă nu plivesti, se răspândește și singur! În Spania, multe cunoștințe pe viu sau virtual, îmi spun despre Români: învață limba repede, se încadrează în cultură noastră și o respectă, și se organizează între ei, au sate unde își fac de cele mai multe ori o biserica. Asta este bine, căci ne arată că au niște valori pe care le respectă, în jurul cărora singuri se măsoară, și fiind creștini, ele sunt compatibile cu valorile noastră. Această este impresia pe care majoritatea celor peste un milion de români din Spania o lasă. Românii știu când în Madrid au furat sau au fost agresați niște romi, toate astea se știu – dar exemplele pozitive nu prea le-a auzit nimeni, este oare acceptabil așa ceva?

Se trage concluzia “suntem o țară care se face de ras”. Păi chiar așa? Cum Ceaușescu prin 1986 începuse să trimită țigani afară la cerșit, după modelul lui Fidel, folosit cu 20 de ani în urmă în Florida, pentru a produce imagine proastă a refugiaților români – nu se gândea că nu va fi vorba doar de refugiați! – am avut timp să contemplu evoluția. Că a fost așa, știu de la implicați – căci eram în iarnă acelui an în Strasbourg cu o grupa de români, și în față splendidului Munster, niște romi, bine și călduros îmbrăcați, cerșeau cu o pancartă care explică faptul că sunt refugiați români. Preoteasa Calciu era și dânsa printre noi, și i-a întrebat, cum nu le este rușine, etc. La care replică a fost cât se poate de explicită: “păi ne-a dat pașaport să mergem acolo și să facem ce făceam și aici”. Așa a început o anumită ramură a proastei imagini a României.

Aveți și câteva experiențe chiar cu țigani refugiați la Zurich…

Eu m-am oferit imediat la Zurich să ajut țigani refugiați acolo, pentru a nu fi tentat de gânduri șovine, și am devenit timp de mai mulți ani un fel de mentor al micii comunități – care nu cuprindea categoria de care vorbim aici, ci oameni care încercau să muncească ce puteau. De atunci nu mă omor cu folosirea termenului politic corect de Rrom, căci știu că mai important pentru ei este să îi iei în serios, să îi înțelegi. Nu ne rătăcim în detalii, dar este clar că situația actuală se datorează faptului că EU a făcut o greșeală nepermisă, față de care unii țigani destoinici au reacționat că niște “rațional market players”. Căci EU a decis în cadrul liberalizării pieței de lucru, că fiecare catatean EU să poată nu numai să muncească oriunde în EU, ceea ce este natural, dar și să aibă dreptul nelimitat de a primi ajutor social – concret, Germania avea o limitare la un minim de șase luni de cotizare la asigurarea de șomaj, înainte de a oferi beneficii. EU a interzis și această limitare. Au urmat mișcări de zeci de mii de oameni care pe drept cuvânt au fost curând descriși cu sintagma puțin plăcută de “turism pentru asigurări sociale”. Și ei erau cetățeni români, bulgari. Cum funcționa, am aflat la televiziunea germană: cetățenii destoinici organizau transportul în autocare, la sosire se oferea cazare la grămadă în locuințe ieftine și imediat cineva venea cu formulare și îi învață să aplice pentru ajutor social – din care desigur că aveau de cotizat înapoi la omul destoinic. Și apoi ei erau în Germania … sau Franța, sau Anglia, și făceau ce făceau: unii căutau de lucru, alții cerșeau, alții poate cântau la acordeon. Dar cei care cerșeau și poate mai și furau, au contribuit la imagine. Și asta, să fim sinceri – și cu reaua voință interesată, a unei anumite preșe occidentale.

„Cum oprești vârtejul descendent, aceasta e întrebarea“

Cine e de vină pentru imaginea greșită a României în străinătate?

Am avut la București următoarea discuție cu un coleg francez, căsătorit cu o româncă, deci un simpatizant al României. Mi-a spus cu severitate: “Voi românii va plângeți că țiganii v-au făcut de ras în lume. Dar eu îți spun că am văzut la Paris și puști români, blonzi chiar, între cerșetori, aveți o opinie rasistă.” I-am răspuns că niciodată nu am crezut că există exclusivitate – dar cred că este de acord că 80% din cazurile de cerșit și furt, se concentrează pe o minoritate care formează 10% din populația țării, deci nu se poate contesta faptul că există o problema specifică. Răspunsul lui însă m-a lăsat fără replică, căci avea dreptate – și răspunsul se încadrează în ce spuneam mai sus: Românii nu mai cunosc măsură, vorbesc în alb și negru, și așa se fac de ras. El mi-a spus “Tu ai dreptate, dar vezi tu că toți românii cu care vorbesc eu îmi spun că numai țiganii sunt de vină, nu vor să accepte că mai este o problema și cu ai lor”. Asta este, dacă suntem manichei, ni se răspunde în mod manicheu. Adică dacă noi insistăm că “doar ei sunt de vină”, ni se răspunde “fals” – chiar dacă în proporție de 98% avem dreptate! Să învățăm să ne exprimăm mai puțin absolut – dar să luptăm absolut pentru drepturi și respect!

