Sub bagheta lui, Mozart respiră, Strauss aducea linişte, Verdi, tensiune dramatică

Născut în 1912 şi dispărut în 1997, dirijorul britanic de origine ungară Georg Solti ar fi avut în această toamnă 100 de ani.

După studii la Academia “Franz Liszt” din Budapesta, a debutat, în 1938, la Opera din capitala ungară cu “Le Nozze di Figaro”. Georg Solti a fost şi câştigătorul Concursului de pian de la Geneva, în 1942.

Cariera sa internaţională începe în 1946, când, în urma unei reprezentaţii cu “Fidelio”, este numit director muzical al “Staatsoper” din München. După ce debutează la Festivalul de la Salzburg cu “Idomeneo”, în 1951 devine directorul muzical al Operei din Frankfurt până în 1961. În această perioadă dirijează “Elektra”, la “San Francisco Opera”, “Don Giovanni” la Glyndebourne, “Der Rosenkavalier”, la Covent Garden, iar la “Théâtre des Nations” din Paris, “Lulu”, cu Opera din Frankfurt.

În 1961 devine, pentru şapte ani, directorul muzical al “Covent Garden”. Urmează aceeaşi funcţie la “Chicago Symphony Orchestra”, apoi la “Orchestre de Paris”, la Festivalul de la Salzburg.

Georg Solti, unul dintre marii dirijori ai secolului XX

Sub bagheta sa au evoluat solişti de marcă, precum Elisabeth Schwarzkopf, Hildegard Behrens, Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Sumi Jo, Kiri Te Kanawa, Edita Gruberova, Birgit Nilsson, Jose van Dam, Teresa Berganza… Angela Gheorghiu, marea noastră soprană, a susţinut primul master class la Georg Solti.

Antologică a rămas creaţia sa cu “Le Nozze di Figaro” de la Versailles şi Palatul Garnier, din 1973, regizată de Giorgio Strehler.

În 1984, Majestatea Sa, Regina Mamă Elisabeth, a participat la premiera cu “Der Rosenkavalier” de la “Covent Garden”, care celebra împlinirea a 25 de ani de la debutul lui la “Royal Opera House”.

Un omagiu marelui dirijor este adus de Jean Cabourg în “L’Opera”.

Discografia sa cuprinde creaţii de referinţă

Angela Gheorghiu la celebrarea lui Georg Solti de la Chicago

Pentru a celebra un veac de la naşterea lui, Casa “Decca” reeditează în trei voluminoase casete, cea mai importantă moştenire a sa din domeniul Operei, cu lucrări semnate de Mozart, Strauss şi Verdi. Un prilej de a rememora, prin intermediul discografiei sale, portretul unuia dintre “marii” baghetei din secolul al XX-lea.

Este încă vie amintirea spectacolului cu “Le Nozze di Figaro” de Mozart, sub bagheta lui Georg Solti, care a avut loc în 1973 la Palais Garnier. Tulburătoarea Frederica von Stade îl încarna pe Cherubino. Ar trebui văzut dirijorul urmărind cu maximă atenţie evoluţia cântăreţei pentru a-i asigura cea mai bună relaţie cu orchestra în “Non so piu”, un adevărat moment de graţie care a iluminat figura acestui dirijor până atunci nervos şi incisiv. Acest Pygmalion, care a fasonat timp de 10 ani, la Covent Garden, cele mai strălucitoare distribuţii, părea adesea tulburat de erotismul acestei arii. Toate clişeele privind dirijorul autoritar, cultivând mai curând efectul decât sentimentul, dispăreau în faţa unui “Voi che sapete”.

Sir Georg Solti

Mozart a fost, evident, catalizatorul ideal al virtuţilor contradictorii ce caracterizau geniul lui Sir Georg Solti, care, înaintea “barochiştilor”, a restituit salzburghezilor întreaga vivacitate a discursului mozartian. El a împăcat la modul ideal sprinteneala cu amploarea clasică.

“Le Nozze di Figaro”, înregistrată în 1981 pentru “Decca”, cu “London Philharmonic Orchestra”, fluidă şi senzuală, este antologică. Ca şi “Răpirea din Serai”, care i-a succedat, de data aceasta cu “Wiener Philharmoniker”, în care teatrul şi poezia, mişcarea şi efuziunile lirice merg mână în mână. Solti a reuşit să tansmită un Mozart juvenil, chiar cu accesele sale febrile.

