Suntem nişte intruşi care deranjăm?

Bogdan Moldovan este singurul medic chirurg din ţară care are acreditare de prelevare europeană de multiorgan şi de transplant de ficat şi rinichi. Absolvent de medicină la Târgu Mureş, cu specializare făcută în Franţa şi experienţă în chirurgie căpătată la Geneva, s-a întors în ţară dornic să pună bazele unui centru de transplant renal la Braşov. După patru ani de verificări din partea Agenţiei Naţionale de Transplant, la jumătatea anului trecut, clinica privată unde operează doctorul a primit acreditarea necesară.

Dar, când a apărut prima pacientă, aceeaşi agenţie care-şi dăduse acordul pentru transplant l-a înştiinţat că tratamentul postoperator al pacientului nu va fi asigurat de CNAS. Aşa că ori pacientul, ori spitalul trebuie să plătească integral tratamentul posteoperator, care, în cazul unui transplant renal, poate ajunge şi la 3.000 de euro pe lună. Cifrele arată o realitate cinică: pe lista de transplant moartea rezolvă mai multe cazuri decât transplantul. „În România ar trebui să se facă 3.000 de operaţii de transplant pe an şi se fac doar 300. Pe lângă spitalul nostru ar trebui să mai fie încă zece centre de transplant ca să putem spera că ne apropiem de o rezolvare a situaţiei acestor pacienţi“, explică medicul Bogdan Moldovan.

Cotidianul: La 44 de ani vă aflaţi în elita chirurgilor generalişti din ţară, „la graniţa dintre excepţional şi geniu“, după cum v-a caracterizat un pacient. A fost un drum greu până aici?

Dr. Bogdan Moldovan: L-aş cita pe unul dintre modelele mele, prof. Thomas Starzl, care se descria ca pe o “rachetă în căutare de noi ţinte”. Drumul a fost greu, presărat cu momente delicate, “ce e diferit sperie”, am fost mereu iubit sau urât, dar niciodată ignorant.

Proveniţi dintr-o familie de ingineri. Cum de nu v-aţi molipsit de acelaşi microb şi aţi ales să vă faceţi medic?

M-am făcut medic pentru că ai mei mi-au zis „trei ingineri într-o familie ajung (părinţii şi fratele mai mare). Măcar cineva din familie să urce o treaptă, să mai fumăm şi noi un Kent”. Mai în glumă, mai în serios, am înţeles mesajul părinţilor şi cum în Târgu Mureş, oraşul meu natal, Universitatea de Medicină şi Farmacie avea un renume foarte bun, am pornit încă din clasa a IX-a către Medicină trecând prin Liceul “Unirea”, profil Biologie-Chimie.

Au urmat stagii lungi în străinătate, dar aţi ales să vă întoarceţi. Nu sunt mulţi dintre cei plecaţi care o fac. De ce v-aţi întors să lucraţi în spitalele din România, deşi multe echipe din străinătate v-ar fi dorit?

Întotdeauna am considerat că e mai mare nevoie de mine în ţară decât în străinătate. Sigur, formarea mea chirurgicală în străinătate, în centre renumite ca Hôpital Paul-Brousse Villejuiff şi Hôpitaux Universitaires din Geneva, a avut un rol decisiv în cariera mea. E mai incitant să construieşti tu proiecte pe propriile puteri de la zero, decât să fii un personaj secundar în proiectele altora. Impactul tău este incomparabil mai mic în străinătate decât acasă.

„Se transplantează doar 10% din cât ar trebui“

Apropo de asta, aţi spus într-un interviu că dacă eşti străin şi mergi în altă ţară să faci medicină eşti într-un pluton. Dar foarte rar ieşi din el. Cum este însă să înveţi să faci ceva în străinătate şi apoi să vii să aplici în România?

Este foarte important sa „copiem“ modele de succes atât în plan uman, cât şi în planul organizării medicinei din Occident şi să le reproducem în România. Doar astfel vom putea să ne aliniem la standardele occidentale şi vom putea să scăpăm de ceea ce ne ţine pe loc din punct de vedere medical acum. Cu cât numărul celor care se vor întoarce să profeseze în ţară „up-to-date“ după stagii în străinătate va creşte, cu atât medicina şi societatea românească vor progresa.