Repet, problema nu a creat-o nici România, iar țiganii, mă rog, au profitat de eroarea juridică produsă de EU. Cert este că noi suntem proști dacă acceptăm cu brațele încrucișate să ni se împute colectiv, sau când ne apărăm o facem în mod neatent, care sugerează rasism celor care cred că doar ei nu sunt rasiști. Ei sunt desigur rasiști, căci nu știu cum să repatrieze mai repede pe cei care aduc doar daune – dar ei o fac cu o ipocrizie lingvistică: În Franța sau Anglia vorbesc de cetățeni români, în România însă acuză statul că nu “acordă drepturi minorităților” – este însă vorba de unii și aceiași oameni. Dacă ar fi fost vorba doar de drepturi, trei partide și positive discrimination, și locuințe sociale, ar fi exemple de eforturi reale; dar nici sărmanul Nicolae Gheorghe, care se știe cât s-a sbatut și ce dedicat a fost, nu a găsit o soluție, deci dacă VREM o îmbunătățire, trebuie în egală măsură să încetăm să acceptăm acuze ipocrite, și să acceptăm în schimb faptul că va fi un drum lung pentru o socializare masiva. Inca un lucru trebuie avut în vedere: În 2015, încă înainte de a se deschide piață de lucru, în Anglia s-a operat mediatic în mod parșiv, au apărut câteva articole care semănau teamă, și care … știm care aspecte ale masei de migranți din România le evidentiau, chiar fotografic, deci evident. Scopul nu era de a reflectă o atitudine prezența în societate, ci cumva de a “preveni”, adică răspândim o falsă reputație din start. Cu asta au trebuit să se lupte românii din Anglia. Trebuie să înțelegem că asta este o modalitate de lupta “de piață”, se practică, toți au trecut pe acolo. Despre Polonezi există tot felul de glume, în Olanda, în Anglia – și ei nu au exportat migranți sociali! Dar ei au avut demnitatea de a reclamă rasism, la EU, pe bună dreptate. Noi, ne comportăm că și când chiar ar fi firesc că “se rade de noi”. Nu este bine, nu este nici moral să ne comportăm așa. Căci îndatorirea morală începe și față de propriul neam și țară, nu numai față de alții ce le place lor să creadă. Ah, și mai există și alte teme preferențiale ale propagandei anti-românești. Ele toate au fost injectate în anii 1980 în occident. Dovezile sunt publicate în România, și eu pot să recunosc perfect fenomene de care m-am lovit personal în acei ani; totuși dovezile sunt contestate, desigur de cei care preferă să accepte situația, cât timp ei au privilegiile neatinse – politicienii, fără îndoială. Dar nici presă nu am văzut să joace un rol pozitiv în acest context.

Sunt multe cazuri de români extraordinari plecați în străinătate de care a scris presa de-a lungul vremii. Unul dintre ele sunteți dvs. Dar parcă mai repede ajung veștile proaste decât cele bune.

