“Top 100 Mari Maeștri ai Artei Românești”

Casa Artmark vă aşteaptă miercuri 31 octombrie, la ora 19:30, la Athénée Palace Hilton, București, la cel mai aşteptat eveniment anual al pieţei de artă, Licitația de Toamnă – Top 100 Mari Maeștri ai Artei Românești, care aduce împreună bijuterii ale plasticii româneşti aparținând celor mai bine vânduți pictori români din toate timpurile. Este o incursiune plină de surprize alături de Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Tonitza, Brauner, Baba şi mulţi alţi mari maeştri, prin cele mai importante și apreciate curente artistice românești ale ultimelor secole.

Din cele peste 170 de opere propuse, am selectat câteva care reţin în mod special atenţia.

Ţărăncuţă cu basma albă de Nicolae Grigorescu (1838, Pitaru, Dâmboviţa – 1907, Câmpina), estimată la 50.000 – 90.000 de euro,  provine din colecţia magistratului Lazăr Munteanu (1869-1951) – nepot (de mamă) al colecționarului Iancu Kalinderu. Lazăr Munteanu a fost unul dintre cei mai însemnați colecționari ai perioadei dintre cele două războaie mondiale, regăsindu-se în suita reprezentativă a colecționismului românesc interbelic, alături de Krikor Zambaccian sau dr. Iosif Dona.

Lucrarea se înscrie într-una dintre seriile de capete de țigănci tinere care i-au pozat lui Grigorescu, portretist pasionat de caracteristicile psihologice și somatice specifice acestor modele: trăsături fizionomice feminine, osatura/forma craniului, culoarea pielii. Asemenea caracteristici au constituit pentru artist de-a lungul întregii sale cariere, un incitant, inepuizabil material de studiu. În plus se înscrie în seria capetelor drapate în alb, leit motiv pictural al creației pictorului român.

Nicolae Grigorescu a găsit această temă încununată de aura originalității, în literatura și în plastica franceză a secolului al XIX lea. Dintre marii săi contemporani, cel puțin Edouard Manet (cu precădere), ca și Van Gogh au punctat tema în opera lor, prin aspectele ei citadine ori rurale. Constituind o referință specific romantică ce a străbătut lumea artistică cu prestigiu de nonconformism, figura țiganului a constituit un simbol al ideii de libertate (viața nomadă) percepută în conexiune cu tema dragostei (a pasiunii) și a creației.

În pictura de față, modelul este văzut frontal și adus în planul întâi, la fel cum procedase pictorul și în alte efigii feminine de la țară. Capul învelit în năframă albă este reluat de Grigorescu în special în ultima secvență a operei, constituind o problemă de picturalitate și luminozitate a imaginii.

Culoarea pigmentată a pielii lucioase și fine, pusă în contrast cu albul năframei și respectiv al cămășii, apare drept o caracteristică a modelului, așa cum mai putem observa de exemplu și în Țiganca de la Boldu (Muzeul de artă Iași). Se mai adaugă o trăsătură specifică vârstei personajului (probabil către 14 ani), frăgezimea tenului acestei copile, sugerată cu atenție și sensibilitate de Grigorescu, maestru al portretului.

Paleta lucrării este construită din neutre, prin sobrul contrast dintre brunul închis/ sepia și alburi, totul profilat pe fundal de griuri. Foarte discrete accente de culoare se întâlnesc la colierul de mărgean de la gât, la bobițele de fructe prinse în năframă; se adaugă semnătura artistului. Strălucirea albului năframei, dominantă plastico-cromatică a picturii reprezintă unul dintre studiile de lumină tipic grigoresciene, de mare vituozitate.

