De aproape patru secole, după Tratatul de la Westfalia(1648), statele au fost în centrul Sistemului Internațional. Ele au stabilit regulile de conduită pentru toate celelalte categorii de actori care operau în politicile externe și relațiile internaționale.
(…)
Există situații în care un grup mai mare sau mai restrâns de state este nevoit să folosească resurse aflate în zone comune (oceane, râuri, atmosfera etc.). Sunt cazuri în care exploatarea unor resurse dintr-o țară poate afecta condițiile
de trai ale comunității dintr-o altă țară.
Obținerea accesului la astfel de resurse de proveniență comună necesită reglementări la care se poate ajunge prin negocieri internaționale. Alteori, s-a optat pentru pornirea unor conflicte armate. Așadar, funcționarea statului național, autoguvernarea sa depind și de mediul internațional, fiind circumscrise unor norme pe care statele suverane trebuie să le
convină. Orice privilegiu obținut de entități străine în teritoriul jurisdicțional al unui stat trebuie să fie negociat și agreat. În epocile modernă și contemporană, doar statele erau subiecți ai dreptului internațional. Sunt frecvente cazurile în istorie când state mici sau slabe au acordat privilegii de acces altor state mai puternice datorită violării normelor
sistemului internațional, inclusiv prin recurgerea la războaie. Pentru a face față unor situații de acest gen, statele au decis participarea în alianțe de state și chiar acceptarea unor grade de dependență sau protectoratul unor actori
statali mai puternici. În sec. al XX-lea, statele au stabilit și organizații internaționale pentru asigurarea păcii și securității lor (Liga Națiunilor, Organizația Națiunilor Unite), dar sistemul statelor naționale a continuat să responsabilizeze guvernarea fiecărui stat național pentru asigurarea evoluției comunităților naționale și o rațională funcționare a
sistemului internațional.
Corporații
În mod obișnuit, statele naționale au folosit metoda protecționismului pentru a evita dificultăți ale balanței de plăți, a promova sectoare interne ale economiei și pentru a-și spori veniturile. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a apărut un sistem de reglementare a raporturilor comerciale și financiare între state (Bretton Woods, GATT, FMI, Banca
Mondială) care urmărea realizarea unei coordonări inter-statale, iar firmele au găsit potrivită edificarea unei ordini predictibile și o anumită standardizare care se spera că le va apăra de concurența neloaială și barierele piețelor naționale. Raporturile economice transnaționale au impus și alte forme de coordonare internațională, îndeosebi în domeniile transportului și comunicațiilor. Epoca bipolarismului a dat contururi diferite și statutului de Mare Putere, pe lângă caracteristicile militare adăugându-și capacitățile economic, financiare etc. Ceea ce a încurajat companiile să urmărească avantaje competitive internaționale, obținând sprijinulstatelor pentru o extindere cât mai largă pe piața globală. Dar numai un număr de astfel de firme au ajuns să aibă drept obiectiv devenirea ca actor dinamic în afacerile internaționale. Acestea sunt companiile multinaționale (CMN), unele creând adevărate branduri globale.
CMN este o firmă care operează într-o țară-gazdă și în una sau mai multe alte state.
Definiția dată de ONU și OCDE pune accent asupra faptului că respectiva categorie de companie deține proprietatea sau controlează facilitățile de producție și servicii dinafara țării de origine (Harrison, Dalkiran, Elsey-2000).
Așadar, este vorba de caracteristicile proprietății, controlului și multinaționalitatea producției, de controlul managerial centralizat al afacerilor din statul în care-i este înregistrată baza de conducere. CMN folosește o strategie
globală integrată pentru că are în vedere o piață mondială cât mai extinsă, urmărește reducerea costurilor, evitarea barierelor tarifare, poziționarea cât mai favorabilă în competiția internațională și accederea cât mai rapidă la avantajele expertizei tehnologice. Urmează principiul managerial „gândește internațional și acționează local”. Sau, cum se exprimau
Hodgetts și Luthans-1991, ”în fapt CMN tinde să-și urmeze piața sa”.Activitatea corporațiilor multinaționale din a doua jumătate a veacului al XX-lea a contribuit la creșterea intensității interdependențelor complexe regionale și globale, accentuându-se și specificitățile sociale, culturale și chiar politice.
