Suntem călcați pentru că permitem asta

România ultimilor doi ani seamănă cu o țară ținută în terapie de șoc permanentă. Nu apucăm să înțelegem o criză, că începe alta. Șocuri politice, geopolitice, geoeconomice. Deficit, taxe, inflație, reforme, tăieri. Totul e urgent. Totul e excepțional. Totul trebuia făcut ieri.

Și atunci se instalează un sentiment tot mai răspândit: suntem călcați. Unii pe coadă, alții pe cap, tot mai mulți direct pe nervi.

Sentimentul de „călcare” se generalizează. Se acumulează o nevoie legitimă de dreptate, de echitate, de explicații. Iar când oamenii simt că povara nu e distribuită corect, o parte a societății începe inevitabil să se radicalizeze.

Dar întrebarea incomodă e alta: de ce permitem asta?

Problema e mai profundă decât un guvern sau o coaliție. România a permis ca spațiul unei conversații normale despre dezvoltare să fie înlocuit de administrarea succesivă a urgențelor.

Ieri extindeam deficitele ca și cum nota de plată nu avea să vină niciodată. Astăzi riscăm să tăiem fără cap, ca și cum singura politică economică posibilă ar fi contabilitatea simplă. România chiar are o problemă fiscală gravă: pe metodologia europeană, deficitul a fost de 9,3% din PIB în 2024 și 7,9% în 2025. De altfel, aceasta a fost cea mai amplă corecție fiscală dintr-un singur an din întreaga Uniune Europeană. Și totuși rămânem țara cu cel mai mare deficit din UE. Pendulul, într-o singură cifră: de la cel mai mare deficit la cea mai bruscă ajustare.

Pentru că exact asta facem prea des. Ne mișcăm între excese, în timp ce mijlocul rațional rămâne gol.

O țară fără aspirație ajunge administrată prin urgențe

Problema României nu e doar deficitul bugetar. Avem și un deficit de direcție. Care e proiectul economic românesc pentru 2035? Ce industrii vrem? Unde vrem să fim competitivi? Ce vrem de la capitalul românesc? Ce vrem de la investițiile străine? Ce vrem să producem, să exportăm, să internaționalizăm?

Prea des, răspunsul nostru este PNRR. PNRR este un instrument. Nu este o viziune de țară. Fondurile europene sunt instrumente. Deficitul este un indicator. Ratingul este un indicator. Reformele sunt doar mijloace. Întrebarea fundamentală rămâne neatinsă: ce vrem, de fapt, să facem cu România?

Când o țară nu își formulează propriile aspirații, altcineva îi stabilește agenda. Piețele, Bruxelles-ul, agențiile de rating, calendarul electoral, crizele, algoritmii. Nu pentru că cineva conspiră împotriva noastră, ci pentru că politica nu tolerează vidul. Dacă nu ai planul tău, ajungi să administrezi prioritățile altora.

De la deficit fără limite la austeritate fără strategie

Ani la rând am acceptat ideea că putem împinge deficitul înainte la nesfârșit. Acum pendulul s-a întors și riscăm să absolutizăm ideea opusă: trebuie să tăiem repede și mult, iar orice obiecție devine populism.

Ambele extreme sunt greșite. O țară serioasă trebuie să își echilibreze finanțele. Dar trebuie și să crească, să investească, să producă, să exporte, să atragă capital, să își internaționalizeze companiile. Chiar și Consiliul Fiscal avertizează că ajustarea e necesară, dar că sustenabilitatea ei depinde de reforme structurale, de eficiența cheltuielilor și de protejarea investițiilor.

Nu construiești prosperitate doar cu foarfeca. Dar nici cu cardul de credit. Politica economică serioasă începe exact undeva la mijloc, între cele două.

Să mutăm fereastra Overton înapoi spre normalitate

În ultimii ani am normalizat prea multe anormalități: deficitul enorm, improvizația, schimbarea regulilor din mers, guvernarea prin urgență, radicalizarea discursului.

Dacă susții disciplina fiscală, ești „auster”. Dacă vorbești despre protejarea economiei, ești „populist”. Dacă vorbești despre Europa, ești „globalist”. Dacă vorbești despre interesul național, ești „suveranist”. Dacă încerci să construiești centrul, riști să nu mai fii auzit deloc.

Exact aici trebuie mutată fereastra Overton. Trebuie să facem normalitatea din nou normală. Competența să fie normală. Moderația să fie normală. Planificarea strategică pe zece ani să fie normală. Responsabilitatea fiscală împreună cu ambiția economică să fie normale. Patriotismul fără isterie și europenismul fără provincialism să fie normale. Aceasta ar putea fi adevărata contrarevoluție românească: contrarevoluția normalității.

Și protestul trebuie reinventat

Ne-am obișnuit cu o anumită gramatică a protestului. Ieșim în Piața Victoriei. Aprindem luminile telefoanelor. Punem o fotografie pe Facebook. Patronatele dau un comunicat. Antreprenorii scriu câteva postări furioase. După câteva zile, viața continuă.

Nu sunt gesturi inutile. Sunt insuficiente. Protestul matur înseamnă organizare, coaliții, expertiză, presiune intelectuală și, mai ales, alternative. Următoarea formă de protest românesc ar trebui să fie protestul prin construcție.

Dacă statul nu produce viziune economică, mediul privat și societatea trebuie să pună una pe masă. Dacă dezbaterea e capturată de extreme, moderații trebuie să înceteze să mai fie majoritatea tăcută. Dacă politica gândește doar până la următoarele alegeri, societatea trebuie să gândească până în 2035.

Dacă ni se oferă permanent două variante proaste, datoria noastră e să construim o a treia. România nu are nevoie de încă o revoluție a furiei. Are nevoie de o revoltă a normalității. Împotriva improvizației. Împotriva isteriei permanente. Împotriva deficitului fără responsabilitate, dar și a austerității fără inteligență. Împotriva politicii economice reduse la Excel și a politicii naționale reduse la TikTok.

Puterea ocupă spațiul care îi este lăsat liber. Dacă societatea nu cere strategie, primește tactică. Dacă mediul privat nu cere predictibilitate în mod organizat, primește improvizație. Dacă oamenii competenți abandonează spațiul public, zgomotul devine politică publică. Dacă moderații tac, extremele stabilesc limitele conversației.

Și dacă acceptăm suficient timp anormalul, într-o zi ajungem să-i spunem normalitate. De aceea, întrebarea nu mai este doar cine guvernează România. Întrebarea este: ce mai permitem în România?

Disciplina fără dezvoltare nu este strategie. Dezvoltarea fără disciplină nu este sustenabilă. Europa nu înlocuiește proiectul național, iar proiectul național nu presupune ieșirea din Europa. Pendulul trebuie oprit. Centrul trebuie reconstruit. Normalitatea trebuie recucerită.

Pentru că, până la urmă, suntem călcați în picioare pentru că permitem asta. Iar primul gest prin care încetăm să permitem este să hotărâm, din nou, ce vrem.