 

De acelaşi autor, Ciobănaș cu turmă de oi (40.000 – 60.000 de euro) este o  lucrare din 1902. Reîntors din Franţa, Grigorescu pregătea publicului trei expoziții succesive, în anii 1900, 1901 și 1902, deschise la Ateneu, unde expunea încântătoarele sale motive pitorești. În urma expoziției din 1900, unde participa cu un număr de 180 de opere, Biroul Ateneului va propune guvernului să cumpere toate tablourile expuse și să se realizeze în onoarea maestrului, Galeria Grigorescu. Atenția criticilor de artă va fi captivată de creația grigoresciană, William Ritter fiind unul din cei care va face cunoscută opera sa și dincolo de hotarele românești. În vara anului 1901 intenționa să facă o călătorie alături de acesta prin locurile sale cele mai dragi, pornind de la Fălticeni, spre Bucovina, Vatra Dornei, spre Agapia mult îndrăgită, Buzău, oprindu-se la Câmpina, locul unde își va petrece și ultimii ani. În anul 1902, Grigorescu va fi și mai prolific în crearea sa, expunând de data aceasta 319 de opere, surprinse de pe culmile Văii Siretului, Văii Buzăului, Văii Moșneagului, ori în preajma Ruinelor de la Văratec, motiv pentru care publicul său va rămâne frapat de vigoarea de care dădea dovadă. Îndrăgostit de frumusețile țării, Grigorescu se va duce peste tot pe unde inima sa îl va conduce, prin comune și prin văi, prin zone de munte de unde va surprinde frăgezimea tinerelor țărăncuțe și a ciobănașilor însoțiți de turmele de mioare, de verdele plaiurilor și de seninul cerului.

Mult îndrăgita Agapia, cu care artistul rezona într-un mod deosebit, era locul în care își zugrăvea primele ființe, sfinții care îmbracă și astăzi mănăstirea satului și de la care va păstra duioșimea personajelor sale. Voioșia ciobănașilor sau a păstorițelor însoțiți de mioare și de cântecul vesel al fluierelor înfrumusețează opera grigoresciană într-un fel neasemuit. Întocmai o face și Ciobănașul colecției noastre, surprins într-o clipă de armonie dintre cer și pământul pe care stă întins, privind spre zarea locului căruia îi aparține. Umbra pe care o lasă pe câmpul pictat în nuanțe luminoase de verde atestă mărturia reală a existenței sale pământene dar și a celei atemporale pe care o străbate.

Li se alătură Primăvară la Posada (20.000 – 35.000 de euro) se înscrie în faza de maturitate a operei lui Grigorescu, probabil către 1880-1890, prin capacitatea de sugerare a atmosferei ce învăluie în lumină aurie peisajul, prin stăpânirea măiastră a întregii orchestraţii.

Artistul alege dominanta „pământie” şi a vegetalului şi rezervă aproape o treime din suprafaţa suportului, bolţii cereşti, rotunjite la întâlnirea cu solul. Cerul devine protagonist al ansamblului, prin densitatea materiei picturale, prin contrastul culorilor reci cu ocrurile telurice, prin lumina pe care o generează. Ştiind să sugereze astfel momentul de anotimp şi de zi, Grigorescu se declară şi de acestă dată înrudit cu impresioniştii cărora le fusese coleg la Paris, în atelierele perioadei de formare. Realizat cu mijlocele de expresie specifice picturii de plein air, peisajul acesta de sfârşit de vară pulsează de nervul gestual prezent în aşternerea materiei picturale în tuşe de pensulă şi în cuţit de paletă. Lucrarea de faţă aparţine unei serii de peisaje -variaţii pe aceeeaşi temă, imagini ale zonei subcarpatice din preajma Câmpinei şi a Posadei – executate cu ştiinţa şi libertatea de expresie a maturităţii creatoare şi cu aceeaşi proaspătă sensibilitate pe care Grigorescu o încearcă în faţa Naturii.

Natură statică cu liliac și cutie cu bijuterii, datată 1885, este semnată de Theodor Aman (1831, Câmpulung Muscel, Argeş – 1891, Bucureşti).

