Cei doi alpinişti români, Ticu Lăcătuşu şi Cornel Coman, au finalizat expediţia în Groenlanda. Aceştia au reuşit să traverseze calota glaciară a Groenlandei, ceea ce înseamnă 650 de kilometri pe schiuri, în 37 de zile, la -30 de grade Celsius. În cadrul expediţiei care s-a derulat, în două etape, în 2009 şi 2010, cei doi alpinişti şi-au propus să escaladeze un vârf virgin, să cucerească cele mai înalte trei vârfuri din Arctica şi să traverseze calota glaciară a Groenlandei. Odată cu finalizarea traversării calotei glaciare pe 10 iunie 2010, proiectul Eco-Greenland a devenit o premieră mondială.
Pe 19 aprilie, Ticu şi Cornel plecau către Groenlanda, spre ceea ce se preconiza a fi o mare provocare, însă ce a urmat a depăşit până şi aşteptările lor. Natura li s-a împotrivit pentru prima dată când temperaturile încă nu atinseseră punctul de îngheţ, undeva departe de calota glaciară: în Copenhaga.
Atât de celebrul nor vulcanic islandez i-a ţinut blocaţi întâi în Danemarca şi apoi în Islanda timp de 10 zile. Acesta a fost primul hop al expediţiei: rezervările în lanţ făcute cu mult timp în urmă şi atât de atent planificate s-au dat peste cap. Însă exploratorii nu s-au dat bătuţi, au refăcut itinerariul, astfel că pe 29 aprilie, ora 17.00, ora României, încep traversarea insulei Groenlanda, de la est la vest, pentru a atrage atenţia asupra topirii calotei glaciare.
Cu schiurile căptuşite cu piele de focă şi cărând 180 de kilograme de echipament, cei doi exploratori şi-au început călătoria. În cele 37 de zile petrecute au trecut prin momente critice, în care părea că totul li se împotriveşte. Disconfortul fizic, presiunea psihică, dorul de casă şi de cei dragi, toanele naturii, toate dau o dimensiune şi mai mare reuşitei lor.
Povestea Eco-Greenland 2010
Pe 1 mai Lăcătuşu şi Coman se trezesc îngropaţi în zăpada care a căzut toată noaptea. Abia reuşesc să strângă cortul şi pornesc iar la drum prin ninsoarea deasă, având în faţă un urcuş continuu de 250 de kilometri, până pe acoperişul calotei.
Pe 3 mai, după doar 11,5 kilometri parcurşi în două zile, situaţia era din ce în ce mai dificilă: „Este a treia zi de ninsoare continuă, iar vizibilitatea s-a redus la 20 de metri. Să ocoleşti crevasele şi seracurile din gheaţă rămâne extrem de dificil”, transmiteau românii prin SMS.
Ziua de 5 mai, ora 9.30, îi găseşte în cort, blocaţi, fără vreo perspectivă de a pleca undeva curând. Vizibilitatea s-a redus la 3 metri. GPS-ul se descarcă mereu, iar şansele de deplasare scad cu fiecare minut ce trece. Noaptea, temperaturile coboară până la -25 grade.
Încă două zile şi doar 15 kilometri parcurşi. Pe 7 mai ceaţa şi ninsoarea sunt urmate de rafale de vânt de până la 60 km/h. Totuşi, Lăcătuşu şi Coman merg 16 kilometri avansând doar 130 de metri în altitudine. Seara e cel mai rău. Sunt nevoiţi să ridice ziduri de 1 m în jurul cortului pentru a-l proteja de vântul care spulberă zăpada îngheţată. Cu toate acestea dimineaţa îi găseşte cu cortul pe jumătate îngropat în zăpadă.
Pe 11 mai jumătate din provizii s-au epuizat şi mai sunt încă 130 de metri diferenţă de nivel de urcat. Ticu şi Cornel sunt în alt punct de cotitură: „Dacă vremea va fi la fel de proastă, în ritmul de acum nu putem reuşi”, scria Lăcătuşu. „Seara vremea se înrăutăţeşte şi mai rău: Zeiţa Furtuna e cu noi. Cum e să montezi cortul la vânt de 100 km/h, înotând prin zăpadă la -26 grade? Un coşmar. Nici o şansă pentru miniaragaz, aşa că avem o cină cu adevărat rece: un sălămior, o bucăţică de brânză şi o ciocolată”, povestea Ticu prin SMS, păstrându-şi simţul umorului.
Pe 12 mai, cortul este imposibil de deschis din cauza vântului. Mâncare puţină, zăpadă multă; acesta este decorul exploratorilor la 9.00 dimineaţa. Vântul năprasnic şi vremea din ce în ce mai furioasă conturează perspectiva sumbră a unui ciclon. Veşti despre alte două expediţii, una norvegiană şi o expediţie comercială britanică, ajung în România: ambele sunt blocate mai jos decât echipa românească, în imposibilitatea de a mai avansa. Echipa norvegiană are un membru rănit şi aşteaptă să fie recuperată de un elicopter.
Izolarea se prelungeşte şi pe 13 mai. Seara temperaturile ating -32 de grade, însă cei doi se declară victorioşi asupra miniaragazului şi reuşesc să prepare o supă caldă. Urmează o noapte albă.