State și corporații
Este simplu de observat că cele mai implicate în afacerile internaționale sunt CMN din statele cele mai dezvoltate. De aceea, literatura de specialitate operează cu termeni precum „corporațiile americane”, ”corporațiile britanice”, ”corporațiile germane”, ”corporațiile franceze”, ”corporațiile japoneze” etc.
Deloc întâmplător faptul că respectivele state au înlocuit practicile și metodele imperiale și coloniale cu instrumente de tipul CMN care acoperă spații de piață foarte largi. Iar atunci când statele străine în care operează introduc măsuri și reglementări prin care se diminuează sau elimină facilitățile de care dispuneau CMN, acestea nu ezită să solicite sprijinul
statelor gazdă sau să desfășoare un lobby în direcția guvernelor țărilor străine. Influențarea statelor străine se exercită de către CMN direct (via ambasadele statelor lor sau mergând la ministerele guvernelor din țările unde operează) sau indirect (cerând propriilor guverne să intervină pe lângă guvernele străine sau apelând la anumite organizații regionale/
internaționale)/Baylis și Smith,1999/. Ceea ce înseamnă că e dificil a se spune că un stat național mai are economia sa națională separată de piețele regionale și globale. Nu de puține ori s-au întâlnitsituații în care guvernele nu mai stăpâneau fluxurile financiare ale țării.
Și merită menționat că uneori chiar guverne care dețineau importante resurse financiare nu au putut face față unor acțiuni ale anumitor grupuri bancare transnaționale ori speculatorilor. Ceea ce înseamnă că unele CMN au avut capacitatea de a eluda controlul guvernamental, alterând suveranitatea statală și chiar generând complicații în raporturile interstatale. În felul acesta, CMN se manifestau ca veritabili actori ai politicii externe a statelor și, nu de puține ori, tindeau a fi actori ai relațiilor internaționale.
Sfârșitul Războiului Rece, deschiderea piețelor din țările fostului sistem socialist și descompunerea Uniunii Sovietice au creat un spațiu foarte favorabil pentru evoluția CMN la scară globală, protecționismul național fiind tot mai timid. Expansiunea lor nu a mai avut vreun precedent istoric, deoarece politicile industriale interne și chiar legiferările statelor au fost supuse unei severe scrutinizări a organismelor internaționale în ceea ce privește concurența în afaceri /Held, McGrew-2004/. Urmarea reglementărilor și regimurilor internaționale venite dinspre Organizația Mondială a Comerțului, dar și alte instituții regionale și internaționale, a dus și la transformări semnificative ale sensurilor suveranității și autonomiei statelor, părând că se restructurează sistemul creat la Westfalia. Iar CMN se
manifestau tot mai insistent și ca actori politici în viața statelor și a comunității internaționale.
Firește că se poate vorbi de un impact pozitiv sau negativ (ori pozitiv și negativ) al activității CMN în statele străine unde au acționat și mai operează. Am putea întocmi o listă de efecte pozitive și una de consecințe negative pe care statele-oaspete le-au înregistrat ca urmare a acțiunilor CMN, dar nu este acum locul (detalii la Harrison, Galkiran, Elsey-2000, 47-49). Ne vom mărgini să constatăm că cel mai adesea CMN s-au dovedit a fi puternici agenți ai schimbării în statele străine, uneori guvernele și cetățenii apreciind sau dezavuând acele transformări. Cele mai multe critici au fost
îndreptate spre comportamentul monopolistic și oligopolistic al CMN, iar acuzații grave au constat în desemnarea acestora ca agenți ai „imperialismului modern” și „neocolonialismului” (Harrison, Galkiran, Elsey-2000,
47).
După cum nu au lipsit aprecierile conform cărora CMN au contribuit la evoluția relațiilor investiționale și comerciale moderne la nivel mondial, că au adus dezvoltare în anumite zone ale lumii și au introdus politici și tehnologii care au sprijinit avansul spre progres al multor state. Dar ceea ce trebuie să remarcăm în poziționarea CMN din ultimele 2-3 decenii este presiunea lor tot mai persuasivă nu doar ca operatori economici, dar și ca actori politici la nivel statal și internațional. Chiar dacă statele continuau a fi recunoscute ca subiecți ai dreptului internațional și CNM trebuiau să
urmeze cadrul normativ stabilit de guvernele țării-gazdă și țărilor străine, acești actori non-statali își făceau tot mai simțită prezența în competiția pentru putere din sistemul internațional, pretinzând a fi recunoscuți ca actori distincți în sistem și presând pentru o restructurarea a acestuia astfel încât să li se acorde un palier decizional pe măsura greutății
puterii lor.
