Stéphane Lissner: „Opera trebuie să se preocupe de problemele lumii în care trăim”

Recent, Opera Bastille a ridicat cortina pentru spectacolul cu Moses und Aron, prima producţie nouă a unei stagiuni concepute integral de Stéphane Lissner, succesorul lui Nicolas Joel la conducerea instituţiei.

Cu un mandat până în 2021, noul director va reuşi, desigur, să-şi pună amprenta asupra celui mai prestigios teatru liric al Franţei, care, în 2019, va sărbători cea de a 350-a aniversare.

Programarea monumentalei opere neterminate a lui Arnold Schoenberg la începutul activităţii sale de director reprezintă, în sine, un manifest.

Un spectacol de o extraordinară vizualitate de Romeo Castellucci

Opera din Paris (Academia Regală de Muzică) a fost înfiinţată în 1669 prin decizia regelui Ludovic al XIV-lea, care a reunit o trupă de cântăreţi, un corp de balet şi o ochestră de instrumentişti profesionişti.

După ce a fost găzduită, de-a lungul timpului, în mai multe săli, Opera s-a instalat, în 1821, într-un edificiu nou, din strada Le Peletier, clădire distrusă de un incendiu în 1873. Doi ani mai târziu, era inaugurat Palatul Garnier.

În 1939, Opera şi Opera comică au fost unite, printr-un decret, formând Reuniunea Teatrelor Lirice Naţionale. Întreaga trupă a Operei a fost desfiinţată în 1971, iar în anul următor, Opera Comică, rămasă fără activităţile specifice, a devenit un loc de formare a artiştilor.

Moses und Aron, recenta premieră a Operei pariziene

Rolf Liebermann a fost cel care a preluat oficial funcţia de administrator general şi a deschis o nouă etapă. În 1978, Reuniunea Teatrelor Lirice s-a dizolvat, înfiinţându-se o nouă structură, Teatrul Naţional de Operă, iar Palatul Garnier a devenit a doua sală de spectacol. Abia în 1989 a fost însă inaugurată noua Operă Bastille, printr-un Concert de Gală. Şi în anul următor a fost realizată prima producţie lirică a acesteia, Troienele. În acelaşi an, Opera Comică a redevenit independentă.

Născut la Paris în 1953, Stéphane Lissner a fost administrator şi apoi director general (1988-1998) al Teatrului Châtelet, director al Festivalului Aix-en- Provence (1998-2006) şi co-director al Teatrului Bouffes du Nord (1998-2005). Din 2005 până în 2014, a fost Supraintendent şi director artistic al Operei Scala di Milano, devenind, din august 2014, Director al Operei din Paris.

Un text care vorbeşte despre impactul religiei

S-ar părea că pentru prima stagiune a Operei Bastille, concepută de el, Stéphane Lissner a ales drept cuvânt de ordine “a îndrăzni”.

“Când eşti interesat de muzică, explica el într-un interviu acordat lui Michelle Parouty pentru revista Opéra, încerci să te apropii de toată muzica, nu numai de Operă. Trebuie să îndrăzneşti să asculţi opere diferite, aşa că un director de Operă este obligat să propună spectacole îndrăzneţe şi artişti capabili să interogheze realitatea lumii contemporane. Publicul vrea să se amuze, şi are tot dreptul, dar noi trebuie să-l facem să şi reflecteze”.

După părerea lui, în marile teatre de Operă, cum ar fi cele din Milano, New York sau Paris, nu este uşor să provoci, constrângerile fiind foarte puternice. Acest lucru este mai uşor în teatrele mici care îşi asumă mai repede riscuri, aşa cum se întâmplă, de exemplu cu Teatrul Châtelet.

Aida, regizată de Olivier Py la Opera Bastille

“La Opera din Paris, nimic nu e simplu. Dacă ne comparăm cu festivalul Ruhrtriennale, de exemplu, îndrăznim infinit mai puţin. Dar ei au mijloace diferite de a o face”.

La Paris trebuie gestionate cele două săli, Palatul Garnier şi Opera Bastille, care au împreună 4.700 de locuri. Bugetul este de 205 milioane de euro, iar opera vinde aproximativ 900.000 de bilete într-o stagiune, ceea ce înseamnă o reţetă de 70 de milioane de euro. În teatrele mai mici, finanţarea ajunge uneori şi la 70%. La conceperea repertoriului trebuie ţinut cont şi de aceste date.

Stéphane Lissner a mărturisit că ţinea neapărat ca prima producţie nouă stabilită de el să fie consacrată operei unui compozitor care a marcat istoria muzicii.