Alt exemplu mai grav. Tot în urmă cu vreo doi-trei ani, se întâmplă să citesc într-o revista chic din București, contribuția unei persoane influențe, care scria din Germania, Tema era deschisă cu o boscorodeala colectivă cu letimotivul “Noi românii suntem pentru străini niște hoți de sine de tren”, o afirmație forțe, pe care o pretinde irefutabilă, aruncând pe toți românii în aceeași oală. Asta că introducere probabil pentru a atacă pe dușmanul politic personal al zilei, c-o fi fost Ponta, c-o fi fost Băsescu, sau pisica dlui Johannis care nu prinde șoareci: este absolut irelevant. Caci insultă colectivă la adresa neamului din care eu am bucuria să fac parte, este inadmisibilă. Și întâmplarea face că în acel moment eu știam că este total mincinoasă. Pentru că citisem cu o săptămâna înainte un reportaj în Frankfurter Allgemeine, ziar serios al țării, cum furtul de sine de cale ferată a devenit o problema majoră pentru Deutsche Bahn, se recurgea la marcarea lor, operație de milioane de Euro, care prevenea daune și mai mari. Când este vorba de asemenea daune, se discuta și cercetările poliției – deci am aflat situația reala, și nu bârfe de “lume bună” din București. Poliția identificase niște structuri mafiote bine organizate, de Polonezi și Germani, având piață de desfacere în Polonia. Deci se cam știa care este problema, și trebuiau prinși pe fapta. De români nici vorba. Deci cum vii tu, om influent în România, și îți batjocorești neamul cu ceva fals. În timp ce mafia reală vine din Polonia … și, cum arată lucrurile acolo? Am întrebat peste câteva luni, fiind în Polonia, pe un prieten: “Știai că aveți o mafie care fură sine de tren în Germania?” Zice că nu. “Păi voi nu aveți pe nimeni care să va boscorodeasca, să va facă să va puneți colectiv cenușă în cap, pentru câțiva Polonezi care fac aceste fapte?”. A ras, și a spus că da, mai au și ei câțiva foști comuniști ratați care încearcă linia asta, dar nu îi ia nimeni în seama. Căci de infracțiuni se ocupă poliția lor în colaborare cu cea Germană, de aceea sunt plătiți. Înțelegeți? Reacția normală! Cine sunt cei care își permit să ne terorizeze psihic și moral cu fapte necercetate, scoase din context, dacă nu inventate? Nu inventase, cu alți cinci ani mai devreme niște români răzleți furaseră niște sine, s-a discutat o săptămâna în presă, și apoi s-a uitat. Și nu s-a mai repetat: Asta era micuțul foc al cărui fum îl răspândea la nesfârșit, autorul. Între timp însă alții, mai bine organizați, trecuseră la furtul organizat. Dar boscorodeala noastră principala, acest lucru nu l-a luat în considerație: Românilor trebuie să le spună că sunt ei cei mai răi! Asta este mare parte din presă română, doamna și mă revoltă. Ah, mi se pare că mai există o parte, care caută să atenueze dezastrul, sărind însă la fel de necontrolat în extremă cealaltă. Deci vedeți că revenim la ce spuneam mai sus: Se cultivă în România iluzia că dacă în 20 de ani ai sărit de 200 de ori peste cal, de o parte și ailaltă, în medie ai fost tot timpul la mijloc, în să. Dar este o minciună – ai fost doar pe extreme.

Vedeti, nu ajunge să contrapui acestor obsesii ale negativului, exemplele individuale ale câtorva persoane, pe care le prezinți că oameni de excepție: căci tocmai aceeași impresie o întărești! Nu, iată în exemplele pe care vi le-am adus nu era vorba de indivizi de excepție, ci de impresia lăsată de Români, colectivitatea lor, într-o zona mai mică sau mai mare din Europa. Să nu confundăm!

Am citit, este drept, și scurte articole în care se descoperă câte un primar care a ridicat satul sau la bun nivel de trăi, a făcut opere civice, a reușit să mobilizeze ajutoare EU. Am citit din când în când și articole bine cercetate despre calamitățile care se abat asupra țării, dela Schweighofer, sau pericolele de expatriere a celor mai valoroase resurse ale solului. Și unele și altele sunt absolut necesare și utile. Pentru o țară că România, care are nevoie de desvoltare, care trebuie să trăiască prin și pentru români, cu intervenții străine acceptabile și ponderate – m-aș aștepta că să domine în multe ziare preocuparea pentru a identifica exemple pozitive, pentru a contribui prin impactul mediatic la răspândirea modelului, la încurajarea ideilor și la crearea de rețele de colaborare. M-aș aștepta că ziarele să reflecte în profunzime eforturile și problemele în primul rând ale întreprinzătorilor români. Mă duce un gând la producătorul de lactate din Argeș, a cărui afacere a fost nenorocită de falsă speculație că produsele sale ar fi infectat copii, care de fapt o luna două mai târziu s-a dovedit – cam sub tăcere – că într-adevăr suferisera de pe urmă unor vaccinari cu vaccine neomologate, dubioase. Italia însă I-a sistat importuri. Ce a devenit afacerea acelui om în timp? Sau ce s-a mai întâmplat cu legea nebună, care dorea să ucidă oieritul din Carpați, prin interdicția câinilor ciobănești – sau reducerea lor mult sub minimul strict necesar? Au venit la București fermierii, au primit o scurtă pasuinta de șase luni – și apoi? I-au ucis totuși cu legea, sau au învins ei? Și ce crede populația despre asta? Și cum ia poziție presă? Sper că se înțelege spiritul acestor dorințe, și faptul că el nu se mărginește la aceste puține exemple care îmi vin în minte. S-a uitat, s-a măturat sub covor – acum stau în Piatza Victoriei și strigă ce li se spune, și noi trebuie să credem că asta este modul de protest care ar aduce vreo schimbare în bine.
Deci presa poate începe prin a spune adevăruri simple, clare, cu subiect și predicat, corecte în context, fără exagerări și false generalizări. Și pe urmă faceți-ne nouă cetățenilor reproșuri, dacă într-adevăr mai considerați necesar și bine meritat.