State și corporații, azi
Într-o analiză comparativă state-corporații, din 2018, Nathalie Sauer a lansat întrebarea provocatoare: ”Cine are putere mai mare: statele sau corporațiile?” Evaluarea veniturilor a 100 de state și corporații ducea la rezultatul că aproape trei sferturi dintre acestea erau corporații. Walmart era poziționată înaintea Spaniei și Australiei, iar State Grid întrecea
Olanda și Coreea de Sud. Primele locuri aparțineau unor state dezvoltate precum SUA, China, Japonia, Germania, Franța, UK, Italia, Brazilia, Canada, iar apoi urmau multinaționale americane, chinezești, japoneze, europene etc.
(The Conversation, July 10, 2018). Concluzia autoarei era că s-a ajuns la o astfel de structură a puterii în sistemul internațional încât politica internațională nu mai era doar opera statelor, ci și a corporațiilor care au devenit veritabili actori politici de sine-stătători, nu doar instrumente ale statelor dezvoltate. Conștientă că statele nu sunt gata să accepte o astfel de participație a corporațiilor la guvernarea relațiilor internaționale contemporane, aceeași Nathalie Sauer a avansat ideea că puterea statelor ar trebui cuantificată prin prisma relației transnaționale stat-corporații. Desigur, această nouă realitate ar duce la o altfel de exprimare a rivalităților de putere în sistemul international, dar probabil combinația/parteneriatul stat-corporații ar avea mai multe șanse de oprire a valului naționalist și populist. Mathias Hein
Jessen (2020) a mers cu analiza relației stat-corporații mai departe și consideră că cele două tipuri de entități au început să fie tot mai asemănătoare, mai ales că guvernele au delegat corporațiilor câteva responsabilități sociale, climatice, referitoare la drepturile omului etc. De unde ar rezulta și o posibilă pretenție a corporațiilor de a participa la jocurile politice și democratice ale statelor, în mediile intern și internațional. Și totuși există multe îndoieli despre posibilitatea unei astfel de direcții a evoluției conexiunii stat-corporații, deoarece statele nu vor să renunțe la pretenția că ele
crează cadrul funcționării legale a corporațiilor, în timp ce corporațiile multinaționale se văd și ca parte a statului, dar și în afara lui, câteodată chiar arătând o putere care o concurează pe cea statală. Dar cum puterea corporațiilor a crescut
enorm în ordinea neoliberală din ultimele decenii, guvernele s-au găsit în situația dificilă de a face față puterii propriilor creații, iar răspunsul a fost găsit în competitivitatea economiilor și statelor, iar corporațiile pot juca un rol deosebit într-o astfel de strategie de dezvoltare. Prin aceasta se crede că nu s-ar realiza o dihotomie totală între politică, democrație și economie, afaceri, iar statele și corporațiile ar putea reveni la relația de conlucrare cu avantaje reciproce.
BigTech și Big Data
Astfel de viziuni sunt desprinse dintr-o construcție care se bazează pe gândirea rațională. Așa cum credem că liderii statelor sunt decidenți raționali, ne putem imagina și că liderii corporațiilor și afacerilor internaționale sunt tot actori raționali. Numai că am constat, în ultimul timp, că liderii guvernelor și națiunilor sunt și ei sub imperiul unor idiosincrazii (despre actualii lideri ai SUA și Chinei, The Economist spunea recent că se comportă ca și copiii). Tot așa putem presupune că unii lideri ai corporațiilor multinaționale ar avea anumite opțiuni foarte subiective și
personalizate, că și la ei idiosincraziile lasă loc de conduite care pot părea în afara raționalului.
Cel mai recent caz este cel al celebrului și câteodată excentricului antreprenor și lider de corporații Elon Musk. Până acum, acesta a operat într-un mediu economic reglementat, corporațiile pe care le-a înființat și condus înregistrând succese fulminante. Prin achiziția Twitter s-a îndreptat către mediul încă insuficient reglementat al media socială și a
începutsă aibă probleme pe care probabil nu le previzionase. Făcându-se o paralelă cu cazul Donald Trump, Elon Musk a fost bănuit că ar intenționa să treacă din zona afacerilor spre cea politică, mai mult că ar facilita avansul autocratismului în dauna democrației.