”Moses und Aron este o operă care are legături foarte puternice cu universul în care trăim: ea vorbeşte despre tensiunea dintre cuvânt şi gândire, dar şi despre exod, iar acum există 50 de milioane de persoane care se deplasează în lume. Niciodată n-au fost atâţia oameni pe drumuri şi nicio ţară nu reuşeşte să rezolve problema. Desigur, când am programat, nimeni nu-şi putea imagina evenimentele teribile care s-au produs în Paris în luna ianuarie a acestui an. Iar Moses und Aron vorbeşte şi despre religie, despre impactul ei asupra indivizilor. Motivul principal pentru care am ales această operă a fost însă faptul că orchestra şi corul sunt protagoniştii spectacolului. Voiam să le pun în valoare şi să-l scot în evidenţă pe Jose Luis Basso, noul dirijor al corului”.

Der Rosenkavalier în regia lui Herbert Wenicke va fi reluat în mai 2016

Repertoriul programat de Stéphane Lissner acordă un loc preponderent secolului al XX-lea, pentru că, afirmă el, este un secol excepţional dacă ne gândim la Bartok, Berg, Zimmermann şi nu numai. Moştenirea lui Verdi şi a lui Wagner s-a dovedit incredibil de bogată, deschizând perspective uluitoare atât compoziţiei cât şi vocilor. Mai multe şcoli au fost în opoziţie unele faţă de altele, dar acum ele se completează. Nimeni nu se mai întreabă azi dacă trebuie să fii tonal sau nu şi aceasta se datorează sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului celui următor.

Există pentru Stéphane Lissner câteva opere fundamentale pe care le-a propus de mai multe ori: “Cred că Elektra şi Moses und Aron sunt două opere-far ale începutului de secol XX. Mi-am început oarecum educaţia muzicală invers, aşa explicându-se şi locul secolului al XX-lea în gusturile şi alegerile mele. Aceste opere fac parte dintre cele care contează în istoria unui teatru, ca şi Inelul Nibelungilor, pe care l-am pus pe afiş peste tot pe unde am trecut, la Châtelet, la Aix-en-Provence, la Milano… De fiecare dată când sunt puse în scenă, motările sunt din ce în ce mai bune. Îmi revendic această poziţie. Când mi s-a propus conducerea Operei din Paris, n-am ezitat o secundă: Moses und Aron s-a impus de la sine”.

Un text despre Exod

Totodată, directorul muzical al Operei Bastille, Philippe Jordan, a avut ideea unui ciclu Schoenberg. Iar Benjamin Millepied, directorul departamentului Dans, s-a alăturat proiectului. Cu Moses und Aron , Gurre-Lieder şi Verklärte Nacht sunt ilustrate cele trei perioade ale activităţii creatoare a lui Schoenberg.

La Palatul Garnier, La Nuit transfigurée va intra în repertoriu sub forma unui balet coregrafiat de Anne Teresa De Keersmaeker, balet creat la Châtelet. În centrul acestui proiect se află muzica şi nu numai Opera.

Moses und Aron ar fi trebuit să fie regizat de Patrice Chéreau. În urma dispariţiei sale, punerea în scenă a fost realizată de Romeo Castellucci, care a semnat şi scenografia, costumele şi luminile.

Moses und Aron, o operă-far

“Intenţionam să-l aduc să debuteze la Opera din Paris cu Salome şi, spre marea mea surpriză, a acceptat. După decesul lui Patrice, l-am căutat imediat, dar m-a refuzat pentru că trebuia să creeze deschiderea stagiunii la New York City Opera. După falimentul companiei, Romeo a revenit la mine. Este pasionat de Biblie şi este un om de teatru fantastic. Orphée et Euridice montat de el la Bruxelles în 2014 este una dintre producţiile cele mai puternice pe care le-am văzut”.

Spectacolul Moses und Aron este creat în coproducţie cu Teatro Real din Madrid, cu al cărui director, Joan Matabosch, Stéphane Lissner are afinităţi. El ar dori s-o invite la Paris pe Deborah Warner pentru a pune în scenă un Billy Budd. De asemenea, doreşte ca a doua stagiune sub bagheta lui să debuteze cu Smason şi Dalila, un spectacol ce va fi prezentat apoi la MET, Peter Gelb de la New York fiind, de asemenea, un om pe care îl preţuieşte foarte mult, ca şi pe Pierre Audi de la Amsterdam.

Moses und Aron, o montare spectaculoasă

Întrebat despre reluările din această stagiune, Lissner a explicat: “Am ţinut cont de diferiţi parametri, echilibrând secolele şi compozitorii şi având în vedere operele care pot atrage spectatorii. De asemenea, trebuie urmărită şi disponiblitatea artiştilor. Sonya Yoncheva este liberă pentru Traviata, Anja Harteros pentru Der Rosenkavalier şi am fost fericit să o putem programa pe cea mai mare Mareşală a momentului.

