Statul este salvat, dar nu şi poporul

Iată faptul de care oamenii încep să-şi dea seama şi iată motivul pentru care cei mai mulţi dintre ei devin neliniştiţi şi se tem de viitorul lor. Se tem de ani lungi de sărăcie, mizerie şi suferinţă. Pentru asta, ei nu au nici o bucurie, întrucât trebuie să plătească preţul cel mare pentru risipirea fondurilor publice, corupţie şi distrugerea statului. În mod sigur, aici se va produce ruptura. O ruptură definitivă între politica Guvernului şi interesele cvasitotalităţii poporului, ceea ce va duce la importante conflicte sociale.

Presiunile externe, atacurile speculative şi proasta gestiune a acestor noi sfidări de către Guvern l-au încolţit pe acesta şi l-au făcut ca, pentru a se putea împrumuta, să arunce soarta poporului în mâinile FMI şi UE. Dar muncitorii, pensionarii sau clasa mijlocie n-au nici un motiv să accepte opţiunea Guvernului. Pe bună dreptate, ei se tem pentru nivelul lor de viaţă şi drepturile lor sociale. Şi, bineînţeles, au toate motivele să lupte prin toate mijloacele de care dispun pentru a se opune aplicării acordului încheiat cu partenerii europeni şi FMI, indiferent care sunt problemele la care duce aşa ceva şi fac ca Guvernul să-şi piardă credibilitatea în ochii celor ce oferă împrumuturi. Guvernul a oferit ţara noastră FMI şi UE. Problema sa este azi de a stabili şi a clarifica cât mai repede relaţiile lui cu acestea, ţinând seama de revolta socială.

Salariaţii sunt pe deplin îndreptăţiţi să refuze să fie victimele unei crize de care ei nu sunt responsabili. Guvernul nu poate să le pretindă în mod decent să facă populaţia să accepte măsurile de austeritate aşa cum au fost ele anunţate, cele mai antisociale care s-au luat vreodată în ţară. Doar cei care luptă împotriva acestor măsuri pot spera să-şi salveze drepturile lor.

În textul de mai sus trebuie făcute unele adăugări ori completări. Astfel, când vine vorba de ţară, trebuie ştiut că aceasta este Grecia, când citim despre popor se subînţelege că este cel grec, iar Guvernul este cel de la Atena, condus de Georgios Papandreou. În privinţa opiniilor reproduse mai înainte – şi care dau o extraordinară senzaţie de DEJA VU ori că sunt valabile şi în alte zone supuse crizei -, să specific că ele aparţin unui reputat analist grec, George Delastik, ele fiind expuse în ziarul atenian „To Ethnos” şi reluate de prestigioasa publicaţie „Courrier International” în ediţia sa online.

Ajunşi în acest punct, să notăm că, mai nou, pornind de la criza greacă, analiştii europeni, fie ei economişti ori nu, analizează şi implicaţiile ei la nivel continental şi, dintr-o atare perspectivă, vorbesc despre „o oboseală a celor 27”. De pildă, şeful secţiei externe a cotidianului german „Süddeutsche Zeitung” scria ieri că, în prezent, când, aflată sub un munte de datorii, Atena este la capătul puterilor şi ameninţă ca, în căderea ei, să antreneze moneda europeană, nimic nu pare să se fi schimbat: „Europa şi îndeosebi instituţiile ei rămân impasibile”.

În viziunea jurnalistului citat, Europa este obosită, ea fiind epuizată din cauza asprelor negocieri în jurul unui tratat ce a primit numele unei alte capitale a continentului, şi ea foarte îndatorată – Lisabona. Ea este istovită de certurile între state pentru a-şi desemna reprezentanţii lor în conducerea Uniunii şi obosită de greutatea unei uniuni a celor 27 şi de rigiditatea birocratică pe care aşa ceva o presupune. Este suficient să citim regulile de atribuire a noilor posturi de ambasadori europeni pentru a ne pierde încrederea în Europa. Constatarea este dramatică pentru această Uniune, care şi-a calificat adesea propria existenţă drept „crucială”.

Azi, când este vorba cu adevărat de supravieţuire şi stabilitate politică, Europa nu face nimic. În cazul euro se constată că baza proiectului politic european este la pământ. Euro era moneda care trebuia să realizeze uniunea politică a continentului, iar aceasta din urmă să permită statelor membre să reziste forţelor pieţei mondiale, obligându-le să depăşească diferendele lor politice şi să pună capăt războaielor care, de secole, veneau precum sezoanele. Pe scurt, euro trebuia să impună armonia socială şi politică, în timp ce 27 de state risipesc atâta energie pe un atât de mic spaţiu pentru a-şi cultiva propriile concepte de suveranitate şi autonomie.

Dintr-o atare perspectivă, se apreciază că criza greacă a demonstrat în mod clar că euro este o ramură moartă a arborelui european, o ramură care ar putea să se rupă în furtuna financiară mondială. Azi, investitorii din Bahrein sau din China nu vor credita Italia sau Spania dacă nu sunt asiguraţi că aceste ţări ştiu să-şi gestioneze propriul buget şi pot conta, totodată, pe sprijinul partenerilor lor europeni.

Cum coloana vertebrală a UE este euro, acesta s-ar putea degrada rapid în lipsa unei voinţe politice la nivel continental, drept care comentatorul amintit susţine că, dintr-o atare perspectivă, UE nu are idei pentru a salva euro din punct de vedere politic. După părerea lui, moneda unică europeană implică convergeţă politică mult mai puternică pe planurile economiei şi investiţiilor, dar şi al fiscalităţii şi bugetului. Statele europene, şi în primul rând, Franţa şi Germania, trebuie să se angajeze într-o cooperare mai strânsă dacă nu vor să-şi piardă atât moneda lor, cât şi să pericliteze Uniunea.

Criza din Grecia este şi un moment mai mult decât delicat pentru Europa, dar nimeni nu spune cât de bine şi cum a fost ea pregătită să-i facă faţă. Bâlbâielile şi chiar reaua-voinţă în abordarea crizei din Grecia nu par deloc de bun augur pentru viitorul Uniunii, aşa cum a fost el conceput de părinţii UE. Pe urmă, este pentru prima oară când UE şi FMI pun umărul împreună pentru a ajuta la rezolvarea unei crize de o asemenea gravitate, dar, ţinând seama de experienţa Fondului în situaţii similare din alte părţi ale lumii, trebuie spus pe şleau că nu există un precedent care să dea speranţe!