Înfățișată de cele mai multe ori în arta picturală, natura statică a avut ca spațiu de înflorire ambianța olandeză al secolului al XVII-lea, moment în care părea să domine scena artei. Crinul, scrisoarea, craniul, parafa, ceasul sau semnătura vor fi simboluri pe care artiștii de natură statică le vor lăsa adesea în picturile lor. Theodor Aman va excela și în această artă pe lângă pictura istorică, pictura de portret, peisajul sau scena de gen cu care s-a identificat. Alături de peisaj, natura statică va predomina ultima decadă a activității sale de artist. Primele încercări vor fi temele florale cu ecouri caravaggiste, unde preocupările erau materialitatea și realismul temei. În a doua etapă de creație, artistul va descoperi simbolismul de tip baroc, flamand și olandez, în care noile detalii simbolice vor construi o poveste între privitor și operă. Aceste detalii simbolice le va transpune și picturilor sale. Alți piloni în crearea acestor opere cu mesaj vor fi studiile după marii maeștri din muzeele pariziene și educația academică. În natura sa statică întâlnim deseori tema vanitas, temă simbolică întâlnită în scrierile biblice sub cuvintele regelui Solomon, Vanitas vanitatum, et omnia vanitas, ce exprimă ideea efemeră a vieții și a lumii înconjurătoare. Desenul său va fi unul precis, creând o compoziție ce urmărește apropierea de realitate și armonia cromatică, cu luminozități și umbre echilibrate, preferând detaliile miniaturale chiar și atunci când pictează la dimensiuni mari. Aman va fi fascinat de luminozitate și reflexii, începând să își alcătuiască compozițiile pe suprafețe lucioase. Cele mai multe naturi statice au ca tematici motive florale sau fructe, însoțite de o recuzită decorativă. În naturile statice cu flori remarcăm deseori liliacul, în nuanțe de alb și mov, strâns într-un încântător buchet ce uneori se revarsă peste obiectele ce alcătuiesc decorul. În Natură statică cu liliac și cutie cu bijuterii, florile sunt proaspete, abia culese, armonizate într-o cromatică de mov, alb și pe alocuri cu albastru, așezate într-un vas frumos decorat. În jurul florilor se regăsesc obiectele unei scene echilibrate, reprezentate realist, în care notăm câteva semne subtile ale vremelniciei- lupa, zarurile aruncate și timpul păstrat într-un mic cufăr ce ascund taine nedezvăluite. Efectul de oglindire este prezent și de această dată, așa cum obișnuiește să procedeze în ultima perioadă de creație artistică, realizând jocuri cromatice prin care reflectă palpabilul.

Valoare estimativă: 100.000 – 180.000 de euro

 

Pictat în anii 1904-1905, Bătrân pe strada Povernei de Ştefan Luchian (1868, Ştefăneşti – 1916, Bucureşti) este evaluat la 35.000 – 55.000 de euro.

Lucrarea, care provine din colecția I. Racoviceanu, a participat la expoziția societății Tinerimea Artistică, București, 1906 și este menționată și reprodusă în catalogul expoziției la cat. 35, sub titlul „Un cerșetor”.

Opera este clasată în categoria Tezaur a Patrimoniului Naţional Cultural Mobil, prin ordinul ministrului culturii, nr. 5181, din 24.11.2015. Ofertare în curs, în cadrul unei noi proceduri de preempțiune, conform adresei 3913/3 Octombrie 2018, aferent prezentei vânzări prin licitație.

Ştefan Luchian este, alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de picture modernă. Era considerat, încă din timpul vieţii, reprezentatul spiritului modern în artă şi cel a cărui operă deschidea o nouă perioadă în pictura românească.

Întâlnirea cu Nicolae Grigorescu a constituit primul moment hotărâtor în formaţia artistică a lui Luchian, care spunea: „Tot ce ştiu am învăţat de la Grigorescu!”. Ducând mai departe lecţia înaintaşului său, a căutat să redea asecte grave ale realităţii româneşti, într-un stil caracterizat de forme simple şi culori strălucitoare, inspirat de arta populară.

Credea în arta „cu suflet şi conştiinţă”. Conform principiilor sale, artistul era dator nu doar să vadă şi să reproducă ceea ce vede, ci să descopere şi să cerceteze în profunzime adevărul sufletesc al celor pe care îi înfăţişa pictura, prin oglinda trăsăturilor lor. Preocupat să redea traiul celor umili, Luchian se opreşte asupra unor aspecte din viaţa mahalalei şi a cartierelor din periferia Bucureștiului, pentru a mărturisi condiţia de viaţă a oamenilor, afirmându-se ca pictor al peisajului urban. Viziunea sa asupra mediului urban a devenit un model pentru pictori mai tineri, care aveau să continue în aceeaşi direcţie de observaţie a socialului: Steriadi, Tonitza, Bunescu şi alţii.

