Patrimoniul bucureştean este în suferinţă. În primul rând din cauza proprietarilor care fie au recuperat, fie, în majoritatea cazurilor, au cumpărat şi vor să demoleze.
Sunt şi investiţii foarte reuşite, care au sporit valoarea imobiliară a proiectului rezultat din păstrarea şi modificarea monumentului de patrimoniu, cum este cazul fostei Fabrici de Glucoză, devenită între timp Hotelul Caro; dar şi cazul fostei tipografii „Cartea Românească”, devenită la naţionalizare Tipografia „13 Decembrie” şi remodelată ingenios într-un supermarket (Bdul Iancu de Hunedoara).
Pe vechea şosea de centură a Bucureştilor de la 1860-1870, astăzi bulevardele Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Bravu – pentru a ne referi la această secţiune a ei -, se află multe puncte de interes istoric şi de conservare a partrimoniului industrial.
Între aceste repere un caz mai special îl reprezintă „Moara lui Assan”, şi asta pentru că este cel mai vechi dintre monumentele de patrimoniu industrial din această parte a oraşului.
La 1900 o descopereai odată ce ieşeai de pe Calea Moşilor spre Târgul Moşi, la mică distanţă şi în stânga barierei oraşului.
Istoricul acestor fabrici are o mare importanţă pentru industria românească.
Au fost înfiinţate de Gheorghe Assan, la mijlocul secolului al XIX-lea (1853), iar începutul acestei mari întreprinderi a fost foarte modest: o mică instalaţie de presare pentru ulei acţionată prin forţă umană şi câteva pietre de măcinat grăunţe puse în mişcare de cai. Înzestrat cu un deosebit spirit comercial, defunctul G. Assan tatăl, dându-şi seama de importanţa forţei motrice în industrie, a adus şi a instalat cu mare greutate în 1853 prima maşină cu aburi de la casa Siegel din Viena.
Felul cum a fost transportată în ţară această maşină pare un adevărat basm. Pentru transportul acestei maşinării cu o greutate de aproape 7.000 de kilograme s-au făcut patru săptămâni de la Giurgiu până la Bucureşti, în vreme ce de la Viena la Giurgiu nu se făcuseră decât două săptămâni pe Dunăre. Însă trebuiau refăcute şi consolidate toate podurile şi podeţele pe unde urma să treacă o greutate aşa de mare pentru acele vremuri.
Primul coş construit n-avea decât 24 de metri, înălţime relativ mică pentru zilele noastre, dar care pe atunci însemna foarte mult. Moara din Colentina devenise o curiozitate pentru Bucureşti şi pentru împrejurimile sale. Mai ciudat e faptul că odată pusă în funcţiune moara cu aburi, a fost imposibil să fie convinşi brutarii să vină să-şi macine grâul la acea moară, pentru că, ziceau ei, dacă maşinăria mergea cu ajutorul focului şi scotea fum, nu era posibil să nu ardă şi făina.
Doar iarna grea care a îngheţat apele morilor i-a forţat după o vreme să vină să macine la Fabrica Assan. Din păcate, Gheorghe Assan tatăl a murit prea devreme, în 1866, la vârsta de 45 de ani, şi văduva lui a fost cea care a dus mai departe această mare întreprindere industrială, până în 1884, când fiii săi, Gheorghe şi Vasile (Bazil) Assan, terminându-şi studiile în străinătate, au venit să ducă mai departe, plini de ambiţie, energie şi forţă de lucru, moştenirea familiei. La 1906, pe acelaşi teren de patru hectare se aflau 5 întreprinderi industriale importante.
– O fabrică de uleiuri vegetale care putea presa şi extrage cu ajutorul benzinei până la două vagoane de grăunţe uleioase pe zi.
– O moară care putea măcina 7 vagoane de grâu în 24 de ore.
– O fabrică de lacuri, vopsele şi alte articole, creată în urmă cu 10 ani şi care îşi ia o mare parte din materiile prime, ca uleiurile sicative de cânepă şi altele, de la fabrica de uleiuri, înfiinţată în anul 1894.
– O fabrică de mastic şi vaselină pentru maşinile agricole şi o fabrică de unt de cocos extras din nucă de cocos înfiinţată în anul 1906 şi care producea 1.000 de kilograme pe zi.
Uleiurile erau extrase conform regulilor tehnice şi cu ajutorul instalaţiilor cele mai perfecţionate ale vremii.
