Statul, sluga, șușaneaua

La Parlament au fost audiați, ieri, (n.red- marți) miniștrii Muncii și de Externe în legătură cu situația muncitorilor români din străinătate.

Problema există, dar nu e corect pusă. Nimeni din România nu poate fi făcut responsabil pentru contractele pe care le semnează fiecare român care pleacă la muncă în altă țară. Statul român nu se poate amesteca în voința părților, într-o înțelegere privată, și nici nu se poate interfera asupra legislației altui stat, chemând la ordine pe cei care ar comite abuzuri în Germania împotriva românilor care lucrează acolo.

Libertatea fiecăruia de a-și croi după cum crede un drum în viață este totală, că asta am dorit de la capitalism. Fiecare își asumă răspunderea pentru unde pleacă, de ce pleacă, pe ce bani pleacă ș.a.m.d. Dacă unii semnează contractul abia în avion, chiar fiind scris într-o limbă pe care n-o cunosc, e treaba lor. Așa e în capitalism. Nimeni nu este responsabil, dacă pe unii la atâta îi duce capul. Reproșurile aduse „statului” în acest caz sunt total nedrepte. Statul nu este parte la decizia lor de a pleca din țară și nici la condițiile contractuale pe care și le-au negociat. După cum nici noi, contribuabilii rămași acasă, nu suntem obligați să suportăm costuri pentru ca ei, năpăstuiții de pe-acolo, să-și aline nemulțumirile. Asta-i viața.

Cei interesați de propria lor viață se pot adresa în prealabil unui avocat sau liderilor de sindicat, dar nu „statului”. Statul român nu poate cheltui timp și bani pentru asistență juridică acordată celor care pleacă să lucreze în străinătate, așa cum nu acordă asistență juridică nici salariaților rămași în țară. Nu acesta e rolul statului. Statul aruncă destui bani în diaspora pentru informare, site-uri, telefoane de urgență, pliante, conferințe, audiențe etc., dar, până la urmă, fiecare este liber să-și negocieze salariul și condițiile de muncă așa cum dorește.

Situația diasporei nu poate fi discutată în cheia statului paternalist, care vine să depaneze erorile celor care și-au asumat libertatea, dar și riscul, de a circula și de a munci oriunde. A invoca statul în această poveste înseamnă a nega întreaga ideologie a liberei inițiative. Struțo-cămila nu poate funcționa. Dacă ești liber să pleci și pleci, atunci du-te, nu mai întinde mâna la stat.

În cazul muncitorilor români din străinătate care pretind că sunt prigoniți în străinătate, problema are trei părți.

Prima parte se referă la ce s-a întâmplat pe traseul autocarelor, între locurile de preluare a călătorilor și aeroporturi. Pe acest traseu, s-a produs o încălcare gravă a ordonanțelor militare – situație pentru care, în alte cazuri mult mai simple, s-au făcut dosare penale. Pentru încălcarea flagrantă a legislației stării de urgență, ministrul de Interne trebuie să răspundă. Acum sau mai târziu. Respectiva situație îl obligă pe ministru să explice public cum de unii sunt amendați cu sume uriașe doar pentru că s-au depărtat prea mult „în jurul gospodăriei” sau n-au păstrat pe stradă distanța de 2 m între ei, în timp ce alții au liberă trecere, înghesuiți în niște autocare, pe distanțe de sute de km. Cum se poate pleca liber la muncă într-o țară cu Covid, dar nu se poate ieși liber după pâine?

A doua parte se referă la ce s-a întâmplat de la aeroport încolo. Pentru acest segment, toată lumea are acoperire. Pentru că i s-a ordonat din străinătate, Guvernul a introdus rapid în Ordonanța militară nr.7, la art.10, o excepție cu dedicație de la regula generală a interdicției de ieșire din țară. Astfel, singurii care puteau pleca erau muncitorii sezonieri și numai cu avioane charter. Această excepție a fost introdusă „la presiunea părții germane”, avea să recunoască ministrul Aurescu la audierile de luni. Excepția a fost dată de Guvernul Orban pe 4 aprilie, adică fix la 2 zile de la o înțelegere survenită la Berlin între asociația fermierilor germani și guvernul federal cu privire la faptul că interdicția de intrare în Germania a străinilor nu se aplică pentru culegătorii de sparanghel. La acest punct, Guvernul și Iohannis trebuie să-și asume public faptul că au acceptat trimiterea românilor în sclavia de pe tarlalele germane – după cum spun cei de-acolo – la presiunile Berlinului. Și, ca niște slugi umile din colonie, au acceptat cu grăbire cerințele metropolei.

A treia parte se referă la ce se întâmplă, efectiv, cu cei ajunși la muncă în fermele nemților. Pentru cum sunt tratați acolo, responsabili sunt chiar cei în cauză, conform contractelor pe care le-au semnat. Nu e treaba statului român, nici a Valentinei Alexandru și nici a lui Aurescu.

Ministrul Violeta Alexandru nu are nicio vină pentru înțelegerile contractuale presupus nerespectate și de care se vaită unii români în străinătate. Nu are nicio vină, nicio răspundere și nicio putere să intervină. La audieri, ca să astupe gura ignoranților, a spus că se va duce personal în Germania să vadă ce și cum. Va fi o plimbare inutilă, dacă, anterior vizitei, nu negociază un fel de acord interguvernamental cu Berlinul prin care statul german să ofere niște garanții ferme și să preia niște atribuții clare de intervenție în apărarea românilor nemulțumiți de fermierii germani. Un astfel de acord este, desigur, iluzoriu.