Să ne întoarcem puţin în timp, în anii ’99-’00, când în România se făceau primele transplanturi. Era o perioadă de glorie a medicinei la noi în ţară. Atunci a fost momentul în care v-aţi hotărât să faceţi chirurgie de transplant?

E foarte important să-ţi propui la început de carieră să realizezi lucruri măreţe şi să te ţii de drum, spre a le atinge. Ca tânăr rezident, intrat în chirurgie din 1999, primele intervenţii de transplant efectuate în România au însemnat „contaminarea“ cu un virus incurabil, cel al transplantului, şi momentul în care am realizat că asta vreau să fac în cariera mea. A urmat un prim stagiu de perfecţionare în chirurgie hepatică şi transplant la CHU Besançon în Franţa, apoi am început activitatea de transplant experimentală pe porci în Biobaza UMF Tg. Mureş şi apoi am ajuns stagiar la CHB Paul Brousse Villejuiff.

De aici şi până la supraspecializarea în transplant multiorgan aţi avut mult de muncit. A fost un drum pe care v-aţi întâlnit cu multe situaţii. Credeţi că au învăţat românii cât este de important este să doneze organe?

Românii au cel mai mare nivel de acceptare a ideii de donare de organ din Europa. Vorbim de peste 80%. Problema este cum transpunem această dorinţă în număr de intervenţii. Actualele centre de transplant nu au capacitatea de a dubla activitatea, deci în primul rând trebuie să existe un număr cât mai mare de centre de transplant. Atunci va exista şi o preocupare mai mare a secţiilor ATI în identificarea, managementul şi declararea potenţialilor donori. Consimţământul pentru donare trebuie dat în cursul vieţii, există aplicaţii pe telefoanele inteligente, carduri de donator etc., în aşa fel încât decizia să nu fie a familiei îndurerate, ci a pacientului. Transplantul este o activitate extrem de complexă, necesită o pregătire de lungă durată şi există probabil din ce în ce mai puţini medici dispuşi să se dedice 24/7/365 pentru această activitate. Din păcate, în România, această activitate medicală nu este sprijinită de forurile competente şi nu înţeleg de ce. Se transplantează doar 10% din cât ar trebui şi totuşi la nivel de conducere a transplantului atitudinea este restrictivă, descurajantă şi nu invers.

„Am avut sentimentul că suntem nişte intruşi“

Spitalul „Sf.Constantin“ din Braşov are acreditare pentru transplant de la donor viu. În condiţiile pe care le precizaţi mai sus, cât de greu a fost să obţină această acreditare?

Primele demersuri au început în octombrie 2012 şi am obţinut acreditarea în aprilie 2016. Nu am simţit niciun moment dorinţa de ajutor din partea autorităţilor, ci mai degrabă sentimentul că suntem nişte intruşi care deranjăm. Misiunea principală a Agenţiei Naţionale de Transplant ar trebui să fie una de facilitator şi de mentorat, de punere în contact a tuturor (puţinilor) specialişti în domeniu şi de ajutor în lansarea de noi centre. Chiar obţinând acreditarea, ea este parţial golită de conţinut prin interzicerea accesului nostru la Programul Naţional de Transplant, astfel încât operaţiile efectuate de noi nu pot fi decontate CNAS, ele fiind posibile fie din resursele proprii spitalului, precum transplantul din 1 decembrie 2016, fie prin plata integrală din partea pacienţilor. (În data de 1 decembrie o tânără a primit un rinichi de la tatăl său. ANT a anunţat că, transplantul fiind făcut într-o unitate privată, tratamentul postoperator nu poate fi suportat de stat – n.r.)

Străinătatea nu v-a învăţat detaşarea, iar fiecare pacient reprezintă o poveste, o emoţie. Cât de mult preluaţi din starea pacienţilor?