Portretele de oameni nevoiaşi – florărese, spălătorese, vagabonzi şi muzicanţi, cerşetori, tăietori de lemne, lăcătuşi şi numeroşi copii – realizate în circa 10 ani, au valoarea de a reprezenta, fiecare, o categorie socială, alcătuind o galerie de tipuri umane pe care le cunoştea îndeaproape, alături de care a trăit şi ale căror suferinţe şi speranţe le-a ascultat mereu.

Bătrânul din strada Povernei descrie întocmai această manieră și, alături de opere ca Tăietorul de lemne, Moș Nicolae cobzarul, După muncă spre casă sau Spălătoreasa, oferă o viziune unitară asupra unui ciclu realizat în primii 5 ani de după 1900.

 

O altă opera a artistului, Peisaj din Valea Prahovei, este un pastel pe hârtie, tehnică în care Luchian excelează.

Brebu va fi locul unde a descoperit splendoarea naturii. Ajunge acolo în anul 1908, împreună cu familia Cocea și va fi găzduit la mănăstirea din sat. În acest loc pitoresc, înconjurat de dealuri și munți, Luchian va trăi o experiență deosebit de rodnică și va realiza în perioada de câteva săptămâni, peste douăzeci de peisaje în pastel, pe care ulterior le va relua și în ulei. Preponderența sa spre peisaj o demonstra și mai înainte, când realiza Colț din Strada Povernei, Poteca cimitirului, Sălciile din Chiajna sau Ghereta din Filantropia, unde își dezvăluia calitățile de bun peisagist. Peisajele sale pline de lirism vor învălui formele în culori vibrante sau mai pământii, crângul din Brebu, sălciile, drumurile de țară, fântâna cu cumpănă, casa lui Moș Gheorghe, Curtea Domnească, turnul, sau bucătăria călugărească a mănăstirii. Motivul arborilor presărați pe colinele din Brebu va fi unul adesea repetat în repertoriul operei lui Luchian, emanând liniște, umbră și pace și unde culoarea va cuprinde lumina- ecou nou adus de Luchian în pictura românească. Reîntors la București, va prezenta publicului o expoziție de 84 de opere la Sala Esarcu a Ateneului Român, în luna octombrie a anului 1908.

Valoare estimativă: 15.000 – 25.000 de euro

 

Răsărit de soare pe mare, lucrare din 1904 a lui Ştefan Luchian (25.000 – 35.000 de euro), a participat probabil la expoziția personală, din decembrie 1904.

 

În Ţărăncuţă din Ardeal de Camil Ressu (1880, Galaţi – 1962, Bucureşti) este o opera relevantă pentru tematica ţărănească a artistului. Ressu  a făcut parte din cercurile artistice formate din pictori, scriitori sau compozitori precum Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Ion Minculescu, Liviu Rebreanu, Theodor Cornel, Alfons Castaldi, Iser, Frederic Storck, Cecilia Cuțescu sau Jean Al. Steriadi. Prin intermediul caricaturistului Nicolae Petrescu-Găină îl va cunoaște în anul 1909 pe Alexandru Bogdan Pitești, un susținător al artiștilor care îi va achiziționa două tablouri și îi va face o invitație la Vlaici, unde se formase deja o adevărată colonie a artiștilor. În primăvara anului următor, avea să expună la Tinerimea Artistică o serie de peisaje și compoziții, roadele șederii sale la Vlaici. Interesul pentru peisaj și lumină îl va exprima încă din primele sale expoziții. Cu același interes deschis pentru reprezentarea formelor într-o lumină clară va realiza și Țărăncuță la Vlaici, o versiune din seria picturilor zugrăvite în același peisaj, periodizate cu anul 1923, în care același personaj este prezentat în ipostaze variate.

Valoare estimativă: 6.000 – 9.000 de euro

 

Peisaj din Vlaici (5.000 – 7.000 de euro) face parte tot din seria operelor pictate în această localitate.