Și ministrul Aurescu a fost chemat la audieri de pomană. Sau de ochii lumii. N-a existat niciun „acord” între România și Germania referitor la condițiile de muncă ale românilor în fermele germane. Un acord a fost, totuși, dar, ca în povestea de la Radio Erevan – lui Ghenadii i s-a luat o bicicletă, dar nu de ziua lui, ci din fața blocului.

Germania avea granițele închise din 15 martie. Nici un șparanghelist nu mai putea intra la muncă. În aceste condiții, Asociația Fermierilor din Germania a bătut cu pumnul în masă și a reușit să încheie cu ministerele federale de Interne și de Alimentație și Agricultură un Acord prin care aceste două instituții au aprobat deschiderea granițelor doar pe aeroporturi și doar în cazul muncitorilor sezonieri, care au contracte cu fermierii.

Ca urmare a acestui acord intern, accesul în țară al muncitorilor sezonieri a fost permis începând cu data de 2 aprilie 2020, pe toată perioada pandemiei Covid-19, transportul efectuându-se exclusiv cu avionul. Adică exact cum avea să sune excepția introdusă peste 2 zile la București în OM 7. Numai după ce au avut liber de la guvern, Asociația Fermierilor din Germania – Deutscher Bauernverband – a organizat aducerea lucrătorilor sezonieri români în Germania.

În România nu există un asemenea acord tri-partit, „în oglindă” cu cel din Germania, între asociația firmelor de recrutare, ministerul Transporturilor și ministerul de Interne, ca gestionar al măsurilor din starea de urgență. Un guvern deștept și responsabil trebuia să anunțe public că nu putem refuza marea Germanie și nici dreptul românilor de plecare la muncă oriunde vor ei. Ca urmare, trebuia să realizeze un acord transparent cu toate părțile implicate, în care să fie stipulate responsabilități clare și proceduri de soluționare a tuturor situațiilor ce se puteau ivi în executarea contractelor de muncă a celor care urma să plece din țară. Fără oficializarea lor într-o manieră transparentă, aceste operațiuni de plecare la muncă a românilor devin niște șușanele la cheremul „impresarilor”.

Am mai scris că, în general, trebuie clarificată de urgență situația raporturilor diasporei cu țara de baștină. Cu ocazia dramatică a acestei pandemii, toți românii au văzut cine sunt votanții preferați ai lui Iohannis și Rareș Bogdan și pentru ce specimene de „galactici” se bat aceștia să le asigure trei zile de vot, zece parlamentari la București etc etc. Dar, e treaba unora pe cine se bazează și a altora cu cine votează.

Pentru contribuabilii români, însă, problema nu este de vot, ci de bani. Frate, frate, dar brânza e pe bani…

Libertatea unora de a pleca să muncească în altă țară nu înseamnă obligația altora, rămași acasă, să preia din costurile generate prin această plecare. Legislaţia europeană care prevede libertatea de circulaţie a forţei de muncă nu-i obligă pe cetățenii rămași în țară să suporte cheltuieli în locul și în contul celor care sunt plecați.

Toți cetățenii români suntem egali în fața legii române și, prin urmare, toți avem același tip obligații, inclusiv fiscale. Pentru limpezirea relațiilor dintre statul român și diaspora, în scopul eliminării oricăror discriminări pozitive și restabilirii egalității în fața legii și a Constituției naționale, guvernul liberal are obligația să ia măsuri pentru aducerea pe picior de egalitate a celor din țară, care aduc 197 miliarde euro la PIB, cu cei din diaspora, despre care se spune că ar aduce 3 miliarde de euro la PIB. Începutul ar fi ca Guvernul să aplice pentru toți „regula contributivității”, cu care se bate atâta în piept.

Cei care lucrează în străinătate ar trebui să fie obligați să plătească niște contribuții de asigurări sociale și de sănătate, conform legislației naționale. Cei care lucrează în țară nu sunt obligați să suporte din buzunarul lor costuri de asistență medicală pentru unii care muncesc afară (pe bani mulți, nu-i așa?), dar, când aceștia vin p-acilea, se grăbesc să-și pună dinții sau să se opereze gratis, și fac scandal ca primăriile sau poliția să lucreze și duminica, să le dea lor adeverințe sau acte de tot felul sau să le schimbe buletinele, permisele auto sau pașapoartele, pentru că, domle, ei sunt diaspora…

În vremea acestei pandemii, mai trebuie reglementate inclusiv costurile de carantină pentru acești concetățeni care vin infectați din locuri unde nu i-a trimis nimeni. Se îmbolnăvesc pe cont propriu, dar trebuie să plătim noi costurile carantinării… De asemenea, după modelul reglementării interne a ajutorului de șomaj sau a ajutoarelor sociale, se mai poate lua în discuție și eventualitatea unei taxe pentru cei care, deși au primit o ofertă de muncă în țară, totuși au refuzat-o, preferând să muncească în străinătate.

Faptul că „ei aduc bani în țară” este spre binele lor și familiei, dar nu prea are relevanță directă pentru contribuabilul român, din ale cărui taxe și impozite se plătește și asistența lor medicală, ca și îngrijirea, sub o formă sau alta, a celor peste 30.000 de copii lăsați de izbeliște prin țară. Foarte bine că destui muncitori din diaspora câștigă suficienți bani ca să-și facă vile cu lift și porți de inox, dar banii lor nu ajung la buget, ci în curte la neamuri. Din ei se plătește, eventual, un TVA, pe care l-ar plăti oriunde și pe care-l plătește oricine.

Replica la acest capitol al relației stat-diaspora este trecută mai sus: dacă pentru cei care aduc 3 miliarde euro la PIB se fac atâtea sacrificii, ilegalități, propagandă și favoruri, atunci ce-ar merita cei peste 5 milioane de muncitori care lucrează în țară și care aduc la PIB restul de 197 miliarde euro?

Et punctum.