Ce facem cu România? Ce îi lipsește? Cine îi lipsește?

Există în România oameni că Florian Colceag, Călin Georgescu – există oameni de formidabilă capacitate, care au proiecte pentru România și care înțeleg cum ticăie lumea. România are deci oamenii de care are nevoie. România este însă timorată, complexată, îndoctrinată cu furie și abjecție de către media, de către “telectualii influenți”, de către politicieni slugarnici, că ar fi “altfel” și doar “jalnic altfel”. Ea este condusă de două șatre de hoți – unii, găinari de milioane, alți aserviți vânzători de țară, pe “subvenții”, bănuiesc interesante, și ele. Între aceste două șatre care își livrează în față noastră lupte acerbe, ce mimează “pluralismul”, nu am cunoscut oameni integri și de valoare care să reziste timp mai îndelungat în politică. Nu că nu ar fi încercat – deci nu e problema că nu are România oameni, și nici măcar că oamenii de calitate nu își asumă riscul politicii. Nici măcar clica politică nu este problema – în sensul glumeț al dlui Adrian Severin, dacă toți sunt corupți, nimeni nu este problema. Problema au devenit niște reflexe politice intransparente, care fac cumva că – măcar de la o anumită distanță, deci neglijând excepțiile și variațiile care evident vor mai există – sistemul este că un vârtej descendent, cine intră în el, sau participa la mizerie, sau este antrenat în ea, sau se scapă, dar renunta și la încercarea de a aduce îmbunătățiri prin politică. Cum oprești vârtejul descendent, asta este întrebarea – și nu detaliile.

Ce poate omul de rând, de bună credință, de o anumită competență, egal în ce direcție, gospodarul cinstit. O să credeți poate că nu sunt serios, și că este imposibil că aștepți o schimbare cu asemenea fleacuri – dar eu afirm că dacă oamenii încep cu ei înșiși și se revoltă și abtîn dela autoflagelari colective, în care în mod evident fiecare care vorbește că “așa suntem noi”, de fapt se crede pe sine și pe cumnata că fiind superiori, și în care oamenii, oricât de generalizată pare buba, învață, cum spuneam mai sus, să nu vorbească dincolo de ceea ce știu și pot verifică singuri, și să nu o facă fără ceva idee pozitivă, adică să submineze vacarmul destructiv al lipsei de dialog social contemporan, atunci ei încep cu cea mai subversivă acțiune cu putință, împotriva sistemului. Subversiunea modestă, prîn corectitudine și integritate! Dumneavoastra în presă puteți fi un exemplu!