Artistul a căutat întotdeauna ceea ce este permanent şi esenţial în natură. Peisajele sale sunt punctate pe alocuri de efectele jocului de lumină, dând astfel impresia de încremenire și datorită construcţiei arhitectonice a formelor. Simţul desăvârşit pentru alternarea armonioasă a marilor suprafeţe de lumină şi umbre sunt evidente în peisajele din întreaga sa operă. Peisajul de față respiră tocmai prin calitatea ascetizantă atât a paletei alese de Ressu – ce aproape mereu utilizează tonuri reci de verde, brun, albastru -, cât și a desenului sintetizat. Formele modelate de pictor au fost definite de această calitate grafică excepțională, exersată nu o dată prin desele schițe realizate.

 

O cu totul altă factură picturală descoperin  în Afizé (50.000 – 80.000 de euro), de Nicolae Tonitza.

Timp de cinci veri și o iarnă, Tonitza va reveni la Balcic pentru a-i distinge și înțelege luminile, culorile, reliefurile și oamenii cu care se va împrieteni numaidecât. Micile comunități de tătari și turci ofereau nuanță locului și vor fi personajele care îl vor impresiona și care vor deveni în acești ultimi ani modele îndrăgite. Balcicul lui Tonitza, a cărui atmosferă o va surprinde în peregrinările sale de-a lungul falezelor fiebinți, a potecilor umbrite ori a stradelelor unde își întâlnea și modele, va fi scăldat în tonuri luminoase de ocru. Legătura dintre model și atmosfera locului este esențială pentru Tonitza, el reuşind să sugereze prin simplitatea liniei profunzimea caracterului uman. Un element caracteristic în reprezentarea nudurilor realizate la Balcic este prezența fundalului decorativ, unde artistul nu se reține în a adăuga ocrul local, pe care îl umbrește, așternându-l în tușe mari și repezi, armonizând prin nuațele alese legătura dintre model și mediul ambient. Modelul Afizé înfățișează încă o dată feminitatea orientală, scăldată în lumina solară a Balcicului, fiind surprins într-un moment în care își întoarce privirea către contemplatorul său, care îi așterne pe pânză trăsăturile laguroase într-o spledoare de ocru cu urme de oranj. Ornamentarea veșmântului și a șalului ce o acoperă sumar, sunt reprezentate subtil, armonizând perfect cu tonurile calde utilizate la nuanțarea trupului, cu reflexe ce se prefac în semitonuri de nuanța mierii.

 

Catrina supărată (35.000 – 55.000 de euro) a fost realizată de Tonitza în jurul anului 1925.

Fie că sunt fii ai unor țărani făgărășeni, din Ținutul Năsăudului, din Sâmbăta de Sus, din Dobrogea ori proprii lui fii, tema copilului va reprezenta o temă de studiu de adâncă profunzime pe care artistul Tonitza a vrut să o pătrundă, cercetând-o de aproape. Tema copilului îl va impresiona de foarte timpuriu, începând cu anii 1912 când va surprinde primele inocențe în opere precum Joc de copii, Cap de fetiță, Ticuleana sau Bébé. Tema va fi măiestrită putin mai târziu, în anul 1921, când se va muta cu familia la Vălenii de Munte pentru o perioadă de trei ani. Și-a surprins copiii încă din leagăn, de la primii pași, observându-le purtările și atitudinile, privirile sincere, reușind să redea pe pânză emoțiile simțite de un tată. Cei patru copii pe care îi avea aproape, Catrina, Petru, Irina și nepoțica Nineta îi vor inspira picturile, fiind cele mai îndrăgite modele ale sale de la care nu-și poate îndepărta ochii. La Văleni pictura artistului va cunoaște noi profunzimi, tematica se va îmbogăți iar paleta se va îmbrăca în noi străluciri și ecouri mișcătoare, pe care le va păstra și le va reda și următoarelor opere. Pe chipurile micilor ființe sunt observate variate stări sufletești, de bucurie, de visare, de curiozitate și uneori- de suferință, de amărăciune. Tema suferinței se relevă și în opera noastră, unde micuța Catrina este surprinsă în genunchi, desculță, în iarba moale presărată cu flori mici albăstrii, acoperindu-și ochii cu o batistă albă. Coloritul și ambientul înconjurător ne prezintă noi valențe de culori și concentrări asupra purității și frăgezimii sufletului de copil, accentuând încă o dată tema tonitziană.