Teatrul şi poezia, mişcarea şi efuziunile lirice merg mână în mână

Sir Georg Solti, alături de Luciano Pavarotti, Leo Nucci şi Kiri Te Kanawa

Marea provocare a fost totuşi Wagner şi prima integrală în studio a Tetralogiei, dirijate din 1958 până în 1965. Stereofonia spectaculoasă pusă în scenă de “Decca” modifica profund datele, atât în bine, cât şi în rău. “Sonic Stage”, pusă la punct de John Culshaw, intenţiona să confere o dimensiune scenică înregistrărilor audio, cu un relief şi o definiţie sonoră sesizante. Deşi inspirată lui Culshaw de experienţa sa de la Bayreuth, această estetică, salutată mult timp ca revoluţionară, a contribuit din plin la imaginea de dirijor grandilocvent a entuziastului Solti şi a acoperit teatrul wagnerian sub o emfază uneori ridicolă.

Nemulţumit să scoată orchestra din fosă şi să sublinieze fiecare detaliu instrumental, Culshaw a crezut necesar să asezoneze totul cu zgomote. “Niciodată «Cavalcada Walkiriilor» n-a ridicat atâta praf”, scria criticul Jean Cabourg. Pornit în această aventură, Solti a găsit în ea pretextul unor desfăşurări orchestrale hiperbolice, ajungând uneori la efecte nedorite. Din fericire, cântăreţii acestei epopei erau cei mai buni şi vocile lor contiuă să impresioneze, de la Regine Crespin, Christa Ludwig şi Birgit Nilsson la James King, Dietrich Fischer-Dieskau şi Hans Hotter. Solti a dispus de o distribuţie incomparabilă din care a obţinut maximum.

Georg Solti alături de soprana britanică Amy Shuard

Nici “Tannhäuser” sau “Parsifal”, cu René Kollo, nici “Lohengrin” cu Placido Domingo n-au atins asemenea performanţe. Dar operele lui Wagner sub bagheta lui Solti au marcat considerabil vremea noastră, iar “Rheingold”, mai ales, continuă să vrăjească ascultătorii.

Din trilogia populară, maestrul “imperial” n-a reuşit să găsească măsura, în toate accepţiunile cuvântului, nici în “Rigoletto” din 1963, nici în “La Traviata” din 1994, aceasta din urmă din păcate obliterată de distribuţie. “Cu schimbările sale bruşte de dispoziţie, cu eclerajele abrupte, cu un simţ ascuţit al naraţiunii contrariat uneori de un temperament ciclotimic, Sir Georg s-a rezervat pentru operele de maturitate. «Un ballo in maschera» oscilează, sub bagheta sa, între marile efecte stil «Decca» şi minunatul echilibru al contrariilor, «Simon Boccanegra» relevă mari întâlniri ratate, «Aida», hieratică şi pasionată, propune o fenomenală Rita Gorr în Amneris”, scria acelaşi critic.

Angela Gheorghiu în Traviata dirijată de Georg Solti

Succesivele spectacole cu “Otello” evoluează de la frenezie la plenitudine, în funcţie de titularii rolului, de la Mario Del Monaco la Luciano Pavarotti. Gestul verdian al lui Solti este dominat de “Don Carlo”, în cinci acte, din 1965, mai curând zeffirellian decât viscontian, mariind în mod optim solemnitatea şi lirismul. Acelaşi Solti, foarte grijuliu faţă de Nannetta, are pentru acolitele ei din “Falstaff”, din 1963, o concepţie asemănătoare celei a lui Mozart pentru ele două surori din “Cosi fan tutte”.

Pentru că în Richard Strauss se contopesc toţi cei care l-au precedat, fie ei germani, austrieci sau italieni, opera lui i-a oferit lui Solti una dintre cele mai revelatoare concepţii dirijorale. Fuga cu care abordează “Elektra” uluieşte “Wiener Philharmoniker”. Efluviile orientale care urcă din fosă către acea rece Salomee a Birgitei Nilsson vrăjesc. Dacă ar trebui aleasă o singură înregistrare straussiană a vijeliosului Solti, aceasta ar fi cea cu visătoarea Arabella datorată Lisei Della Casa.

Dirijorii Georg Solti şi Margaret Hillis, distinşi la Premiile Grammy în 1986

Cu toate ideile preconcepute care mai apar din când în când, muzica lui Mozart respiră, sub bagheta sa graţie, cea a lui Strauss capătă linişte, iar cea a lui Verdi, o excepţională tensiune dramatică, Solti ştiind, dincolo de măiestria sa dirijorală, să se înconjoare de cele mai bune voci ale momentului.

În căutarea eternei tinereţi, Georg Solti şi-a descoperit în John Culshaw propriul Mefisto. Femeile l-au salvat totuşi de păcatul răcelii ostentative .

În afara operelor amintie, discografia lui Georg Solti cuprinde creaţii de referinţă ale scenei lirice, cum ar fi “La Damnation de Faust” de Berlioz, “Carmen” de Bizet, “Orfeo şi Euridice” de Gluck, “Die Zauberflöte” de Mozart, “La Bohème”, “Tosca” şi “Turandot” de Puccini, “Oedipus Rex” de Stravinsky, “Evgheni Oneghin” de Ceaikovski…