Când sunt întrebat cum sunt sau ce fac, răspund că sunt bine sau rău în funcţie de cum sunt pacienţii mei. Lucrez într-un spital cu mortalitate 0 la 30 de zile şi cu rată de transfer extern cvasi 0. Mentorul meu, profesorul Gilles Mentha, spunea că „medicina privată înseamnă un contract de reuşită de 100% cu pacientul“. Mă culc rugându-mă pentru familie şi pacienţi şi mă trezesc cu gandul la pacienţi. Un alt mentor elveţian, profesorul Philippe Morel, îmi spunea că, indiferent de numărul şi amploarea reuşitelor, cariera noastră este mai degrabă marcată de cazurile pierdute. În meseria asta niciodată nu te poţi bucura pe deplin, îţi dai seama că eşti o piesă mică într-un angrenaj mare pe care nu-l controlezi pe deplin şi de aceea, revenind la profesorul Morel, îl citez din nou: „chirurgia este o lecţie zilnică de umilinţă“.

Trei metastaze de peste trei cm din ambii lobi hepatici ar fi pentru toţi medicii un caz inoperabil. Nu şi pentru dvs. Ce v-a convins să faceţi o operaţie atât de grea şi de riscantă?

În trecut, criteriile de inoperabilitate pentru cancerul colo-rectal erau acestea:

Credeţi în soartă? În ajutorul divin?

De 6 ani fac „echilibristică“ pe sârmă fără plasă de salvare. Încerc să fiu cât mai bine pregătit în aşa fel încât să evit cât mai mult evenimentele nedorite. Am mai spus-o: îmi ştiu locul, o rotiţă într-un mare angrenaj, cred în Dumnezeu şi niciodată nu îi cer să mă ajute pe mine, ci pe ceilalţi. Chirurgia şi aviaţia sunt două meserii înrudite şi există o vorbă în SwissAir: „orice tânăr pilot pleacă la drum cu un sac plin de noroc şi cu un sac gol de cunoştinţe. Totul e ca sacul de cunoştinţe să se umple înainte ca sacul cu noroc să se golească”. Încerc să nu las nimic la mâna sorţii, să operez cât mai aproape de perfecţiune.

Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări este dat de standardul de medicină al acelei ţări. Cum se aplică această vorbă ţării noastre?

Este rolul fiecăruia dintre noi să contribuie la ridicarea României. Noi credem că ne facem datoria şi facem o bună imagine României.

Este sistemul medical din România un pacient cu pulsul în scădere? Cum poate fi salvat?

Sistemul sanitar, ca şi cel bancar, nu va face niciodată „stop“, fiind prea important. Pentru noi, cel mai aşteptat moment este introducerea asigurărilor private. România este o ţară în care te poţi dezvolta foarte bine ca medic, profesie cu adevărat liberală. Finanţarea corectă, implementarea unor modele de succes, un efort individual din partea tuturor profesioniştilor din sănătate (ca respect de sine şi respect pentru meserie), toate acestea pot redresa sistemul.

Avem două Românii. Am putea spune, referindu-ne chiar la judeţul Braşov, că avem două oraşe: unul cu spitale unde pică tencuiala pe bolnavi, iar gândacii colcăie pe culoare, şi România sau Braşovul unde se face chirurgie robotică şi unde un spital (Sf. Constantin) este declarat cel mai curat din Europa. Spuneţi-mi unde este fractura? Cine se face vinovat de această situaţie? Este o chestiune care ţine de voinţă mai mult decât de bani?

În anul 2009 am fost cvasi-forţat să plec din clinica unde lucram şi din lumea academică. Am luat viaţa în piept şi am lucrat în străinătate fără odihnă. Înainte să plec lucram la stat şi din pacienţii pe care îi operam pierdeam câţiva lunar şi mi se părea un lucru firesc. Astăzi, mă gândesc că fără Geneva aş fi fost mulţumit acolo, lucrând în condiţiile de acolo şi pierzând un număr mai mare de pacienţi pe care astăzi nu-i mai pierdem, ci se fac bine. Este un mix de factori care ţin de pregătirea individuală, a echipei, de dotare şi de modul în care fiecare ne raportăm la locul nostru de muncă, respectul faţă de meserie şi implicit faţă de propria persoană.

Recomanda
Andreea Tudorica 217 Articole
Author