 

Unei alte zone picturale îi aparţine Portret pentru mai târziu (Poetul Ion Minulescu), realizat de Victor Brauner (1903, Piatra Neamţ – 1966, Paris) în 1928. Lucrarea provenind din colecţiile Margit Brauner-Kosch şi apoi Gogu Rădulescu, este evaluată la 50.000 – 100.000 de euro. Opera a participat la a doua Expoziție a grupului de Artă Nouă, București, 1929, sub titlul „I.M. Portret pentru mai târziu”, cat. 4.

Victor Brauner aparţine avangardei internaţionale interbelice, născute odată cu primele schimbări survenite în timpul celui dintâi război mondial. Într-un moment de negare violentă a trecutului şi de proclamare a noului, un rol deosebit de important în constituirea avangardei internaţionale, l-au avut artiştii români, înainte de reîntoarcerea acestora în România şi de a pune bazele avangardei româneşti. Nume sonore atât în străinătate cât şi în România, precum Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hans Mattis-Teutsch, M.H. Maxy etc. au contribuit la ceea ce vom numi fenomenul avangardist românesc. Noile idei şi noua artă a acestora au fost sprijinite şi lansate în cultura românească de un alt nume important, legat de publicaţiile „Simbol” şi „Contimporanul”: Ion Vinea, el însuşi avangardist în sfera poeziei. Un fervent susţinător al artiştilor avangardişti români a fost şi poetul Ion Minulescu. Spirit tânăr şi inovator, colecţionar de artă, acesta nu a fost doar un simplu prieten al mişcării de avangardă românească ci şi un mare critic de artă prin scrieri pertinente dedicate lui Pallady, Iser, Petraşcu, Brâncuşi etc. Pe perioada 1922-1940, când a ocupat funcţia de, Ion Minulescu s-a dedicat sprijinirii mişcării de avangardă precum şi tuturor ideilor novatoare din România. Una dintre cele mai importante decizii ale sale, ca director general al artelor la Ministerul Cultelor şi Artelor, a fost redeschiderea în 1924 a Salonului Oficial facilitând participarea artiştilor avangardişti. Însă cea mai interesantă mărturie a strânsei legături pe care Ion Minulescu a avut-o cu arta de avangardă este reprezentată de portretele poetului, creaţiile celor mai importanţi artişti avangardişti români, cum ar fi Corneliu Michăilescu, Victor Brauner sau alţii. Traversând mai multe perioade de creaţie – constructivism, dadaism, abstracţionism, suprarealism, universul lui Brauner marchează, de la o etapă la alta, propriile revoluţii interioare, ce-l incitau să caute de fiecare dată noi mijloace de expresie în transpunerea stărilor personale. Pictura liberă, descătușată de tiparul „clasic” de construcție a proporțiilor, se relevă prin noua tipologie a portretului, introdus într-o înlănțuire simbolică, devenind astfel o manieră ce precede „introviziunea”. Portretul lui Ion Minulescu devine astfel ocazia unei reinterpretări pertinente, în special în discursul potretisticii brauneriene, făcând trecerea spre uleiurile anilor „30, când majoritatea prietenilor pictați sunt introduși în noul dialog plastic.

Triumful metafizicii este pictat de Brauner aproximativ în aceeaşi perioadă – 1923-1935. Opera, evaluată la 15.000 – 25.000 de euro, este însoțită de certificat de autenticitate eliberat de Galeria Samy Kinge în data de 18 februarie 2011.

 

Pe gânduri (30.000 – 40.000 de euro) se înscrie în seria picturilor de interior, reluate adese de Theodor Pallady (1871, Iaşi – 1956, Bucureşti).