Pe 14 dimineaţa norocul pare a zâmbi timid. Vântul s-a mai domolit şi se întrevăd speranţe de a degaja cortul. După trei ore de muncă asiduă, căci zăpada îngheţată nu se dă dusă prea uşor, reuşesc să pornească la drum la ora 13.00. În ciuda ninsorii care nu s-a lăsat prea mult aşteptată, parcurg 15 km. „Ieri a fost o zi «frumoasă» şi fără vânt, dar, din păcate, zăpada căzută ieri noapte a făcut din nou deplasarea foarte dificilă. Am mers în 8 ore, 15 km, în care a trebuit să batem mereu pârtie prin zăpada înaltă de 1 metru. Temperatura care seara a ajuns la -25C a scăzut noaptea la -32C, ceea ce pentru noi a fost crunt… sacii de dormit şi cortul sunt ude, nu s-au uscat după furtună. Încă o noapte grea! Acum a reînceput să bată cu putere vântul”, relata Ticu Lăcătuşu.
Pe 17 mai a reînceput izolarea. Previziunile meteo optimiste primite de Cornel şi Ticu s-au dovedit idealiste, căci natura şi-a arătat din nou colţii: ziua aniversării a 15 ani de la escaladarea Everestului i-a găsit pe cei doi blocaţi în cort şi fără nicio şansă de a ajunge la sănii după provizii.
În schimb, în următoarea zi, lucrurile par a se domoli. Însă Cornel se resimte după zilele grele şi are probleme: dureri de stomac. Pentru a putea înainta, Ticu a ataşat sania lui Cornel la ale sale, astfel greutatea săniilor lui Lăcătuşu atinge 140 kg. Cu toate astea, au parcurs 30 km, iar ca premiu Cornel primeşte cel mai bun analgezic: votca finlandeză şi gin.
18 mai a însemnat doar 14 km parcurşi pe vânt puternic, ceaţă şi minus 26 de grade. Este ziua lui Cornel, iar natura a ţinut cont: pe seara vântul s-a domolit ca prin minune, astfel că cei doi au putut sărbători liniştiţi.
Pe 20 mai, exploratorii întâlnesc o altă „echipă”, primele fiinţe vii pe care le văd după 20 de zile: 5 păsări. A doua zi, o echipă, serioasă de această dată, de 4 norvegieni, care făcea traversarea în sens invers, s-a intersectat cu traseul românilor.
După câteva zile fără incidente sau peripeţii, pe 25 mai, românii ating culmea, cel mai înalt punct al calotei glaciare. Însă asta nu înseamnă că traseul de coborâre este mai uşor, având în vedere că traseul se îndreaptă spre coastă. Se coboară efectiv cam 1 m la 100 parcurşi.
Din 26 mai cei doi au în sfârşit noroc de o vreme aproape ideală: cer senin, zăpadă bună şi o adiere reconfortantă din când în când. Românii se îndreaptă fără probleme către o fostă bază militară americană, unde speră să găsească un loc mai cald de dormit, măcar. Pe 29 mai, când au ajuns la bază, dezamăgirea a fost cu atât mai mare când au găsit doar o epavă imensă de metal, cu un interior congelat la -40 de grade. Deziluzionaţi, exploratorii au montat tabăra. La trezire, Cornel visase sosirea la radar, unde pe un bileţel scria: „Ticu şi Cornel, aici aveţi două sobiţe, una pe benzină şi una pe motorină. În magazia alăturată prietenii voştri v-au lăsat şi benzină şi motorină ca să vă încălziţi”.
Din 2 iunie situaţia s-a înrăutăţit dramatic. Din cauza vremii calde, de această dată, gheaţa se topeşte masiv. La doar 17 km distanţă de obiectivul final al expediţiei, extrema vestică a calotei, Ticu şi Cornel sunt înconjuraţi de şuvoaie de apă, lacuri, iar înaintarea pe gheaţa subţiată devine imposibilă.
Pe 3 iunie au reuşit să înainteze 27 km. Pe 4 iunie dimineaţa la ora două au pornit din nou. La câteva ore, Cornel a făcut prima baie arctică: gheaţa i s-a rupt sub schiuri şi a căzut în apa îngheţată. A urmat Ticu. Izolaţi pentru a treia oară, de restul lumii îi desparte un lac îngheţat imens. Autorităţile din Groenlanda le interzic să mai înainteze şi iau legătura cu asigurătorii, parteneri ai expediţiei, Allianz ţiriac, pentru a începe formalităţile de recuperare a românilor cu elicopterul. Ticu şi Cornel, la doar 17 kilometri de victorie, refuză însă îmbarcarea în elicopter.
5 iunie a însemnat victoria lui Ticu Lăcătuşu şi a lui Cornel Coman asupra tărâmului îngheţat. Obosiţi, înfriguraţi până la oase, dar cu toate obiectivele împlinite, cei doi aşteaptă acum elicopterul ce întârzie să apară. Din cauza topirii masive a gheţii, elicopterul nu poate ateriza să îi ducă pe români către civilizaţie.
Abia pe 6 iunie elicopterul îi recuperează, urmând dulcele drum spre casă.
Aceasta este povestea incredibilă Eco-Greenland 2010. Doi oameni care timp de 37 de zile şi-au împins limitele, şi-au depăşit toate barierele şi au reuşit o performanţă demnă de Cartea Recordurilor: cel mai lung traseu parcurs pe calota glaciară groenlandeză.