Pe scurt…

Pe scurt, din perspectiva mea, slugărnicia este o problema mai mare chiar decât corupția! Va mai dau un exemplu. Am fost anul acesta în China. De două ori la distanță de șase luni, atât de mult m-a fascinat! În China nimeni nu rade de români. Sunt atenți și ușor de apropiat când ești corect cu ei și te dărui. În îndepărtată China, descopăr că soția celui mai bun prieten al meu acolo, a dat doctoratul în politologie, după 1990, despre … Ceaușescu. La o conferință, un senior al faimoasei Xinhua University din Beijin îmi spune cu prietenie sinceră, la o cafea, că în tinerețea lui – deci adolescență mea, anii ’60 – filmele românești aveau o mare priză la public, și el își amintea cu plăcere de ele. Punct – o mică scenă, cu unul dintr-un miliard de oameni. Iată, acolo nu se pune problema vreunei imagini negative. Acolo am fost invitați să participăm la proiectul de “drumul mătăsii”. Acolo am avea, dacă am ști să îl valorificăm, un punct de plecare legat de relații puternice în vremea comunismului. Să ne rușinăm de ele? De ce, căci ele au fost făcute de și prin oameni! După 30 de ani ar trebui reinnodate relațiile – dar sunt convins că cineva inteligent nu ar avea probleme să o facă, și ar fi un mare avantaj reciproc, dar mai ales pentru România. De ce? Simplu, căci Chinezii mai au față de economie și investiții atitudinea unui capitalism incipient, care privește în perspectiva de desvoltare pe zeci de ani. Capitalismul occidental a fumat această perioada, și este bântuit de morbusul câștigului maximal, pe moment. Dar conducerea României pare că se sfiește, pare că așteaptă să îi acorde Bruxelles sau Washington acordul, să îi roage să ia o inițiativa în propriul interes. Și cum aceștia nicicând nu o vor face, ei mai răspândesc și în populație nesiguranță că ar fi ceva în neregulă, să fii în EU și NATO, și să ai relații cu China… Oare poate fi chiar așa? Păi dacă ar fi așa, cum se explică faptul că toate marile industrii Europene și Americane, își dau clanța în China, căutând piețe de desfacere, producție, totul. Adică de ce ar fi pentru noi nepermis, ceea ce toți fac? Iar dacă nu este nepermis, și dacă, așa cum am trăit în propria experiență, nu este nevoie de vreun efort, pentru a desvolta o relație caldă și constructivă cu chinezi, român fiind, de ce în România se vehiculează că fiind cea mai înalta insultă sau trădare? Dacă se suspectează doar că vreun politician ar fi încercat relații în acea direcție, vai de el. Egal cine este el. De fapt însă, ar trebui TOȚI să o facă. Dacă ei nu o fac, nu sunt puțin trădători de neam? Eu zic că da. Deisgur, nu numai din cauza asta – dar în ziua de astăzi și în poziția geografică a României, din nou, și cu atât mai mult, și din cauza asta.

„Nu fiți proști!“

Cum ați descrie România de azi? Cum se vede de acolo din Germania? Sau mai bine zis, se mai vede de acolo din Germania?

Cred că am tot descris România, cum o văd eu de aici din Germania, având contacte scrise, citind mult. Cum o văd alții, este altă tema – am impresia că face (adică cei care o reprezintă fac) totul cu putință să nu “deranjeze”, să nu ridice probleme, să se lase dojenită și furată fără replică. Deci lumea nu prea știe, căci o slugă aservită este că o umbră, trece pe lângă ziduri și nu o remarcă nimeni.

Cum și când credeți că se va schimba România? E nevoie să se schimbe?

Nu sunt profet să dau date, nu este meseria mea. Niște condiții necesare am enumerat deja. Aș mai adaugă una esențială: Românii astăzi circulă suficient, și destui au trăit mai mult în străinătate, ar trebui și ei să îi ajute pe cei care încă navighează în baltă de iluzii, că viciile omenești au fost inventate în România, și nu există în țări “civilizate”, să termine cu prostiile. Dacă este nevoie, să li se frece în față ochilor exemple de corupție și vicii occidentale – pentru că să înțeleagă în sfârșit lucrul esențial: nu lipsa de vicii sau de corupție este diferența. Diferența este că aici au existat niște secole mai multe de consolidare a unor structuri sociale in care oamenii mai au rămășițe de respect și încredere, și la care se simt puțin părtași. Cât timp se trăiește cu această putridă iluzie că suntem în țară cea mai neagră pe toate măsurile imaginabile, și refuzăm să vedem că mai sunt și alții, și de aceia poate este cazul să ne mai și apărăm, nu numai să îi lăudăm – nu se poate o îmbunătățire unilaterală. Vitalitatea unei societăți se exprimă poate chiar în primul rând în modul în care ea intră în relație cu alte societăți. Dacă românii aleg în continuare să o facă cu spinarea curbată și cu complexele pe care unii escroci mediatizați insistă să li le impună, atunci …nu acum 30 de ani, dar astăzi, dna Lovinescu ar începe să capete, din păcate, dreptate. Eu nu vreau să cred că românii se vor lasă.

Tot mai mulți români pleacă din țară sau vor să plece: medici, it-iști, specialiști în diverse domenii. Oameni de valoare. Ce mesaj aveți pentru ei?

Ce mesaj să am? Sunteți liberi, alegeți bine, oriunde veți fi, respectați pe cei între care ați ajuns, și respectați-va singuri – căci doar atunci veți primi și respectul cuvenit, înapoi. Profitați cât mai bine, și în perspectiva de durata, de drepturile de care va puteți bucură. Și agonisiți bani și experiență cât puteți – România nu o veți uită așa de ușor, nu va impuneți să va întoarceți, dar nici să va înstrăinați. Și când puteți face ceva care să fie de folos pentru țară voastră, sau compatrioți, nu va dați înapoi, chiar atunci când deziluziile pot fi frecvente. Dar nu fiți proști.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.