Gumele, răşinile folosite pentru fabricarea lacurilor erau importate din Asia, Africa şi Australia. Cele mai îndepărtate locuri de provenienţă erau Noua Zeelandă, Zanzibar, Manila, Sierra Leona, Mozambic etc. Valoarea anuală a lacurilor depăşea suma de 250.000 de franci, în ciuda concurenţei lacurilor englezeşti protejate de taxe vamale prea mici. Uleiurile erau vândute în ţară. Nu se exportau decât reziduurile rezultate din fabricarea lor. Consumul anual de uleiuri vegetale în ţară se ridica, în 1906, la 8 milioane kg în valoare de aproape 6.000.000 de franci. Din aceste 8.000.000 kg, 2.000.000 erau fabricate în ţară, restul fiind importat, datorită avantajelor tarifelor vamale.
Instalaţia morii era una dintre cele mai moderne. Piatra de măcinat a dispărut pentru a face loc unor cilindri din oţel şi din porţelan, printre care sunt trecute grâul şi celelalte produse de 15, 16 ori până când operaţia este completă. Maşinile acestei mori moderne sunt la fel de complicate ca şi diagrama care reprezintă drumul pe care-l parcurge grâul în moară.
Industria morăritului a acaparat de 20 de ani încoace întregul comerţ intern al ţării şi nu mai permite importul făinii din Ungaria.
Moara Assan măcina până la 7 vagoane de grâu pe zi, producând până la 4 vagoane de făină, ce puteau alimenta o treime din populaţia Bucureştiului, adică 100.000 de oameni pe zi, şi producea mărfuri în valoare de 3.000.000 de lei anual.
Făina şi celelalte produse ale morii Assan erau vândute în toată ţara. Brutarii îşi măcinau grâul pe cheltuiala proprie.
Aceasta era situaţia la începutul secolului XX. O adevărată industrie modernă şi de mare viitor. Ca o curiozitate de istorie măruntă, Vasile (Bazil) Assan a efectuat o călătorie în jurul pământului între anii 1897-1898. Timp de cinci luni el a acoperit distanţa Bucureşti-Istanbul-Suez-Aden-Ceylon-Singapore-Hong Kong-Yokohama-San Francisco-New York-Liverpool-Bucureşti.
Când s-a aşezat la casa lui, în anul 1903, a ridicat una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti, proiectată de arhitectul Ion D. Berindei în stilul Ludovic al XVI-lea.
Copiii celor doi fraţi care se sting imediat după Primul Război Mondial vor păstra investiţia familiei fără să o extindă. În anul 1930 fabricile Assan s-au transformat în Societate Anonimă, care a cuprins patru industrii diferite: moară de cereale, uleiuri vegetale, lacuri şi culori, săpunuri şi chit.
În preajma naţionalizării, moştenitorii au vândut reşedinţa din piaţa Lahovary zarzavagiului speculant Păsărilă, pentru un miliard şi jumătate de lei, în anul 1947. Peste mai puţin de un an au sosit naţionalizarea şi reforma monetară, moment în care nu s-au putut schimba mai mult de 50 de milioane lei per cap de locuitor. Ambele tabere au pierdut atunci tot.
Fabrica este naţionalizată şi preluarea ei de către puterea populară a însemnat o adevărata criogenare. Fabrica a reuşit să funcţioneze cu tehnica germană a anilor 1900 timp de peste o sută de ani.
„Moara lui Assan” este în momentul de faţă clasificată monument de patrimoniu clasa A şi s-a reuşit păstrarea ei, în varianta anului 1906, până la mijlocul anilor ’90, când a fost restituită proprietarilor de drept. Numai că aceştia au demarat un proces perseverent de distrugere a monumentului în încercarea de a folosi terenul.
Astăzi, „Vaporul lui Assan”, monument de patrimoniu industrial, nefiind păzit (proprietarii sunt obligaţi să îngrădească proprietatea şi să o igienizeze cel puţin), a devenit o groapă ocazională de gunoi, iar alte „grupuri de investitori” distrug constant părţi din complexul fabricii. Premiera constă în faptul că proprieatrii sunt urmăriţi penal pentru încercarea de a distruge monumentul. În afară de siloz, care este mai greu de dărâmat, celelalte clădiri sunt demolate parţial.
Vom reveni şi cu alte exemple ale unor monumente de patrimoniu urban, nu numai din Bucureşti, care mai aşteaptă să fie reconsiderate de către deţinătorii de drept, dar şi de societatea civilă.