Din cele 9 producţii noi programate, 6 vor fi puse în scenă de regizori care n-au mai fost invitaţi până acum la Opera din Paris, cum ar fi Calixto Bieito, Claus Guth, Alvis Hermanis…

“Un adevărat regizor, pentru mine, este o persoană care are un punct de vedere dramaturgic solid asupra unei opere, care nu se mulţumeşte să creeze imagini, ci are o concepţie, şi care se întreabă ce pot spune Damnaţiunea lui Faust sau Rigoletto spectatorului de astăzi. Cu cei pe care i-am ales dezvolt un proiect în dialog constant şi în acord cu dirijorul”.

Opera Bastille

Stéphane Lissner este convins că radicalismul trebuie să aibă aceleaşi limite ca şi nararea unei poveşti, şi anume respectul faţă de muzică şi de libret. Un regizor trebuie să propună versiunea lui, fără să schimbe ceea ce spune opera.

Când Dmitri Tcherniakov mi-a expus viziunea sa asupra Traviatei pentru deschiderea stagiunii 2013-2014 de la Scala, am fost interesat. Pentru el, Alfredo nu este cu adevărat îndrăgostit de Violetta, ea îl atrage prin ceea ce reprezintă, prin latura strălucitoare care seduce societatea căreia îi aparţine, în timp ce ea este sincer şi nebuneşte îndrăgostită de el. Sunt, cumva, două moduri de a iubi, care merg pe drumuri paralele, dar nu se întâlnesc. Publicului milanez nu i-a plăcut. La fel, în actul al II-lea, în care tânăra era arătată în bucătărie ca o bună gospodină, acesta voia o Violetta în rochie de seară. Se mai întâmplă…”

Der Rosenkavalier a fost răsplătit cu aplauze şi la Festivalul de la Baden-Baden

În decembrie, cu premiera Damnaţiunea lui Faust, este inaugurat un ciclu Berlioz, gândit pe patru ani. În 2016-2017 este programat spectacolul cu Béatrice et Bénédict, în versiune de concert, în 2017-2018, va fi prezentat Benvenuto Cellini, în regia lui Terry Gilliam, o coproducţie cu operele din Londra şi Amsterdam, iar ciclul se va încheia, în 2019, cu Troienele. De altfel, anul 2019 va fi anul tuturor aniversărilor. Pe lângă cei 150 de ani scurşi de la moartea lui Berlioz, trebuie adăugate sărbătorirea a 30 de ani de existenţă a Operei Bastille şi 350 de ani ai Operei din Paris.

Decis să abordeze repertoriul francez, Stéphane Lissner a programat şi o operă de Meyerbeer, Les Huguenots, care va avea o distribuţie excepţională, Opera din Paris trebuind, după părerea lui, să îndeplinească în primul rând un rol patrimonial.

Ceea ce nu înseamnă că lipsesc comenzile adresate unor autori contemporani. Noul director s-a gândit la montarea unei producţii noi din doi în doi ani. Trei dintre acestea se bazează pe opere-cheie ale literaturii franceze. Luca Francesconi va compune Trompe-la-mort, al cărui personaj principal este Vautrin din Splendeurs et misères des courtisanes de Balzac. Marc-Andre Dalbavie se va apleca asupra operei Le Soulier de satin de Claudel. Indirect, i se va aduce un omagiu lui Antoine Vitez, cu Bérénice, compusă de Michael Jarrell după Racine.

Der Rosenkavalier, în regia lui Herbert Wernicke

Toate noile producţii, exceptând Die Meistersinger von Nürnberg, care a fost deja filmat la Festivalul de la Salzburg, au fost cumpărate de France Televisions, de Arte sau Mezzo. Vor continua şi difuzările în direct în sălile de cinema, care permit un acces mai uşor unui public larg la Operă. De la jumătatea lunii septembrie, Opera Naţională din Paris dispune de o “a treia scenă”. Este numele unei platforme de creaţie, cu filme, video-uri, texte originale comandate unor artişti veniţi din zone diferite, ca Mathieu Amalric, Jacque Audiard, Xavie Veilham… O scenă virtuală care se va referi la tot ce înseamnă viaţa instituţiei, direct sau indirect: muzică, dans, săli de repetiţie, meseriile Operei, arhive rare, chiar inedite…

13 avanpremiere cu bilete cu preţ redus, atât de operă cât şi de balet, sunt rezervate tinerilor sub 28 de ani, care vor plăti numai 10 euro. Lucru posibil datorită unor Mecena. Interesul pentru publicul tânăr se vede şi în crearea unei opere pentru copii, Vol retour, în Amfiteatrul Bastille. Este versiunea franceză a producţiei londoneze The Way Back Home, compusă de Katie Mitchell, care va fi cântată, în decembrie, de soliştii Atelierului Liric, în cadrul noii Academii a Operei Naţionale din Paris, care oferă rezidenţă tinerilor profesionişti în domeniile dansului, regiei, muzicii de orchestră şi meseriilor de artă.

Să nu uităm că Opera Naţională din Paris are acum 1.500 de salariaţi şi îşi propune constant să atragă publicul şi să-i suscite curiozitatea.