În această categorie intră și scenele sale de gen, unde modelele sunt surprinse de multe ori introspectiv, sugerând trăiri interioare. Cu un spirit constructive, artistul își va așeza atent fiecare detaliu al operelor sale, canapeaua sau fotoliul, măsuța decorată de vaze cu flori pe care va sta, aproape mereu, o carte de Baudelaire sau Mallarmé, inspiratorii reveriilor sale. Surprinsă într-un spațiu intim, femeia se va înfățișa nostalgică, deseori cu pleoapele căzute, respirând liniștea din încăpere. De cele mai multe ori, Pallady urmărește nevoile compoziției, ale picturii sale mai mult decât trăsăturile fotografice ale modelelor sale, asemănarea pur realistă nefiind unul din interesele sale. El reușește să sensibilizeze materia și să creeze o ambianță unică prin corespondențe de culoare, printr-un ritm ordonat al liniilor și al formelor, creând o construcție echilibrată, atent măiestrită.

 

Natură statică cu narcise și oglindă, de asemenea, de Theodor Pallady a participat la expoziţia Natură statică, de la Muzeul Colecţiilor de Artă, Bucureşti, 1994, şi la expoziţia, Valori artistice reprezentative din colecţii bucureştene, Muzeul Colecţiilor de Artă, Bucureşti, 2002. Valoare estimativă: 20.000 – 30.000 de euro.

Este propusă şi o altă lucrare a aceluiaşi pictor, Ambarcaţiune pe Sena, estimată la 4.000 – 6.000 de euro.

 

Natură statică cu pere şi carte, pictură din 1940 a lui Gheorghe Petraşcu intră în licitaţie la 15.000 – 25.000 de euro.

Din momentul debutului său artistic din anul 1900 şi până în ultimele clipe de creaţie (1942), Gheorghe Petraşcu a aşternut, cu măiestria specifică unui iscusit meşter al metalelor preţioase, culorile smălţuite sau catifelate, impunându-se pe cele mai importante simeze şi seducând de fiecare dată privitorul sensibil şi cunoscător. El elaborează adevărate spectacole picturale, oferind străluciri materiei picturale, transformând banalitatea cotidiană în surse de visare. Gheorghe Petraşcu are capacitatea de a trece printr-un proces de metamorfozare, o simplă oală smălţuită, obiectele obişnuite de pe masa din propriul atelier, interioarele cu colţuri intime, zidurile patinate de ani, adunând cristale de lumină pe materia saturată de pastă. O împletitură de gânduri, exprimate prin culoare, se ţese şi prin opera Natură statică cu pere şi carte. Preţiozitatea coloritului şi voluptatea materiei operei prezente sunt note definitorii pentru întreaga creaţie petraşciană.

 

Datând din anii 1920, Casă ţărănească din Târgovişte, a aceluiaşi artist, este propusă la 7.000 – 12.000 d euro.

Li se alătură şi Peisaj la Târgu Ocna, realizat în 1912-1913, estimat la 12.000 – 18.000 de euro, piesă provenind din colecţia compozitorului, pedagogului și dirijorului român Gheorghe Dima (1847-1925).

Este o variantă pentru proiectul decorativ cu același subiect destinat Sălii Consiliului Tehnic al Ministerului Lucrărilor Publice, comandat de ministrul Barbu Delavrancea în perioada 1910-1912. Opera este practic un document vizual a ceea ce avea să fie prima comandă decorativă pe care o primea Gheorghe Petrașcu la începutul deceniul doi al secolului trecut. Tratarea peisajului în perspectivă generoasă ne amintește de operele primului deceniu, rezolvarea tehnică fiind încă tributară unui registru cvasi-impresionist.

La apus, creaţie din 1905 a lui Gheorghe Petraşcu intră în licitaţie la 8.000 –

Patru lucrări de Nicolae Vermont (1866, Bacău – 1932, Bucureşti) reţin atenţia.