Preluarea Twitter i-a adus chiar suspiciunea că ar putea deveni o ameninațare pentru securitatea națională a Statelor Unite ale Americii, deja propunându-se ca modul cum a constituit suma de preluare a respectivei corporații să fie investigat de autoritatea americană de reglementare a investițiilor străine. Așadar, pășind pe un teritoriu lipsit de
o clară reglementare, Elon Musk a devenit subiect de politică americană și este suspectat că folosește puterea corporațiilor care i-au adus faimă și avere enorme pentru a se amesteca în politica internă și în cea internațională (discuții cu lideri de state care depășesc sfera afacerilor).
Astăzi, avem o lume în care până și cetățeanul de rând trăiește într-un mediu fizic și unul virtual. Ceea ce este diferit de aserțiunile de până acum că omul și-a conturat profilul social, îmbinând materialul cu spiritualul.
Pentru contemporanispațiul virtual/digital este la fel de palpabil ca și materia, fiind un ferment foarte puternic al redesenării relațiilor sociale viitoare. De unde și perturbările acute ale democrațiilor, sub impulsul media socială, la
care se pot adăuga și numeroasele manifestări nemai întâlnite din sistemul internațional. Iată, de exemplu, președintele Putin al Rusiei a inițiat acțiuni de generare a schimbării sistemului internațional actual, apelând la metodele imperiale și de Mare Putere din sec. XVIII-XIX-prima jumătate a veacului al XX-lea. Răspunsul primit este definitoriu pentru evoluțiile viitoare, deoarece a întâlnit nu doar reacția țării agresate și a altor state, dar s-a putut constata că importante corporații Big Tech, cu sediile principale în state care oficial nu sunt părți înscrise în conflict, au intervenit direct de partea Ucrainei, sprijinind cu mare eficiență derularea operațiunilor militare dirijate de la Kiev. Așadar, Big Tech a devenit pe față actor al luptei pentru putere în sistemul internațional, s-a implicat în jocurile geo-politice din zilele noastre (un atribut considerat a fi doar al statelor) și se previzioinează că viitorul statut de Mare Putere va putea aparține
nu doar statelor puternice, cu care ultimele decenii ne-au obișnuit,c i și corporațiilor care vor opera cu Big Data. De unde și îngrijorarea Marilor Puteri “clasice” care vor să impună acestor corporații multinaționale reglementări „naționale”, pe când statele care nu au creat astfel de entități economico-financiare ar prefera să fie propuse reglementări internaționale (experiența reglementatoare a Uniunii Europene este adusă frecvent în discuție).
Astfel de implicări ale CMN au ridicat semne de întrebare și la nivelul acționariatului corporațiilor care se teme că statele vor impune măsuri restrictive, reducându-le marjele de profit. Ca atare, unii investitori au început să chestioneze implicarea liderilor corporațiilor în politica paralelă sau aparținând sistemelor politice ale statelor.
(…)
În condițiile în care un stat mai mic pierde competițiile cu statele mai mari pe toate planurile, în mod firesc şi instituțiile sau firmele statului mai mic, vor pierde competițiile cu cele ale statului mai mare. Astfel, acestea din urmă, după ce se vor impune față de cele de aceiaşi categorie, vor ridica pretenții şi la nivelul conducerii statului mai mic, susținute desigur, din spate şi din umbră, de propriile state, care se prefac că plouă, că nu ştiu sau nu înțeleg nimic. Aşa se cuceresc acum statele, nu mai sunt necesare războaiele. Unele state s-au prins de şmecherie şi au început să ia măsuri de autoprotecție în timp ce altele s-au predat complet noului sistem de acaparare a banului, resurselor, funcțiilor şi puterii. Astfel se explică de ce unele state sunt lipsite de putere decizională deşi, teoretic au pârghii şi instituții. Foarte mulți indivizi din interiorul lor joacă la două sau mai multe capete, protejând interese proprii sau de grup şi nu mai are nimeni posibilitatea de a interveni şi reface echilibrele căci resposabilitățile sunt împinse dintr-o parte în alta, fără ca vreuna dintre părți să fie trasă la răspundere în mod real.