Stricătorii de poezie

În ianuarie 2018, un ziar provincie (nu și vreo revistă literară, Doamne ferește!) îmi publica articolul ”Bucurați-vă români! Puneți-vă poalele în cap!”, reacție la actul de impietate absolută care se desfășurase, nu într-o zi oarecare, ci chiar de ziua poetului național, la Botoșani, oferind Medeei Iancu (corespondenta cu fustă a poeziei lui Emil Brumaru), marele trofeu al Galei Premiului Național de Poezie, pentru volumul ”Delacroix este tabu – Suita românească”.

Reproduc numai câteva fragmente din poemul-mesaj închinat publicului de către premiantă, în propria lectură :

„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată/Persoană, persoană, persoană/Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi / Și dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă/Și dacă un poet f…e (nota noastră: la lectură, punctele n-au înlocuit literele) o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol /Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați /Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat…

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva/A spus prostituata, a spus mama și fiica ….

Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex/Poemul despre viol ești tu, România, poemul despre hărțuire ești tu România, poemul despre abuz ești tu, România/Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România… Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aștepta întinsă să-mi faci felul/Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta/Și noi fetele așa murim și tu România spui mereu : poetul, poetul, poetul”.

Așa ceva se întâmpla (și se mai întâmplă încă) în România anilor noștri. Marile festivaluri, luate cu asalt de către tineret, cultivă nu numai apologia drogurilor și a violenței, ci și mahalaua, suburbanul, maidanul, golănia pură. A luat vreo atitudine puzderia de societăți, asociații sau uniuni zise educative, culturale sau literare? Vreo revistă de specialitate? Au mișcat vreun deget Academia, Uniunea Scriitorilor, Consiliul Național al Audiovizualului, Ministerul Culturii, al Educației? Nici vorbă. Nu e treaba lor. Terfelirea culturii și a limbii naționale, compromiterea unui gen literar de către cohortele de poeți/nepoeți apărute peste noapte, premiate de Uniunea Scriitorilor, lăudate și adulate de revistele și de critica noastră literară, în selecții de tip … „best of”, ”poemul zilei” și alte mențiuni aidoma nu-i interesează. Ba îi încurajează și-i promovează în publicațiile și cronicile lor, ca adevărați stricători de poezie ce sunt.

Iată un fragment din opera unui compatriot :

Îmi amintesc că oasele victimelor epidemiei

de ciumă au fost ulterior așezate unele peste

altele în catacombele domului Sfântul Ștefan

din Viena, craniu peste craniu, femur lângă

femur, cu reflexe albe ca lemnele de foc.

Poate chiar erau. Cu un coș plin ochi,

jos, în iad s-ar putea înteți bine focul.

Urăsc, bineînțeles, gropile comune …

Și altă mostră de poezie, dintr-o selecție întâmplătoare : “Din loc în loc echimozele/Îi pătau obrazul de efeb/Nuse potriveau/De unde aspirația spre albăstrimitate/De unde aversiunea față de ferocitate/Ochiul de raze plin ieșea din triunghi /Sus pe ceruri lumină totală/Echimoze și șanțuri pe fața lui /Într-o clipă fatală /Mai lungă decât însăși viața mea /Ce mă acoperă numai în urmă /Fără vedere /Cu ochiul pur în ochi pereche / Cu ochiul negru adâncit în adâncimea însăși /Ca luciul violent și stins al morții / Între vii …

Inspirație divină, nu alta. Dar dacă schimbăm locul cuvintelor și le articulăm, cât de cât, într-o înlănțuire firească, suprimând cuvintele parazite și folosind semnele de punctuație, obținem o variantă și mai reușită : ”Din loc în loc, /echimozele/ și șanțurile de pe fața lui /Îi pătau obrazul de efeb. /Nu se potriveau /Cu ochiul pur adâncit în ochiul negru pereche. / Sus pe ceruri, /Ochiul de raze plin ieșea din triunghi, / lumină totală , într-o clipă fatală. / Luciul violent și stins al morții, / Mai lungă decât însăși viața mea /Între cei vii, /Mă acoperea numai în urmă. /De aici aspirația spre albăstrimitate, /Aversiunea față de ferocitate.

Las cititorului plăcerea de opta pentru varianta mai aproapiată de el, ba îl invit să creeze, din același material, alte posibile configurații, la fel de depărtate și lipsite de orice fior poetic.

Nu mă îndoiesc că avalanșa de poeți care insultă și compromite însăși noțiunea de poezie și generațiile de poeți adevărați pe care i-a dat țara asta a uitat de radieră și de tasta “delete” (șterge) și nu se mai obosește măcar să recitească, să revizuiască rezultatul chintesenței talentului ei poetic și dă fuga la tipografie, ca nu cumva, Doamne păzește, diamantele născute din apă de ploaie și omenirea să fie văduvită pentru vecie de creațiile ei.

Să fim cinstiți, de ce am numi carte de poezie o culegere de texte scurte din care nu poți să alegi o singură metaforă sau o figură de stil, un conglomerat întâmplător, haotic, de cuvinte aduse unul lângă altul cu tasta, cu pumnul, cu lopata, cu găleata, fără rimă, fără ritm, fără cadență, semne de punctuație și abateri flagrante de la regulile limbii noastre. De ce s-ar chema o asemenea alcătuire o poezie sau, și mai și, poem ? Când, de fapt, nu e vorba decât de o proză scurtă, bezmetică, o alcătuire care nu păstrează din poezie decât alinierea la stânga, eventual cu literă mare. Uneori, nici atât.

Mircea Badea îi ia apărarea lui Gheboasă

Ca distanță colosală față de versurile lui Nichita Stănescu: ”Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! /Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, /două culori ce nu s-au văzut niciodată, /una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, /aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă/ a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”.

Oricum am privi lucrurile, poezia nu poate fi acceptată ca gen literar facil, de divertisment. Dacă o proză poate fi bună, bunișoară sau proastă, poezia nu trebuie, nu poate fi decât bună sau foarte bună, adică … poezie. Spunea, nu de multă vreme, un condeier adevărat, că toate gospodinele fac cozonac, dar nu toți cozonacii seamănă.

„Je suis Gheboasă”! Nu plătesc amenda voastră

Poezia este genul literar cel mai greu, în care absolutul, perfecțiunea trebuie țintite, chiar dacă nu vor fi atinse. Oricât ne-am desprinde de tiparele ei vechi sau învechite, poezia căzută în lejeritate compromite însăși idea de poezie și literatură.

Nu e nepotrivit să revigorăm, să aducem în actualitate acel splendid “Deocamdată NU” al presei de dinainte de ’89, ceea ce însemna : “mai citește cărțile de pe câteva rafturi de bibliotecă, mai înainte de a te avânta pe oceanul poeziei”.

Virgil Răzeșu