Toată lumea îl ştie pe cel care apare la o coadă, la un ghişeu mic, unde nu sunt bonuri de ordine, sau în anticamera medicului de familie, şi spune: „Vreau doar să întreb ceva“. Asta în cazul în care îi ia în seamă pe cei care aşteaptă. De cele mai multe ori nu spune nimic, se postează înaintea tuturor, cât mai aproape de ghişeu sau de uşă, şi îi ignoră cu totul pe cei care îşi aşteaptă rândul. Cum aceste cozi durează foarte mult, ai crede că nervii sunt întinşi la maximum şi că reacţia celor abuzaţi va fi promptă. Nici vorbă de aşa ceva.
Un singur om intervine, de regulă, spunând un adevăr evident: „Aici e coada, să ştiţi…“. Există apoi două posibilităţi: ori cel atenţionat se întoarce şi spune că are doar ceva de întrebat, ori nici măcar nu se uită la el.
Restul celor de la coadă se împart în două: unii care nu văd şi nu aud nimic, de parcă ar fi orbi şi surzi. Şi alţii care privesc spre cele două personaje, ascultă ce îşi spun, dar au un aer indiferent, de parcă lumea le-ar fi căzut în cap, iar incidentul despre care vorbim e prea neînsemnat.
Ambele categorii rămân pasive când, de fapt, ar trebui să se solidarizeze imediat cu cel de la coadă. Până la apariţia intrusului, împărţiseră cu acela soarta statului la coadă. Dar coada nu înseamnă o comunitate. Pentru că o comunitate ştie să reacţioneze când interesele grupului sunt lezate. Coada e o înşiruire de oameni singuri şi resemnaţi. Fiecare pe cont propriu.
Aţi văzut vreodată ca un intrus la coadă să renunţe şi să plece? Niciodată. El ştie că poate să abuzeze. Când se eliberează locul care era în curs de rezolvare la venirea lui, omul îşi pune întrebarea. Funcţionara de la ghişeu sau asistenta medicului par şi ele surde la protestul repetat al celui de la coadă şi ascultă doleanţele intrusului. Din acel moment intrusul a câştigat. Ori a intrat deja în cabinet, ori i-a predat funcţionarei actele, oricum, a evitat statul la coadă. Cel care l-a înfruntat rămâne bolborosind ceva, de multe ori o acuză la adresa celor care stau la coadă: „Noi suntem de vină, îl lăsăm să îşi bată joc de noi, să ne ia de fraieri“ etc.
Şi are dreptate. Dacă majoritatea celor de la coadă i s-ar fi alăturat şi ar fi avut o atitudine hotărâtă de acuzare, de respingere, intrusul ar fi fost nevoit să dea înapoi. Nu s-ar fi aşezat la coadă, dar ar fi plecat. Pentru ca asta să se întâmple însă, coada ar trebui să simtă că este o comunitate.
Sigur că 42 de ani de comunism, o perioadă foarte lungă de supunere oarbă faţă de orice formă de autoritate, din frică, lasă urme adânci. În zilele noastre, frica de şef, de exemplu, de solidarizare în faţa abuzurilor lui, este o realitate vie. Dar chiar să ne lăsăm abuzaţi de un semen impertinent? Da, se poate. Întâi, pentru că nu am ştiut niciodată să spunem „nu“ în faţa unui abuz. Apoi, pentru că românii trăiesc încă după un model profund tradiţionalist, în care familia e singura comunitate de investiţie afectivă şi de solidarizare.
În cadrul familiei româneşti există întrajutorare, există și certuri violente şi bătăi, urmate de împăcări spectaculoase. Există o înţelegere a derapajelor care e foarte generoasă: dacă un membru al familiei face o prostie, o nelegiuire chiar, este repede iertat. Familia românească e un fel de clan şi doar în Italia mai întâlnim aşa ceva. Se fac sacrificii teribile pentru familie, se acceptă ca demnitatea să fie călcată în picioare, se suferă pe termen lung – totul cu condiţia ca familia să nu se destrame. Loc de refugiu atunci când statul, prin instituţiile sale, nu-i transmite individului nici ideea de dreptate, nici pe cea de protecţie.
Momentele de solidaritate cu semenii pe care nu-i cunoşti, dar cu care ai aceleaşi interese sunt foarte rare la români: decembrie 1989, Piaţa Universităţii 1990, vizita Regelui Mihai de Paşti, în 1992. După foarte mulţi ani de lipsă de reactivitate în stradă, manifestaţiile numite „Colectiv“ şi „Rezist“ au venit cu un suflu nou. Majoritatea sunt tineri care nu au trăit efectiv în comunism. Când ies să protesteze în stradă, românii par mai entuziaşti decât occidentalii şi sunt de câteva ori mai inventivi în sloganuri. Occidentalii sunt obişnuiți cu practica protestului civic şi de aceea sunt mai detaşaţi si mai banali. Noi, care izbucnim foarte rar, arătăm ca un popor transfigurat. E foarte frumos, dar dacă nu va exista continuitate şi alte forme de organizare a supravegherii puterii, nu vor exista rezultate practice. O comunitate e altceva decât unirea unor nesfârşite cozi. Suntem la început.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.