Chivuţă cu lampă (7.000 – 12.000 de euro) este reprezentativă pentru această temă despre care am vorbit şi la Nicolae Grigorescu.  Preferința sa pentru caracterul social al temelor și limbajul artistic dovedesc uneori  influențe ale semănătorismului ori ale poporanismului. Pictura sa de gen îl califica drept un artist de neîntrecut al secolului al XX-lea prin narativitatea și grija sa pentru armonia culorilor, oferind personajelor înfățișări idilice. Un motiv mai vechi îndrăgit de Vermont este acela al jocului petelor de lumină și umbră, surprins adesea de artist în spații mai mult sau mai puțin luminoase, precum este și spațiul în care este reprezentată opera Chivuță cu lampă.

I se alătură Pe veranda, din 1905, estimată la 1.200 – 1.800 de euro, Grădinile Tuileries, pictată în 1927, evaluată la 1.000 – 1.800 de euro, şi Pe gânduri (1.200 – 1.800 de euro).

Nu putem omite o serie de lucrări demne de orice colecţie, cum ar fi Toamnă în Provence de Ştefan Popescu, provenită din colecția Tiberiu Puica (4.000 – 6.000 de euro), Natură statică cu carte și vas cu trandafiri, pictată de Alexandru Ciucurencu în 1952, venită din colecția doctorului Mattes, doctorul personal al lui Alexandru Ciucurencu (8.000 – 14.000 de euro), Pe malul apei (6.000 – 9.000 de euro), Odihnă la câmp (6.000 – 9.000 de euro) şi Dimineaţă la râu (5.000 – 8.000 de euro) de Samuel Mützner.

Prolificul pictor Octav Băncilă este reprezentat de mai multe opera, dintre care reţinem Fumătoarea de pipă (3.000 – 5.000 de euro) şi Portret de evreu (3.500 – 5.500 de euro).

 

În 1900 Sava Henţia a pictat lucrarea Vânător, ce provine din colecţiile Tempea şi apoi Livia şi Mircea Deac (2.000 – 3.000 de euro).

Apropiindu-ne de zilele noastre, remarcăm o selecţie de picturi semnate de Sabin Bălaşa: Spre necunoscut, pictată în 1993 la Florenţa, propusă la 7.000 – 12.000 de euro, Nimfă (2.000 – 3.000 de euro), Muză (4.000 – 6.000 de euro) şi Om de lut (3.500 – 5.500 de euro). Un artist contemporan cu noi, Ştefan Câlţia, încântă prin compoziţiile sale simbolice şi prin prospeţimea culorilor, cu opere ca Zbor (4.000 – 6.000 de euro), Cârciumărese (1.500 – 2.500 de euro) şi Păsărar (9.000 – 16.000 de euro).

Cu dramatica sa propensiune către expresionism, emoţionează Corneliu Baba în Arlechin (800 – 1.200 de euro), Spaima, opera din celebra serie din 1977 (8.000 – 12.000 de euro) ori Veneția (Canal Grande) – 12.000 – 18.000 de euro.

Amintesc de avangarda românească, creaţii cum ar fi Călușari de Corneliu Mihăilescu (9.000 – 15.000 de euro) sau Ţărănci din Vlaici de Max Herman Maxy (7.000 – 12.000), lucrare expusă la a doua expoziție personală Maxy, de la Sala „Mozart”, București, 1921.

Ar merita, desigur, mai mult decât o enumerare selecţia de lucrări semnate de Iosif Iser: Odaliscă cu teorbă (2.500 – 3.500 de euro), Tătăroaică (4.000 – 6.000 de euro), Odaliscă (7.000 – 9.000 de euro) sau Piață din Constanța Veche (spre Giamia Hunkiar) – 7.000 – 12.000 de euro.

Să mai adăugăm Adam Bălţatu – Sat pescăresc, Biserica satului, Nicolae Grant – Câmpulung Muscel, Papagal şi mere, Francisc Gall (Balerină legându-şi şireturile şi Montmartre), Ipolit Strâmbu (În grădină şi La lumina lămpii), Mihail Simonidis (Nud şi Marină), Arthur Segal (Der Sündenfall şi Flori de salcie), Alexandru Moser Padina (Rue Saint Severin), Aurel Băieşu (Nud pe divan), Eustaţiu Stoenescu (Portret) şi Ion Theodorescu-Sion (Lumina care se naşte din întuneric), Marcel Iancu (Le petit bal de la Zürich)…

Şi lista este departe de a se termina.